Hristos spune: „Pacea Mea o dau vouă”. Şi tot El adaugă: „Nu precum dă lumea vă dau Eu” (Ioan 14, 27). Tânărul creştin e un tânăr cu pace, cu linişte?

Da, da. Dar problema e că, dacă noi zicem că tânărul creştin e un tânăr cu pace, înseamnă că lângă noi nu prea există tineri creştini. Pentru că definim ceva ce nu există lângă noi. Cred că tânărul creştin e un tânăr care merge pe calea păcii. Acum, eu am 33 de ani şi nu am ajuns la măsura liniştii. Dar merg pe drumul dobândirii păcii lăuntrice. Lupta e foarte aprigă, şi nu poţi culege roadele luptei înainte să duci lupta. Or, un tânăr n-are cum să fie avvă la 13-14 ani. E adevărat, există tineri care au o chemare duhovnicească ieşită din comun, poate şi din naştere sunt mai liniştiţi şi le e mai uşor. Tânărul creştin e un tânăr care merge pe calea liniştii şi când aude rock sau alte ritmuri zbuciumate nu se simte în apele lui.

Cred că e foarte important ca tânărul să înţeleagă că pacea pe care o dă Hristos nu e o pace tâmpă. Zice Hristos că ne dă pace, însă „nu cum dă lumea”. Nu cum se trâmbiţează pacea asta, în numele căreia se poartă cele mai abominabile războaie şi au loc cele mai groaznice masacre. Nu pace din asta superficială ne dă Hristos. Ne dă pacea pe care o vom cunoaşte deplin în Împărăţia Cerurilor.

Dacă Hristos ne oferă pacea, de ce se întâmplă atâ­tea lucruri nepaşnice în familia creştină? Şi mă refer aici la necazurile, la ieşirile acestea din firescul creştin, pe care le conştientizăm cu toţii. De multe ori tânărul creştin pare un tânăr tulburat, un tânăr cu probleme.

El e un tânăr în luptă…

Ce fel de pace îi dă Hristos unui astfel de tânăr, dacă el are astfel de probleme?

Îi dă pacea cu ajutorul căreia el continuă lupta şi nu pleacă genunchii şi nu intră prin bordel sau la prima colegă de clasă care-i mai harnică la activităţile sexuale. Îi dă pacea care-i dă putere să nu cedeze, deşi aproape că n‑are nici o şansă de a câştiga războiul duhovnicesc, pen­tru că ispitele sunt mari, multe, colegele sunt din ce în ce mai ispititoare etc. Şi fac mai des referire la această cădere în desfrâu, pentru că este păcatul în care cade marea majoritate a tinerilor.

M-am întâlnit cu un părinte american misionar, să îi iau un interviu, şi când l-am întrebat: „Despre ce temă vreţi să vorbim?”, mi-a zis: „Despre tineri şi sexualitate. Pentru că, dacă Biserica nu va înţelege că asta e principala problemă a tinerilor, nu va înţelege nimic despre ei şi nu va reuşi să ajungă la sufletele lor”. Nu e sexualitatea singura lor problemă. Deprimările, tul­bu­rările sufleteşti fac în acelaşi timp foarte multe rava­gii. Cei care suferă din cauza pă­catelor sexuale au şi probleme sufleteşti, pentru că păcatul e tocmai zgândărirea ordinii lăuntrice, şi omul păcătos nu poate să fie un om liniştit cu adevărat.

Acolo unde te-ai aştepta, de cele mai multe ori, să găseşti despătimire, găseşti deprimare. Depri­marea e o boală specific duhovnicească?

E una din ispitele standard. Akedia, această stare de indiferenţă faţă de cele duhovniceşti, această răcire a ini­mii pentru cele duhovniceşti, această răcire a iubirii de aproapele, această plictiseală generalizată devine o stare de normalitate pentru foarte mulţi creştini. Uitaţi-vă la privi­rile creştinilor când vin la biserică şi uitaţi-vă la privi­rile lor când ies din biserică. Vin cu priviri plictisite, plea­că cu priviri plictisite, ajustate doar de iubirea de sine că, deh! Şi-au făcut datoria, au stat două ore în clădirea bisericii, fără să iasă afară, fără să vorbească la telefonul mobil, şi atâta tot. Au bătut încă un record, de 429 de Liturghii, ei au stat două ore nemişcaţi. Ei, nemişcaţi! Mai şi foşnesc, se mai şi agită, mai şi vorbesc în timpul Liturghiei – unii dintre ei.

Pentru mulţi, până şi viaţa din biserică a devenit o viaţă plictisitoare. Ei nu mai merg la biserică să se întâl­nească cu Hristos, şi de asta nici nu se întâlnesc cu Hristos. Nu‑i de mirare că ei nu simt efectele întâlnirii cu Hristos din moment ce nici nu s-au întâlnit cu Hristos. La o normă morală, la asta se reduce viaţa lor creştină: „Nu am voie să-mi înşel nevasta, nu am voie să fur de la serviciu, trebuie să mă duc duminica la biserică, deci sunt creştin”. Şi îşi hrănesc credinţa cu o sumă din aceasta de nu-uri. Eu nu zic acum că e bine să-ţi înşeli nevasta. Bine era ca nu doar să nu-ţi înşeli nevasta, ci să faci ceva mai mult pentru Hristos. Să nu fie doar lipsa violenţei recordul tău duhovnicesc.

Pe piaţa occidentală de carte religioasă cel mai bine se vând cărţile axate pe problemele acestea spirituale: pe deprimare, pe tot felul de deviaţii de genul acesta. E o plagă care se apropie şi spre noi, spre România?

Clar!

