Danion, îţi place să tăifăsuieşti?

Da, îmi place. Uneori chiar mă gândesc că, aşa cum există zeci de texte ale Sfinţilor Părinţi despre tăcere, monahismul fiind un fel de însingurare pentru unirea cu Dumnezeu şi pentru ajutorarea celorlalţi, în acelaşi timp viaţa de familie e o viaţă care presupune în mod firesc comunicarea prin cuvânt şi cred că ar fi trebuit să existe articole şi cărţi despre vorbire, despre cum să vorbim. Şi tot aşa cum uneori e păcat să vorbeşti prea mult, tot aşa alteori e păcat să vorbeşti prea puţin. Pe mine mă frământă cât trebuie să vorbesc, cum trebuie să vorbesc. Mi se pare că dacă un tată tace prea mult în relaţia cu copiii săi, e un tată incomplet. Tot aşa cum incompletă e soţia tace prea mult sau prea puţin…

O soţie care să tacă prea puţin? Asta nu se prea întâmplă…

Ba se întâmplă în familiile în care şi el şi ea s-au gândit să meargă la mănăstire, apoi li s-a părut că nu au chemare spre mănăstire, s-au hotărât să se căsătorească şi încearcă să recupereze în viaţa de familie anumite moduri de înduhovnicire specifice vieţii monahale. Cred că, din păcate, nu ne este destul de clar cât de diferită este viaţa în lume, viaţa de familie, de viaţa monahală. Cel mai mare avantaj al tinerilor din biserică - anume acela că se pot folosi de scrierile Sfinţilor Părinţi şi ale părinţilor duhovniceşti contemporani - poate fi în acelaşi timp cea mai mare piatră de poticnire, pentru că unii folosesc în mod greşit învăţăturile respective. Acum mă refer la tăcere – unii folosesc în mod greşit învăţăturile despre tăcere şi ajung, în mod greşit, la o lipsă de deschidere, la o închidere în sine care e potrivnică bucuriei comuniunii, care ar trebui să fie specifică creştinilor.

Cum îţi explici că noi, românii, în general, vorbim foarte mult, vrute şi nevrute, şi, în acelaşi timp avem infirmităţi de comunicare?

Pentru că vorbim mai ales nevrute! Sau poate că vorbim vrute, dar care sunt străine de nevoia noastră reală de comunicare. Aş face o paralelă: în zilele noastre, din ce în ce mai mulţi tineri, cum văd o fată, încearcă să o pună la orizontală, să se culce cu ea, crezând că astfel obţin totul de la fata respectivă. Şi de fapt ajung la o formă de comunicare în care cei doi îşi spun foarte puţin şi ulterior se despart tocmai pentru că n-au comunicat cu adevărat. Tânărul respectiv n-a ştiut s-o ţină de mână, n-a ştiut cât de mult comunică doi tineri ţinându-se de mână, cât de mult comunică uitându-se unul la celălalt sau cât de mult comunică vorbind.

Nu e păcat ţinutul de mână?

Da, e mare păcat, mai ales când se pregătesc de căsătorie… Ar trebui să meargă la trei metri unul de celălalt, sau chiar unul pe o parte a străzii, altul pe trotuarul celălalt, nu? Să fim serioşi. Am citit pe forumul Mănăstirii Darvari o mărturie care m-a şocat, pur şi simplu. O femeie scria: „Am citit într-o carte tipărită cu binecuvântarea Patriarhiei că femeia la ciclu nu trebuie să doarmă în acelaşi pat cu soţul ei, ci să doarmă în camera cealaltă sau pe jos”. Şi m‑am gândit că dacă acesta ar fi nivelul de deschidere pe care l-ar avea de fapt Biserica faţă de familie, atunci ne-am pustii de bună voie bisericile. Bine însă că lucrurile nu stau aşa…

Era un îndemn subliminal la bunăstare, adică să aibă măcar două camere fiecare familie…

Da, e interesantă tâlcuirea asta. Sper, sper că a fost pur şi simplu un accident pasajul în cartea respectivă. N-am văzut cartea până acum, dar dacă Biserica aşa ar reuşi să-i ducă pe soţi de mână spre Hristos, convingându-i că trebuie să doarmă unul într-o cameră, unul într-alta, mai ales în condiţiile în care cei mai mulţi tineri trăiesc în garsoniere, ar fi ciudat… Şi ideea aceea, de a dormi femeia pe jos, arată clar înjosirea femeii. Şi un astfel de dialog pe care l-ar susţine Biserica între bărbat şi femeie, la nivelul limbajului trupurilor, ar fi penibil.

E bine însă că Biserica nu propovăduieşte o astfel de atitudine nici faţă de femeie, nici faţă de modul în care el trebuie să fie cavaler şi să doarmă pe jos. Bănuiesc că sfatul duhovnicesc respectiv aparţinea unei persoane de sex masculin, pentru că mă îndoiesc că o femeie ar fi recomandat unei alte femei să doarmă pe jos, în timp ce bărbatul era în pat, cu atât mai mult cu cât trupul femeii e mai sensibil, mai delicat. Oricum, un minim respect presupunea ca bărbatul s-o lase pe femeie să stea în pat….

… şi n-ar fi avut voie să fie dat din partea unei femei răspunsul, din moment ce femeile trebuie să tacă în biserică!

Să tacă în biserică, dar nu cred că trebuie să tacă atunci când este vorba despre problemele din biserică. Am observat criza aceasta a comunicării şi la nivelul familiei creştine, în care bărbatul e convins că el L-a cunoscut pe Hristos, că el e capul şi femeia trebuie să tacă şi să-l asculte pe el; dar bărbatul care e cu adevărat cap al familiei nu simte nevoia să se impună, pentru că el se impune de la sine; cel care vrea neapărat să dea lecţii de supunere şi să dea norme foarte precise înseamnă că n-a fost în stare să-şi convingă femeia să trăiască după normele respective din dragoste.

Revenind la ideea de taifas, e uşor de observat că mulţi tineri ortodocşi trăiesc într-o foarte, foarte profundă lipsă de înţelegere. Unii se întreabă dacă sunt sănătoşi din punct de vedere psihic sau nu. Şi tocmai întrebarea aceasta este un semn de normalitate, pentru că riscul de a fi schizofrenic este foarte mare.

