Cum îl vezi pe tânărul creştin, pe tânărul ortodox, în şcoală, la facultate?

Din păcate, mi se pare prea aerian. Spre deosebire de tânărul care e iubitor de patimi şi vrea să-şi facă un rost în viaţă precis: să aibă bani, să aibă post, funcţie, să iasă îna­in­te, să fie mai tare ca ceilalţi, tânărul creştin pare atât de transfigurat şi de preocupat de cele duhov­niceşti, încât nu le face cum trebuie pe cele lumeşti. Şi de asta pierde olimpiade, pică la concursuri, nu e angajat când sunt date concursuri pentru avansări, chestii de genul acesta.

Atunci creştinismul lui e un handicap în relaţia aceasta cu studiile?

Nu pentru că aşa ar trebui să fie credinţa creştină, ci pentru că e trăită într-un mod deviat. Suferim de un ma­ni­heism, împărţim viaţa într-o luptă între bine şi rău în mod arbitrar, fără să înţelegem că multe din cele pe care noi le considerăm rele sunt bune. Aşa cum unii eretici negau unirea trupească între bărbat şi femeie şi Biserica a zis: „anatema să fie cine dispreţuieşte unirea trupească între soţ şi soţie” – ei, tot aşa, aceasta se poate extinde asupra celor care au o viziune maniheică asupra studiilor, asupra locului de muncă, pen­tru că în fond viaţa noastră nu e o viaţă în interiorul clă­dirii bisericii. E o viaţă în Biserică, dar trebuie să trăim în Biserica cea mare, una sfântă, sobornicească şi aposto­lească, şi la şcoală, şi în pauzele de la şcoală, şi la facul­tate, şi în pauzele dintre cursuri, şi la locul de muncă, şi-n pauza de cafea de la locul de muncă.

Mai concret: ce face diferenţierea între tânărul creştin şi tânărul obişnuit al zilelor noastre?

Energia pe care o depune pentru împlinirea scopului pe care îl are. Nu de puţine ori tânărul creştin zice: „Doamne, e o mândrie să mă lupt pentru a fi cel mai bun!” Tânărul necreştin zice: „Ba eu mă lupt să ajung cel mai bun”, şi se luptă şi ajunge olimpic. Tânărul creştin zice: „A, nu trebuie să mă lupt! Cum o da Dumnezeu…” Şi greşeşte, pentru că nu pune la fel de mult efort pentru a deveni specialist într-un domeniu sau altul. Îi lipseşte ambiţia, din pricina falsei smerenii.

Aceasta e o calitate a tânărului creştin?

Nu cred, pentru că el o să ajungă doctorul de mâine nepriceput, el o să ajungă fizicianul de mâine nepriceput, o să ajungă chimistul de mâine nepriceput şi nu e bine. Trebuie să te lupţi nu cu ceilalţi, trebuie să te lupţi cu tine însuţi. Să fii mai bun decât tine. Eu îmi doresc ca fiul meu să se lupte să fie tot timpul mai bun decât el însuşi, într-un fel aşa cum ne învaţă şi Jet Li în filmul Fără teamă. Aşa îl şi pregătesc: „Tot timpul să te lupţi să fii mai bun decât tine”. M-a întrebat: „De ce mă mint bunicii şi-mi spun că sunt cel mai deştept din clasă? Asta mă supără, că eu ştiu că nu sunt cel mai deştept din clasă”. I-am spus: „Nu contează cum sunt ceilalţi din clasă, contează ca tu să te lupţi sincer să fii mai bun decât tine”. Or, lupta asta nu-i la fel de palpitantă ca lupta amantelor pentru acelaşi bărbat. Lupta femeii de a fi o soţie şi mai bună, şi mai bună, şi mai bună pentru soţul ei nu e la fel de aprigă. N-are concurenţă. Concurenţa îţi dă, aşa, o posibilitate de stare de harţă permanentă. Or, noi trebuie să recuperăm, cu harul lui Hristos, această energie pe care ţi-o dă harţa şi să devenim cei mai buni în domeniile pe care le avem, fără a ne lupta cu cei din jurul nostru, ci luptându-ne cu noi înşine. Diferenţa dintre doctorul creştin şi doctorul necreştin e că doctorul necreştin se luptă să fie primul din spital, să aibă funcţia cea mai înaltă, banii cei mai mulţi, faima cea mai mare. Doctorul creştin trebuie să ajungă primul din spital ca să fie cu adevărat cel mai bun şi să folosească cât mai mulţi oameni. Ceea ce e dramatic e că uneori găseşti doctori care merg la biserică, doctori creştini, dar au mai puţină dragoste pentru pacienţi decât doctorii necreştini. Şi-i vezi pe doctorii necreştini sacrificându-se mai mult pentru pacienţii lor, nu ca să ia bani sau ca să obţină faimă, ci din dragoste curată pentru pacienţii lor.

Să vedem puţin ce are voie şi ce nu are voie să facă tânărul creştin la şcoală. Are voie să copieze?