Vrei să trăieşti pentru Hristos, să te supui celor mai ciudate practici duhovniceşti, practici ascetice, şi după asta îţi dai seama că n-ai fost nici cu Hristos, nici nu te-ai distrat, şi că faptul că ai renunţat la patimi în numele lui Hristos te va trage în cele din urmă spre patimile de care te-ai ferit, dar nu cum trebuie.

Cred că ar trebui să reînvăţăm să vorbim. Eu vreau să-mi tipăresc corespondenţa de dragoste cu soţia mea, pentru că, la rândul meu, am citit şi m-a impresionat corespondenţa de dragoste a unui pastor cu viitoarea lui soţie…

Citeşti literatură neoprotestantă?

Foarte rar. Pentru cine nu are însă o bază teologică solidă, ar fi foarte riscant să citească astfel de literatură. Există de altfel chiar licenţiaţi sau chiar doctoranzi în teologie ortodoxă care s-au lăsat virusaţi de texte heterodoxe şi au ajuns la un mod greşit de abordare a Ortodoxiei.

Deci nu recomanzi astfel de lecturi şi altora…

Nu recomand, pentru că e foarte uşor să fii vătămat având astfel de lecturi, şi eu însumi am fost vătămat şi am ajuns la convingerea că există o unitate transcendentă a confesiunilor, în numele unei biserici nevăzute, aşa cum susţin unii în ziua de astăzi, şi mi-a fost greu să îmi dau seama că fusesem sedus de literatura respectivă, şi neoprotestantă şi catolică, şi mă îndepărtasem, de fapt, de adevărul ortodox, că Biserica e una, sfântă, sobornicească şi apostolească: una, cea ortodoxă, şi celelalte sunt în afara ei. Riscurile confuziei sunt foarte mari pentru cei care citesc literatură heterodoxă.

Se încadrează în aceeaşi nevoie de taifas, cred, şi o astfel de preocupare, de a fi pus oarecum în temă în momentul în care faci o astfel de discuţie cu cineva din afara Ortodoxiei…

Exact, exact! Trebuie să ştii ce argumente să-i dai! Mi-a propus dimineaţă cineva: „Uite, părintele cutare mi-a zis să fac o fundaţie pro familia. Vrei să te implici?” Şi, înainte să răspund, am zis: „Uite care-i treaba: familia din ziua de azi se loveşte de probleme foarte mari, nu mai e cum era cu ani în urmă. Azi cuplul poate să mai aibă un prieten sau o prietenă şi… să fie în loc de el cu ea cei care păcătuiesc, să fie el – el şi ea sau el – ea – ea.”..

… o relaţie „treimică”…

… da, dar răsturnată. Şi persoana care mi-a propus să mă implic în acea fundaţie a fost foarte nemulţumită: „nu vorbi despre lucrurile astea, sunt indecente, nepotrivite”. Şi m-am gândit: dacă nu vorbim despre realitatea de la care trebuie să pornim, o să facem o fundaţie handicapată, dacă o vom face.

Pentru că, în momentul în care vrei să te adresezi unui segment de public, trebuie să ştii problemele precise ale segmentului respectiv. În taifasul pe care l-am pornit, eu recunosc că sunt marcat de anii de corespondenţă cu tinerii, mai ales pe internet, şi problemele lor m-au făcut să-i înţeleg, problemele lor m-au făcut să mă bucur, în sensul că e bine că tinerii se frământă şi au probleme şi nu duc o viaţă sterilă, stearpă, o viaţă pustie.

Mi-e teamă că vom asista în curând la un fel de Generaţie Prozac la nivel mondial; această cultură a televizorului, care spală efectiv creierele, îi va anihila pe oameni din punct de vedere spiritual, îi va uniformiza şi vom ajunge ca în romanul Minunata lume nouă - să ne gândim că totul se reduce la bucuria plăcerilor fizice şi că iubirea e ceva ce ţine de domeniul trecutului. Şi tot ceea ce ţine de Dumnezeu şi de Biserică e de domeniul trecutului. Deocamdată mai există speranţe…

Nu e o reacţie normală, care se încadrează într-o anumită evoluţie, ştiu eu, ciclică? Au fost perioade în istorie în care a fost dezavuat sentimentul iubirii, după care s-a revenit la aceleaşi linii de sensibilitate…

Acum suntem la transformarea omului în sub-om. Există studii care arată că privitul îndelung la televizor modifică creierul şi că n-ar fi exclus ca peste un anumit număr de ani să asistăm la modificări genetice ale oamenilor consumatori de televizor. Aşa cum, în Evul Mediu, omul muncea foarte mult câmpul şi avea o constituţie foarte solidă, omul din ziua de azi îşi face muşchi pe creier, dar nu muşchi rezultaţi din activitate intelectuală, ci muşchi rezultaţi din vampirism informaţional de la o sursă care îl manipulează.

Nu e şi aceasta o formă de taifas?

Taifas? Anti-taifas, mai degrabă.

Sau taifas pasiv, oarecum. Asişti la ce discută…

… la monologul televizorului pe care-l ascultă privitorul, transformându-se după reţeta predată prin ecranul respectiv.

Care e graniţa dintre taifas şi bârfă?

E fină. Eu, uneori, îmi dau seama că, ferindu‑ne de bârfă, ne ferim şi de taifas. Şi ajungem să ne ferim până la urmă de comunicarea unui om cu celălalt. Pentru mine e foarte emoţionantă orice zi onomastică. E emoţionantă orice nuntă, şi emoţionant orice botez, nu doar prin marea Taină care are loc, Duhul Sfânt vine, ce se întâmplă acolo – sunt lucruri extraordinare!

Numai că am observat că e aproape un curent să reduci totul la taină: a fost botezul, a fost cununia şi asta, doar asta e important, restul nu face doi bani, cununia civilă nu face doi bani. Cununia civilă nu face doi bani dacă priveşti lucrurile din punct de vedere tehnic: n-au voie să facă dragoste.

Dar cununia civilă a doi tineri e ceva: cei doi s-au unit şi-n faţa lumii; unirea a doi tineri nu e doar în faţa Bisericii, ci şi în faţa unei societăţi căreia trebuie să ştie să-i răspundă. Pentru că dacă au să fie doar buni rugători, dar n-au să fie şi buni meseriaşi, acolo unde lucrează ei, dacă n-au să fie profesionişti, vor eşua şi or să vadă că eşecul în plan profesional îi va duce, încet, încet chiar să eşueze duhovniceşte, dacă n-au rezolvat problemele aşa-zis lumeşti.

Nu iau acum apărarea cununiei civile, făcute, chipurile, ca tinerii să iasă din concubinaj. Cu atât mai puţin a căsătoriei de probă, care se practică astăzi şi care este o ratare. Eu le scriu tinerilor care au parte de asemenea căsătorii că ei singuri vor să meargă spre eşec. Şi îi cam şochează cuvântul acesta. Revin la cununia civilă. De curând mi-a scris pe messenger o femeie din Italia că trăieşte necununată şi i-am răspuns: „Dumneavoastră aveţi senzaţia că sunteţi măritată”. Şi m-a întrebat: „Cum adică?” Şi i-am zis: „Pur şi simplu, familia dumneavoastră, unirea cu soţul dumneavoastră, e o unire fictivă, că nu sunteţi uniţi în Hristos şi se va alege praful de relaţia pe care o aveţi, dacă n-o să vă uniţi în faţa lui Dumnezeu”. Şi a cam şocat-o ce i-am spus.

Dar, practic, căsătoriile de probă asta sunt: „Hai să ne prefacem că vrem să ne iubim” şi, de fapt, când n-am suportat monotonia vieţii în doi, monotonia cuplului, divorţăm; şi nici n-au avut cum s-o suporte, pentru că efectiv crucea lor nu aducea o cunună. E absurd să zici că e o cruce monotonia vieţii cuplului necăsătorit. Nu, e pedeapsa păcatului pe care l-au ales de bună voie sau în necunoştinţă de cauză.

Pe când în viaţa de familie, exact aceeaşi monotonie aducea cununa. Cu cât îl rabzi mai mult pe celălalt, cu atât mai mult Îl dobândeşti pe Hristos. Şi înveţi să-l dobândeşti şi pe celălalt. Eu cred că merită făcută o carte numai despre dialogul dintre oameni, şi cred că e bine să zăbovim puţin asupra importanţei cuvântului rostit. Îmi scriu foarte mulţi tineri că nu ştiu să dea decla­raţii de dragoste. Şi eu zic: „Nici o problemă: înseamnă că nu iubiţi”. Pentru că în momentul în care iubeşti, ceea ce spui tu e declaraţie de dragoste. Pentru că aşa îţi manifeşti tu dragostea.

Acum, nu toţi ştiu să dea declaraţii de dragoste poetice. Dar „Te iubesc!” – chiar e o poezie extraordinară când spui asta din suflet. Iar unii care caută figuri de stil, până la urmă comunică figuri de stil şi nu iubire. Iubirea poate fi exprimată şi prin figuri de stil, dar, dacă te chinui prea mult să cauţi figuri de stil, poţi să pierzi esenţialul.

Chiar dimineaţă trebuia să scriem o felicitare pentru un botez şi soţia mea tot voia formule, formule, cât mai frumoase, cât mai originale… E adevărat, e bine să cauţi formule frumoase, dar mi-e teamă că pierdem esenţa. Suferim de boala aceasta, de a ne exprima cât mai elevat, în loc să încercăm să ne elevăm sentimentele. Cred că pe măsură ce sentimentele noastre devin mai curate, mai intense, mai frumoase, şi modul de a le exprima va fi la fel.

E vorba de un firesc al lucrurilor, de un firesc al comunicării.

Exact, exact!

Discutând puţin în ordinea aceasta periculoasă a taifasului, aş vrea să te întreb: cum scăpăm de acea recomandare scripturistică, potrivit căreia cuvântul vostru da să fie da, nu să fie nu? Oarecum o recomandare foarte precisă la a fi punctuali, dacă vrei, foarte pragmatici în comunicare.

Cred că claritatea la care se referea Mântuitorul, cu da să fie da şi nu să fie nu, era o nevoie de afirmare a adevărului de către creştini, şi nu de ascundere a adevărului prin tot felul de subterfugii lingvistice. Nu cumva o retorică meşteşugită ne poate ajuta să dosim adevărul?

Dacă înţelegem cuvintele Scripturii oarecum raportându-ne strict la tâlcuirile pe care le-au dat Sfinţii Părinţi în mod special monahilor, le putem înţelege greşit. E firesc ca Sfinţii Părinţi, în scrierile filocalice, să fi adus cât mai multe argumente din Sfânta Scriptură legate de tăcere şi însingurare, să se fi folosit cât mai mult de cuvinte pline de putere ale Sfintei Scripturi.

Dar, dacă ar fi trebuit şi ei să spună doar ce e da, da, ce e nu, nu, atunci fiecare din Omiliile Sfântului Ioan Gură de Aur ar fi avut o pagină maxim. Pe când bogăţia Omiliilor Sfântului Ioan Gură de Aur ne arată foarte mult cât de variată putea fi abordarea unor subiecte din punct de vedere creştin.

Sfântul Simeon Noul Teolog zice, de exemplu, că greşesc preoţii care pleacă în străinătate şi îşi lasă soţiile singure, pentru că ele trăiesc ca şi cum ar fi văduve, fiind lipsite de dragostea firească a bărbaţilor lor. Sfântul făcea o astfel de comparaţie, la un moment dat, chiar în Imnele iubirii dumnezeieşti. Despre o astfel de comparaţie puteai să zici pur şi simplu că e în plus. Ce se apucă Sfântul Simeon Noul Teolog să vorbească despre soţiile care rămân fără bărbaţii lor care pleacă în străinătate? „Păi, asta‑i bârfă! Ce-l frământa pe sfânt ce făceau preoţii respectivi.”.. – ar putea gândi cineva. Ei, pe sfânt îl frământa, pentru că singurătatea femeii respective, lipsită de bărbatul ei, nu era trăită duhovni­ceşte. Şi atunci, sfântul spunea foarte clar: „Aici, în mediul clerical, şi asta e problemă. Hai să încercăm să rezolvăm!”

Chiar mă amuzam la un moment dat, când editasem Predica de pe Munte în tâlcuirea Fericitului Augustin – o carte de vreo 300 de pagini –, zicând: Mântuitorul a vorbit o jumătate de pagină de Scriptură, şi alţii scriu câte o carte întreagă pe marginea acelei jumătăţi de pagină. Exact ceea ce spuneai tu oarecum despre taifasul acesta. Adică, cred că sunt anumite puseuri pe care le lansează Biserica, punându-ne şi pe noi la lucru, până la urmă. Să le mai gândim şi noi, să le mai şi macerăm. Zicea părintele Nicolae Steinhardt, la un moment dat, că Hristos nu vrea să mântuiască proştii. Adică inclusiv – sau mai ales – Hristos te îndeamnă puţin şi la a problematiza lucrurile.