Mi-aduc aminte că în şcoala generală am copiat la materia Constituţie, era o materie care nu-mi plăcea de nici un fel… Altădată, la nu mai ştiu ce materie eram complet nepregătit, am fost decis să copiez tot de la colegul din faţa mea; şi el a început să-şi scrie numele pe hârtie, şi am copiat şi eu numele lui, pe foaia mea, cu foarte mare elan. Dar mi-am dat seama la timp de gafă… Nu cred că e bine ca elevul să copieze. Întrebarea e: de ce copiază elevii? Elevii copiază pentru că n-au învăţat. De ce n-au învăţat? Din două motive: primul că nu le place să înveţe, nu le place cartea, şi al doilea e că, şi dacă le-ar plăcea cartea şi materia respectivă, au preferat, în loc să înveţe, să se distreze, să se joace, să fie cu prietenii, pe maidan, la fotbal.

Mai e şi un alt motiv: poate-şi verifică sursa, credibilitatea.

La un examen pe care l‑am dat cu părintele Galeriu, în timpul examenului – pentru care mă pregătisem bine –, eu şi un coleg, prieten de-al meu foarte bun, care se pregătise şi el bine pentru examen, ne-am contrazis unul pe altul în privinţa unui subiect. Şi eu am spus că învăţasem că-i aşa, el zicea că nu-i aşa, atunci am scos amândoi cărţile şi căuta fiecare în carte, să-i arate celuilalt că a greşit. Totuşi, nu e bine ca studenţii să îşi verifice astfel cunoştinţele în timpul examenului. Nu cred că de asta copiază elevii sau studenţii… Ştiu bine că nu de asta copiază. Cei mai mulţi copiază gândindu-se că pe loc această faptă n-are efecte prea drastice – căci, dacă te pricepi să copiezi, poţi scăpa neprins (nu te prinde nici profesoara, nici asistentul profesorului, la examen, dacă eşti la facultate…) –, dar, de fapt, copiind, nu-ţi dai seama cât de mari sunt lipsurile tale şi îţi va fi foarte, foarte greu să mai stăpâneşti vreodată bine domeniul respectiv.

În şcoala românească se propune reducerea volumului de informaţii pe care le asimilează elevii, preluându-se modelele occidentale: „Uite ce bine e în Occident, copiii învaţă mult mai puţin, le e mult mai simplu, şi uite ce groaznic e la noi cu atâtea şi atâtea capitole, subcapitole, tone de informaţii din care elevii nu rămân cu aproape nimic”. E foarte important, până la urmă, chiar şi exerciţiul acesta al minţii pe care-l face elevul în procesul de studiu. Mie mi-a fost foarte, foarte greu la 30 de ani să mă apuc de cursul de limbă greacă, unde aveam de învăţat foarte multe cuvinte zilnic, gramatica limbii greceşti, care e dificilă… Am avut o stare de durere de cap aproape permanentă. De ce? Şi pentru că n-am fost antrenat să învăţ cum trebuie în şcoala generală, unde m-am eschivat de la a învăţa. Mi-aduc aminte că, odată, tata a vrut să-mi verifice caietele şi nu aveam aproape deloc caiete pentru anul şcolar respectiv şi i-am arătat caietele din anul şcolar precedent, şi nu s-a uitat la dată, s-a uitat doar la lecţii, a văzut că erau scrise cum trebuie şi s-a liniştit. Dar am avut atunci o frică în mine groaznică, pentru că mi-era teamă ca nu cumva să fiu descoperit, însă strategia a funcţionat.

Revenind la subiectul copiatul, cred că acest copiat e distrugător. Tânărul nu e conştient că trece prin şcoală ca gâsca prin apă şi apoi rămâne cu nimic.

E acesta un răspuns duhovnicesc sau un răspuns mai mult moralizator? Tinerilor li se răspunde mereu că nu au voie să copieze pentru că vor fi nişte rataţi în viaţă, …

Moralizator. Eu cred că e atât de esenţial răspunsul ăsta, moralizator, că nu mai e necesar să începi să le dai cine ştie ce repere duhovniceşti, că „Vai! Păcătuieşti! Uite, ai făcut păcatul copiatului, care e o rudă a furatului…” Tânărul trebuie să înţeleagă că, dacă vrea să fie creştin, în lumea de mâine în care va avea un loc de muncă, trebuie să facă cu adevărat ceva şi să nu fie un codaş tot timpul, un … copist. Eu nu sunt adeptul argumentelor lumeşti, dar, în acelaşi timp, nu sunt nici adeptul trecerii în extrema cealaltă, în care căutăm numai repere duhovniceşti şi la chestii precum „de ce nu ai voie să iei ceainicul fierbinte cu mâna de pe aragaz”.

Să nu căutăm ce-au spus Sfinţii Părinţi despre copiat…

Exact, exact!

Vreau să ne referim acum puţin la chiul. E sărbătoare, sunt la cursuri, vreau să mă duc