Vai, eu am citit afirmaţia părintelui de la Rohia, mi-a plăcut, însă nu sunt întru totul de acord cu ea, pentru că Hristos vrea să mântuiască proştii, chiar şi pe proşti. Şi dau un exemplu banal: am auzit tone de comentarii dispreţuitoare la adresa manelelor. Dar n-am auzit pe nimeni preocupat să-i ajute pe manelişti să înţeleagă că poate sufletul unora dintre ei e mai sensibil decât al rockerilor care ascultă heavy metal sau genuri muzicale de-a dreptul satanice şi că nevoia lor de „jumătate tu, jumătate eu, te voi iubi mereu” poate fi împlinită în Biserică. Cred că şi proştii ar putea fi duşi spre mântuire. Hristos vrea mântuirea lor. Problema e că nu reuşim noi să fim atât de deştepţi cât au nevoie cei pe care-i considerăm prea proşti ca să-i ducem spre Hristos.

Cuvântul părintelui Steinhardt cred că se referea la altceva – şi are nevoie de o lămurire, ca să nu fie greşit înţeles. Părintele Steinhardt se referea la faptul că fiecare trebuie să fie deştept pe felia lui. Adică omul cu cel mai mic talant, cu sfertul sfertului talantului, ăla poate să fie deştept folosind la maxim darul pe care i l-a dat Dumnezeu şi trebuie să fie cât se poate de realist, să aibă o privire obiectivă asupra vieţii. Dumnezeu o să-l judece şi poate ăla o să fie de zece ori mai mare în Împărăţia Cerurilor decât deşteptul cu doctorate, care nu şi-a înmulţit deloc talantul şi a rămas prost faţă de ce i-a dat Dumnezeu…

Cred că e o amendare a comodităţii inclusiv sau mai ales în gândire.

Bine zis!

Tot el zicea de tâlharul de pe cruce că atât de şmecher a fost, încât în ultima clipă a furat raiul. E vorba de sclipirea aceea de a răspunde undelor, semnalelor pe care le propagă Hristos în atmosfera duhovnicească.

Deşi bagajul tâlharului de pe cruce nu era foarte favorabil unei astfel de atitudini, totuşi a ştiut să se „scoată” în ultima clipă.

Pare puţin paradoxal…

Vreau să fac o paralelă. Am citit de curând ceva incredibil, în viaţa Sfântului Teodor, episcop al Edessei, care e prăznuit pe 9 iulie. Un bărbat a plecat la mănăstire şi femeia lui a rămas cu trei copii. I-au murit primii doi copii, apoi a murit al treilea. Şi, murind al treilea, mama a fost disperată şi a rugat o desfrânată care-i ieşise în cale să se roage pentru copil. Şi desfrânata a zis: „Vai, cum, păcatele mele, nu se poate, nu sunt vrednică…”, dar până la urmă s-a rugat şi copilul a înviat. Şi după multă vreme a ajuns acest copil patriarh al Ierusalimului, iar desfrânata s-a călugărit.

Cred că atitudinea aceasta a desfrânatei care s-a rugat pentru copilul mort a fost ca a tâlharului de pe cruce, pentru că deşi n-avea nimic comun viaţa ei de păcat cu facerea de minuni, totuşi a înţeles că, pentru credinţa mamei copilului, ea se poate ruga şi Dumnezeu l-a înviat pe copil.

Cred că e nevoie de scrieri de felul acesta, cum e viaţa Sfântului Teodor al Edessei. Când le găsim, să ne agăţăm de ele cu disperare. Eu, când citesc o carte şi găsesc ceva care se poate lega de viaţa mea, indiferent cum, spun: „Doamne, şi eu sunt ca ăsta! Doamne, şi eu am păcătuit ca ăsta! Doamne, şi eu am nevoie ca ăsta! Doamne, şi eu, şi eu, şi eu!” Şi chiar sunt obsedat să Îi cer lui Hristos ajutor, crezând că, aşa cum i s-a întâmplat celui din carte, aşa mi se poate întâmpla mie. Citeam zilele trecute despre un stareţ, Serafim de Novgorod, care îi izbăvea pe îndrăciţi de tirania diavolului. Cunosc o fată care acum e îndrăcită, şi când citeam ziceam: „Cuvioase Părinte Serafim – că nu e canonizat –, cum i-ai izbăvit pe aceia, aşa ajut-o şi pe prietena mea”. Mai ales că în carte erau chiar relatări ale demonizaţilor care fuseseră tămăduiţi prin rugăciunile Cuviosului şi m-a impresionat foarte tare să citesc astfel de mărturii. Am citit, m-am gândit: „Să mă pun în genunchi să mă rog pentru prietena mea sau să citesc celelalte minuni ale sfântului?” Nu, m-am pus în genunchi şi am zis: „Aşa ajut-o, Cuvioase, şi pe prietena mea!” Şi cred, cred lui Hristos că o va ajuta cuviosul stareţ Serafim.

Să încercăm să găsim, să vorbim şi despre limitele riscante ale taifasului. Şi mă refer aici la riscul acesta de a tăifăsui despre orice lucru, de a face discuţie despre absolut orice şi de a cădea în băşcălie până la urmă.

Cred că băşcălia e o ispită foarte puternică şi trebuie să o conştientizăm ca atare. Dar nu cumva de frica rănilor să nu mai plecăm la război. Mie, de pildă, mi-e frică, atunci când stau la discuţii până târziu în noapte, că încep să zic glume, bancuri etc. Şi ştiu, când trec de o anumită oră sau de o anumită limită a oboselii, că nu mai sunt atent. Şi spun un banc nevinovat, apoi unul aşa, uşor vinovat şi tot aşa. Ştiu că asta e firea mea, nu rezistă la oboseală, şi încerc să mă controlez.. E una din ispitele cu care mă lupt de când m-am apropiat de biserică. De asta încerc să nu rămân la discuţii foarte lungi, pentru că pot trece de la discuţii duhovniceşti la glume cu subiect duhovnicesc şi apoi să cad în derizoriu. Însă, în momentul în care ştii precis că tu vorbeşti ca să îl salvezi pe celălalt prin cuvânt, ca să fii împreună cu celălalt, cred că trebuie să apreciezi foarte mult cuvântul.

Dar nu neg nici folosul tăcerii. Am avut o perioadă a vieţii mele în care am tăcut foarte mult. Îmi spunea duhovnicul să zic câteva cuvinte pe zi, până la treizeci de cuvinte maxim. Şi le număram de fiecare dată când le rosteam, numai ce vorbeam cu duhovnicul nu număram. M-a ajutat foarte mult perioada aceea să înţeleg tăcerea. Mi-a fost de mare folos.

Să prelungim puţin discuţia referitoare la riscuri, pentru că mi se pare foarte, foarte important de jalonat aceste aspecte. Nu crezi că protestantismul sau neopro­testan­tismul e o formă sau un monstruleţ al taifasului, pe marginea Scripturii – mai ales pe marginea Scripturii –, în cazul acesta?

Este, şi e şi logic să fie aşa, pentru că ei, neputând să urce pe căile sfinţeniei, neputând să trăiască îndumne­zeirea – pentru că „Dumnezeu l-a făcut pe om pentru ca omul să devină dumnezeu”, cum a spus Sfântul Atanasie cel Mare, adică nu Dumnezeu prin fire, ci dumnezeu prin har, adică să fie o fiinţă capabilă să se bucure la nesfârşit de comuniunea cu Dumnezeu –, ei netrăind, neurcând pe treptele duhovniceşti, reduc totul la predici, care sunt ridicole, pentru că epuizând, ani de zile tot utilizând aceleaşi comentarii şi idei care li se par inte­resante, după mintea lor, în cele din urmă ajung să cadă în derizoriu.

Pe mine m-a şocat, de exemplu, am văzut o înregistrare, cum s-a adresat Richard Wurmbrandt Sena­tului american şi apoi americanilor, pe postul de televi­ziune, spunându-le: „Uitaţi ce face comunismul în România! Uitaţi ce semne de tortură port pe trup!”

Şi am rămas şocat de modul apucat, sălbatic în care vorbea. Aveai impresia că nu vorbeşte un creştin, ci un om posedat de un duh drăcesc. M-a şocat imaginea respectivă, mai ales că, cu câţiva ani înainte, auzisem la radio o voce duhovnicească care m-a topit, şi m-am gândit: „Cine poate fi? Părintele Sofian?” Semăna foarte tare cu Părintele Sofian, şi povestea cum a fost prin închisori, şi… când am auzit că era Richard Wurmbrandt, am rămas pur şi simplu surprins. Dar asta cred că a fost o perioadă de maturizare, chiar dacă a mers pe un drum străin dreptei credinţe, poate că Hristos i-a văzut suferinţele din închisori şi l-a ajutat să se schimbe. Nu mai avea stilul acela apucat, disperat, sectant, cum au cei care predică Evanghelia peste tot într-un duh care-i convinge pe ceilalţi că predicatorii respectivi nu L-au cunoscut pe Hristos.

Sunt anumite teme tabu în discuţie, pe care creştinii nu au voie să le abordeze în „iconomia” taifasului?

Cred că sunt subiecte care pot vătăma. Cred că cel mai delicat subiect este sexualitatea. Pentru că, vorbind despre sexualitate, rişti să vatămi. Eu vorbesc acum, deşi am scris şi nişte cărţi pe tema sexualităţii, însă sunt conştient că oamenii curaţi la minte, abordând astfel de teme, se pot vătăma. Cred, în acelaşi timp, că e nevoie de discuţii şi pe tema asta, de discuţii purtate de tineri cu oameni sporiţi în viaţa duhovnicească, pentru că, altfel, tinerii caută lămuririle în revistele de doi bani, în filmele şi în emisiunile de doi bani şi primesc răspunsuri viciate. Şi tocmai de asta, creştinii maturi trebuie să-şi asume acest risc al taifasului şi pe astfel de subiecte.

Cred că până la urmă e vorba de un realism al taifasului, adică să-ţi dai seama ce teme poţi aborda şi în care teme eşti pe lângă şi poţi să clachezi.

Da!

… Şi realism în a-ţi alege partenerii de taifas pe temele respective.

Trebuie să ştii foarte precis cu cine ce vorbeşti. Eu am predicat doi ani de zile duminicile şi în sărbători, şi duminica nu-mi finalizam pregătirea pentru predică până nu vedeam cine va veni la biserică. Îmi făceam aşa, în mare, un plan, însă planul final mi-l făceam în biserică, atunci când ştiam cine a venit atunci. Pentru că ştiam că dacă a venit cutare şi cutare şi cutare, e bine să insist mai mult pe subiectul cutare. Poate că eram exagerat în nevoia aceasta de precizare a cuvântului, dar eu înţeleg cuvântul ca pe-o rachetă: dacă n-o lansezi unde trebuie, sau dacă lansezi altceva, degeaba are loc lansarea respectivă. Trebuie să fim foarte, foarte atenţi.

Personal, ai teme de taifas pe care nu le abordezi? În care te simţi pe nisipuri mişcătoare?

În primul rând, subiectele de teologie înaltă, pe care le consider prea savante pentru taifasuri. Sunt subiecte prea serioase pentru taifas. E ca şi cum te-ai juca cu bijuterii fără să le înţelegi valoarea. Pe de altă parte, de multe ori sunt şi inutile, vădesc doar o nevoie de autoafirmare. E cuvântul acela din Pateric: aude un părinte că există un mare avvă, bate drumul până la el, ajunge la avvă şi începe să-l întrebe lucruri de mare adâncime, duhovniceşti, şi avva nu-i răspundea nimic. Părintele a dat să plece şi ucenicul avvei îl întreabă: „Cum a fost?” „Ei, cum să fie? Nu mi-a zis nimic avva”. „Întreabă-l despre lupta cu patimile.”.. S-a întors părintele la avvă şi atunci a văzut adevărata măreţie duhovnicească a avvei, pentru că avva i-a zis pe şleau: „Uite, frate, aici e buba, aici e buba, aici e.”.. Aşa ne luptăm, asta facem. Şi cred că nu duce niciunde să discuţi pe teme înalte.

De asta, când se pornesc discuţii de genul acesta, eu prefer să nu vorbesc. Am întâlnit un părinte la Sfântul Munte Athos care mi-a spus: „Uite, frate, când vorbeşti tu, eu mă rog; şi când vorbesc eu, roagă-te tu. Eu mă rog să te lumineze Dumnezeu când vorbeşti, tu roagă‑te să mă lumineze pe mine când vorbesc”. Şi, în afara cuvintelor de iubire pe care le spun soţiei mele şi copiilor mei, sau cuvintelor pe care le spun duhovnicului meu, nu ştiu dacă în viaţa mea am avut o cuvântare mai clară, adică eram foarte conştient de ceea ce spuneam şi mi-era oarecum frică. Mă gândeam că atunci când se roagă pentru mine un părinte din Sfântul Munte trebuie să am foarte mare grijă ce spun. Şi m-am bucurat, a fost aşa, ca o sărbătoare a cuvântului întâlnirea cu părintele respectiv.

Eu nu abordez temele înalte şi datorită avertizărilor părinţilor duhovniceşti, că cei lumeşti să vorbească despre cele lumeşti. Eu… împlinesc astăzi 33 de ani şi m-am gândit care-s împlinirile şi care-s neîmplinirile până la vârsta asta. Şi între neîmpliniri: că n-am scris lucruri dintre cele mai simple. De exemplu: să scriu o carte despre televizor, carte despre prietenie. N-am făcut lucruri care se pot face acum şi e nevoie de ele acum.

Şi în acelaşi timp am făcut lucruri peste măsura mea duhovnicească; totuşi, nu le-am făcut pentru că aşa am vrut, ci pentru că aşa am avut ascultare. Dar poate că trebuia ca, făcându-le şi pe cele din ascultare, să nu le pierd nici pe astealalte. Cred că mă aflu încă la vârsta unei anumite copilării şi vreau să profit de ea, în sensul că, pe măsură ce omul creşte, Îl cunoaşte din ce în ce mai profund pe Dumnezeu şi-i e din ce în ce mai mult greu să discute, nu? Eu aşa înţeleg omul duhovnicesc: omul care-L cunoaşte foarte mult pe Hristos şi care, atunci când vorbeşte, face un efort să vorbească, pentru că vorbirea e îndepărtarea minţii de Dumnezeu. Înţeleg însă şi că până ajungem la măsura asta, la care să ne fie vorbitul rupere de rugăciune, trebuie să ştim să vorbim.

M-a sunat cineva la telefon, eram în faţa bisericii şi eu, fără să fiu atent că cineva se uită la mâinile mele, vorbeam la telefon şi mă rugam, în acelaşi timp, învârtind mătăniile. Şi un prieten mi-a spus, râzând: „Ce chestie tare, să te rogi şi când vorbeşti la mobil!” Mi-a părut rău că şi‑a dat seama el că mă rugam, dar pe urmă mi-am dat seama că noi, ca şi creştini, nu trebuie să ne ruşinăm de asta, noi trebuie să ne rugăm en-gros şi en-detail, adică asta trebuie să fie viaţa noastră firească, nu trebuie să fim crispaţi când ne rugăm.

Nu trebuie însă nici să ne mândrim că ne rugăm, pe de altă parte. Acum, am avut şi un duhovnic care mă mustra că mergeam cu metanierul pe mână pe stradă, în timp ce duhovnicul de dinainte îmi spusese: „Ţine-l tot timpul pe mână, de ce să‑ţi fie ruşine că te rogi? Să-ţi fie ruşine că nu te rogi, mai degrabă, şi că stai să te risipeşti ca prostul”.

Fac referire acum la rugăciunea lui Iisus nu pentru a ieşi în evidenţă, ci datorită tristeţii provocate de faptul că unii nu se roagă aproape deloc; considerând că dacă spun rugăciunea lui Iisus, fiind tineri, li se întristează viaţa, devin handicapaţi, sau ceva de genul ăsta! Dimpotrivă! Încerc să rostesc rugăciunea cât se poate de mult, în unele perioade şi ore întregi pe zi, şi asta mă ajută să ştiu să comunic.

Că rugăciunea lui Iisus presupune tăcere – presupune tăcere de la prostii; dar până o să ajung, dacă o să ajung vreodată să zic rugăciunea neîncetată, ştiu că trebuie să vorbesc. Şi că sunt momente în care am păcătuit că am tăcut. Deşi sunt mult mai multe momente în care am păcătuit că am vorbit. Şi, la spovedanie, sistematic apare chestia asta: „Părinte, am vorbit, am clevetit, am judecat”, şi mă lupt cu asta. Nu sunt un apologet al cuvântului pur şi simplu, sunt un apologet al cuvântului versus tăcerea tâmpă. Dacă tăcerea ta e tăcere folositoare, ori rugătoare, ori că te gândeşti la Hristos, ori încerci să găseşti soluţii duhovniceşti – e cu totul altceva.

Îmi vine acum, apropo de asta, îmi vine în minte o zicală care, la momentul când am găsit-o, mi-a plăcut mult. Zice că zece legi are înţelepciunea: de nouă ori să taci şi o dată să vorbeşti, şi atunci puţin. Cum comentezi acest lucru?

Ăsta e un cuvânt pentru oamenii care sunt angajaţi foarte solid în viaţa duhovnicească. Astfel de cuvinte au generat ratări în plan psihologic în foarte multe cazuri. Sunt tineri care au încercat să ţină tăcerea brusc, şi au greşit. Îmi spunea un părinte din Sfântul Munte Athos că un ucenic i-a cerut binecuvântare să ţină o piatră în gură ca să tacă. Părintele, la insistenţele ucenicului, i-a dat. Şi după câteva zile a venit ucenicul disperat: „Părinte, am înghiţit piatra!” Vorbise şi a înghiţit piatra! Bine că a eliminat-o însă mai apoi, pe cale naturală. Şi, după asta, părintele i-a dat binecuvântare să ţină în gură sâmburi de măslină, pe care dacă-i înghiţi nu se întâmplă nimic. Eu cred că, în măsura în care omul nu s-a lămurit ce fel de viaţă vrea să ducă: viaţă monahală sau viaţă de familie, e bine să aibă mai multă reţinere faţă de cuvânt. Cuvântul aduce împrăştierea minţii, e clar. Dar viaţa de familie e, prin excelenţă, o viaţă de comunicare… E o inconştienţă să compari tăcerea monahismului cu tăcerea vieţii de familie. Pentru că, în viaţa de familie, dacă nu vorbeşti destul cu copilul tău şi doar te rogi pentru el, copilul ăla n-o să-ţi simtă dragostea. Cuvântul e cel mai bun purtător de dragoste. Cuvântul şi gestul. Limbajul tru­pului. Dacă-l ţii pe copil departe de cuvântul tău, îl pierzi. Trebuie să ne dăm seama cât de fapte sunt cuvintele.

Cuvântul care face: Fiat lux!

Exact!

Rugăciunea e o formă de taifas?

Întrucât oamenii caută nodul în papură, dintr-un reflex motivat de nevoia de a nu-i da celuilalt dreptate, am să dau mai întâi un răspuns politicos şi am să spun: „Nu, în nici un caz! Mai bine cinci cuvinte decât nu ştiu ce poliloghie în faţa lui Dumnezeu”. În acelaşi timp, însă, dacă citim Psaltirea Maicii Domnului, pe care a scris-o Sfântul Dimitrie al Rostovului, de exemplu, sau rugăciunile pe care le-a scris Sfântul Simeon Noul Teolog, o să vedem în ele o anumită relativă împrăştiere care aduce adunarea minţii. Aşa, la limită, se poate spune că şi Psaltirea Împăratului David e o împrăştiere, un taifas. Depinde la ce măsură a rugăciunii eşti. Pentru cei sporiţi în viaţa duhovnicească, rugăciunea nu e taifas; ei pot să zică doar: „Iisuse, Iisuse, Iisuse, Iisuse” toată ziua şi sunt fericiţi. Pentru mine – eu sunt slab în viaţa duhovnicească, pentru mine rugăciunea e taifas, dar la nivelul la care zici şi acatiste, şi paraclise, şi rugăciuni spuse din suflet.

E interesant de abordat şi problema aceasta a rugăciunii spuse în afara cuvintelor standard ale Ceaslovului şi Acatistierului. Dar pentru mine rugăciunea e taifas – şi acum dau răspunsul neconvenţional – pentru că… eu nu pot s-o iubesc pe soţia mea standard. Eu nu pot să-i spun în fiecare zi la fel „Te iubesc” şi s-o iau în braţe la fel. Eu nu pot nici cu Dumnezeu să fiu la fel. Eu Îl simt pe Dumnezeu ca pe cel mai bun Prieten al meu. Şi uneori înainte de rugăciune, alteori după rugăciune, stau şi la taifas cu Dumnezeu. Nu în sensul că discut cu El de la egal la egal! – ci am o discuţie sinceră despre problemele mele, frământările mele. După ce ne facem canonul cu copiii şi soţia, şi copiii pleacă la culcare, îmi place să stau singur şi să mă rog, să vorbesc cu Dumnezeu şi să zic: „Uite, Doamne, aici e aşa, aici aşa, eu ştiu că Tu le vezi, eu ştiu că Tu ştii, dar problema mea e aşa: cum să fac asta, cum să…? Ajută-mă, luminează-mă, lămureşte-mă, uite, eu văd aşa, aşa, aşa”… Şi unii pot considera asta o copilărie, dar pe mine copilăria asta mă ajută să cer ajutorul lui Dumnezeu, că eu cu Dumnezeu pot vorbi şi aşa. Nu cu îndrăzneală, nu că sunt eu mai ales decât alţii, între fiii iubiţi, şi sunt altfel… „Îmi doresc, Doamne, ultimul loc să mi-l dai în Rai, dacă mi l-ai da chiar şi pe ultimul, aş fi foarte fericit!” Însă, ca să ajung la ultimul loc în Rai, eu trebuie să fiu foarte sincer cu Hristos, îmi e greu să zic doar rugăciunile din cărţi.

Discuţi foarte mult, în special cu tinerii, începând de la discuţiile acestea interpersonale, continuând apoi cu cărţile, conferinţele… Trăgând o linie a bilan­ţului dură: timp pierdut, discuţii interminabile, cuvinte spuse, la locul lor, nelalocul lor …

Timp pierdut cu cei pe care vreau să îi ajut a fost cu siguranţă în primul an de doctorat. Duhovnicul, care înainte îmi dăduse ascultare să răspund la toate e-mailurile, în anul respectiv mi-a dat ascultare să nu mai răspund şi să mă ocup de limbă greacă, dar eu n-am avut putere să fac ascultarea asta. Pentru că îmi scriau oameni cu probleme foarte mari, şi le-am răspuns, călcând ascultarea. Astfel încât era cât pe-aci să pierd examenul de limbă greacă şi să nu pot face doctoratul. Şi regret acum că nu am făcut ascultarea respectivă, pentru că, în timp, mi-am dat seama că Dumnezeu lucrează, lu­crează, şi că dacă eu aş fi crezut mai mult ascultării decât voii mele, poate nu puteam să-i ajut pe oamenii ăia, dar poate puteam să ajut mult mai mulţi oameni acum. E sin­gu­ra perioadă pe care o regret. Singura vorbire în plus de care îmi dau seama, deşi poate sunt mult mai multe. Deşi s-ar putea spune că nici aia n-a fost în plus, că unii oameni s-au folosit.

Mi-a scris acum câteva săptămâni o fată: „Ajută‑mă să mă spovedesc!”. Duhovnicul tocmai îmi spusese: „Gata cu e-mail-urile!” şi după două săptămâni am întrebat-o: „Cu ce pot să te ajut?” şi a zis: „Acum, nu mai poţi… Voiam să mă spovedesc atunci, dar acum, gata, dorinţa mi-a trecut.”.. I-am zis: „Soro, te rog, ajută-mă! Spovedeşte-te, fă-o pentru mine, că eu mă duc în iad dacă tu mi-ai cerut ajutor şi nu ţi l-am dat”. Şi m-am mâhnit foarte, foarte tare, că poate s-a pierdut un om pentru că nu i-am dat ajutor la momentul potrivit. Pentru că duhovnicul îmi zisese atunci să-i las pe toţi o vreme fără să le răspund…

Pot vorbi de timp pierdut cu alţii doar pentru că eu sunt pătimaş, eu sunt mândru, eu sunt iubitor de sine. Nu că m‑am risipit în discuţii cu ei; dacă eu eram altfel înăuntru, discuţiile mele erau altfel. Vina nu e a celor care m-au provocat să discut cu ei, e vina mea că n-am ştiut să le răspund cum trebuie, din cauza păcatelor mele.

N-ai simţit niciodată riscul să te pierzi în discuţii şi să abandonezi lucuri mult mai importante? Mă refer acum la scris sau la alte canale de comunicare, de adresabilitate către ceilalţi, care ţi-ar fi fost mult mai la îndemână şi cu bătaie mult mai lungă.

Întrebarea e bine pusă. Treaba e că atunci când iubeşti, iubirea merge după alte reguli. De exemplu, unul dintre motivele pentru care nu m-am grăbit să-mi fac până acum un site complet pe care să-mi pun toate conferinţele, toate artic­olele, toate, toate, toate, e că mi-ar scrie mult mai mulţi oameni şi că mi-ar fi greu să nu le răspund, dându‑mi sea­ma că ei sincer au nevoie de cineva care să le fie aproape.

Practic, eu greşesc, că ar fi mai bine dacă mi-aş pune materialele pe site cum mi-au zis cititorii: „Pune-le pe toate, chiar dacă or să se supere câţiva cărora nu le răspunzi, treaba lor! Dar tu ajută-i pe restul”. Cu unii, aşa e. Dar în momentul în care simţi o relaţie vie cu omul care îţi scrie, nu poţi să-l bagi la coşul de gunoi şi să spui: „Lasă, frate, eu acum salvez masele!” Cred că iubirea e altfel. Serios! Nu ştiu cum am să o scot la capăt. Sunt nedumerit. Mă las în seama lui Dumnezeu. Şi ce-am reuşit totuşi să fac e să fiu din ce în ce mai laconic, pe măsură ce îmi scriu din ce în ce mai mulţi. În loc să răspund cine ştie pe câte rânduri, răspund în câteva cuvinte. Care pricepe, bine. Care nu, asta este.

Danion, astăzi este ziua ta.

Da. Discuţia asta a fost felia mea de tort. Apropo, că tot am vorbit despre taifas, am simţit şi eu nevoia să apăr un lucru care e considerat de doi bani: taifasul. Ei bine, eu apreciez taifasul care te îmbogăţeşte sufleteşte. Şi cred că trebuie să îl recuperăm din perspectivă creştină.

Ultima mea carte are titlul Repere: Duhovnicul. Rugăciunea. Postul. Şi am tipărit conferinţele mele pe temele respective pentru că unii oameni au nevoie de lămuriri. Dar cred că merge scris şi: Despre sport. Tâlcuiri la scrierile duhovniceşti despre trup ale Sfinţilor Părinţi. Şi să vezi acolo tâlcuiri ce poţi să pui… La o mănăstire am văzut anunţul că e păcat să faci sport. E păcat să practici poate sporturi extreme, punându-ţi în pericol viaţa. Dar nu e păcat să faci sport când eşti tânăr student, când stai toată ziua la birou, la masa de scris şi în biblioteci. E nevoie să faci jumătate de oră pe zi gimnastică pentru ca trupul tău să fie într-o anumită condiţie fizică care să-ţi asigure sănătate fizică. La seminarul din Sfântul Munte Athos există teren de sport…

Te simţi mai matur cu un an?

Nu vreau să vorbesc despre mine. În discuţiile noastre nu vreau să vorbesc deloc despre mine, deşi o să fac poate câteva referiri la lucruri legate de viaţa mea. Pentru că fac alergie pur şi simplu la cărţi creştine în care toţi vorbesc despre pro­bleme, probleme, probleme, dar autorul n-are nici un fel de problemă. Chiar a fost ieri, alaltăieri o polemică la radio cu Emil Moise, în care un jurnalist creştin i-a spus ironic celui care militează pentru scoaterea icoanelor din şcoli şi pentru scoaterea rugăciunii Tatăl Nostru de la postul naţional de radio: „Domnule Moise, dumnea­voastră sunteţi un om perfect! Până la vârsta asta, n-am găsit om perfect ca dumneavoastră!”

Ei, tot aşa, nu îi înţeleg pe autorii care se cred perfecţi. Le dau dreptate să nu-şi exprime în cărţile lor toate preocu­pările, toate refulările, toate problemele, toate necazurile, dar măcar să se prezinte pe ei înşişi ca oameni fragili.

E un părinte în Grecia, Filotheos Faros, e extraordinar, i s-a şi tipă­rit o carte despre iubire la noi, un Manual de iubire, şi mai înainte încă una, Despre înstrăinarea ethosului creştin. În jurnalul său, tipărit în Grecia, părintele Filothei zice: „Tatăl meu a fost bolnav de sifilis#”. Iată că există şi preoţi care au curaj să îşi asume rădăcinile, ca să zicem aşa… Aoleu… să recunoşti că tatăl tău a avut sifilis înseamnă că eşti puţin dus! Risc mare să spui aşa grozăvie într-o lume în care toţi se trag din sfinţi şi nimeni nu greşeşte!

Eu cred în Ortodoxia sinceră. Eu cred că trebuie să fim apropiaţi unii altora ca într-o echipă de baschet, de fotbal: „Hai să vedem, la ce ne pricepem fiecare? Hai să facem ceva!” Dar discutăm: „Eu nu mă pricep să fiu atacant, lasă-mă să stau aici, în apărare”. Deci, în biserică, trebuie să fii aşa: „Astea sunt calităţile mele, astea sunt defectele mele, neputinţele mele”.

Eu nu mă pricep la lucruri practice. Dacă mă pui să îţi repar o clanţă, am stricat uşa. Mă pui să repar chiuveta, o să fac inundaţie în casă. E penibil să fii mototol la chestiile tehnice…Eu nu puteam să fiu perfect la reparatul uşilor şi al robinetelor.

Nu cred că un bărbat trebuie să fie bun la toate treburile astea. Recunosc însă că mi-aş fi dorit să fiu ceva mai priceput. Există un anumit nivel de pricepere pe care trebuie să-l aibă toţi creştinii. Ei, la nivelul ăsta de pricepere eu sunt corigent, sunt subdotat.

Întrebarea la care n-am vrut să răspund a fost dacă mă simt mai matur… Nu, nu mă simt mai matur şi chiar mă bucur de nematuritatea mea. Mă simt mai bătrân doar pentru că am cam albit şi că am început să mă îngraş… Nu prea mai fac sport şi nu prea mai fac mătănii, am probleme la un genunchi, dar m-am şi lenevit. Şi am albit, posibil, de la… prea multe frământări şi necazuri. Dar e şi ceva genetic, şi mama mea a început să albească devreme. Dar, nu-mi pare rău că deocamdată nu sunt mai matur. Încerc să respir tinereţea…