Care sunt cauzele care duc aici? Am înţeles, una e aceasta, comoditatea, plictiseala în care ne-am cantonat. Dar aceste situaţii le întâlnim şi în viaţa celor care încearcă să ducă un mod creştinesc de trai în Hristos.

Pentru că aceştia se raportează la repere duhovniceşti înalte fără să ţină seama de lipsa lor de experienţă; încearcă să guste – cum spunea Sfântul Ignatie Briancianinov – din bunătăţi duhovniceşti din care nu se pot împărtăşi cu adevărat, şi atunci rămân la un fel de Ortodoxie din aceasta mimată. Ei tot speră că vor ajunge, vor ajunge la dobândirea rugăciunii neîncetate în trei zile, de exemplu, dar nu ajung şi cad în deprimare. Li se pare că Dumnezeu n-a fost cu ei. Dar, dacă mai spuneau o rugăciune, poate vedeau că Dumnezeu le dădea darul rugăciunii. Dar n-au avut răbdare şi au căzut în deprimare.

Suntem într-o goană după victorii în viaţa duhov­ni­cească. Noi vrem să-L mişcăm pe Dumnezeu cu virtutea cu care vrem noi, dar nu putem să-L mişcăm, şi atunci ne îndepărtăm de biserică, spunând că Dumnezeu n-a fost cu noi. Noi am preluat viteza societăţii în care trăim până şi în viaţa duhovnicească – nu însă în sensul bun, în sensul unei râvne continue şi fierbinţi, ci în sensul în care vrem ca toate să se întâmple repede; dacă se poate, să fim mântuiţi chiar din timpul vieţii, ăsta cred că ar fi recordul dorit de mulţi.

De la deprimare până la deznădejde e un pas foarte, foarte mic. Ce face tânărul când se află într-o situaţie din aceasta? Îl ajută cineva? Poate fi ajutat?

El apelează ori la prieteni, ori la prietena lui, ori la sticlă, ori la droguri, din ce în ce mai des. Pentru că nu înţelege că trebuie să apeleze la Dumnezeu. Eu chiar în anii facultăţii am avut ispite foarte mari din cauza deznădejdii. Pentru că mi-a murit mama când aveam 13 ani, şi am simţit nevoia de afecţiune maternă foarte puternic şi în casă a fost un iad. Şi strigam cu disperare la Dumnezeu, şi pe urmă cădeam în deznădejde, că tot strigam, tot strigam, şi mi se părea că Dumnezeu nu-mi răspundea.

Acum, după atâţia ani, îmi dau seama că Dumnezeu, atunci, mă învăţa să-L iubesc. Adică îmi încerca iubirea pe care I-o port, că dacă m-ar fi ţinut numai în binecuvântări şi-n bunătăţi, atunci ar fi fost uşor să-L iubesc. Toţi oamenii ar iubi un Dumnezeu care înmulţeşte pâinile şi peştii în pustie. Nu toţi oamenii iubesc un Hristos care moare pe cruce. Pentru că dacă El moare pe cruce ca să ne înveţe pe noi să ne purtăm crucea, mai bine alergăm la Dumnezeul de dinainte, care înmulţea pâinile şi peştii. E mai simplu. Fără să înţelegem că e acelaşi Hristos…

Nu înţelege tânărul că în fiecare moment de depresie trebuie să alerge la Dumnezeu, să se roage: „Doamne, nu mă lăsa! Doamne, ajută-mă!” E de mare folos să aibă un duhovnic. E foarte important ca tânărul să aibă duhovnic. Psihiatrul îţi poate da nişte sfaturi, nu întotdeauna cele mai bune, dar nu îţi poate da dezlegare de păcate. Dar duhovnicul e cel care îţi vindecă sufletul, pentru că Biserica deţine arta vindecării sufletelor.

Dacă lăsăm deprimarea să ajungă la apogeu, ispita deznădejdii ne înconjoară şi astfel de tineri ajung să se sinucidă. Zilele trecute îmi scria un tânăr că un coleg de-al lui s-a aruncat de la etajul trei şi a murit,# din cauza neîmplinirii unei poveşti de iubire. L-a părăsit prietena,# şi băiatul, deşi era credincios, s-a aruncat de la etaj. De fapt, mai bine zis, era puţin credincios, căci, dacă era credincios, nu se arunca de la etaj.

Există motive de sinucidere şi pe temeiuri de… ştiu eu? De neîmplinire duhovnicească?

Da. Nu demult, a fost găsit în Sfântul Munte Athos trupul unui părinte despre care se zice că s-a sinucis. Unii zic că s-a sinucis. Deşi avea o râvnă deosebită, mare nevoitor, mare rugător, se pare că s-a sinucis. E adevărat, sunt alţii care spun că poate a fost omorât, dar nu s-a putut dovedi asta … Dar găsim şi în cărţile duhovniceşti relatări despre părinţi care au ajuns la sinucidere şi unii Sfinţii Părinţi atrag atenţia în cărţile lor că practicarea rugăciunii lui Hristos fără îndrumător poate duce la ispite foarte mari. Chiar la sinucidere. De fapt nu neapărat de la rugăciunea lui Iisus, ci din dorinţa de a urca foarte repede în viaţa duhovnicească se poate ajunge la sinucidere.

În rândul tinerilor, motivul sinuciderii cel mai des întâlnit e cel al iubirii. Biserica, fiindcă nu e îngăduitoare cu aspectele pe care le percepe tânărul ca fiind iubirea, adică inclusiv acesta, culcatul cu prietena lui înainte de căsătorie…

Biserica nu e îngăduitoare să se culce tânărul cu prietena lui pentru că nu poate fi îngăduitoare cu păcatul. Biserica nu îşi face datoria când ar trebui să-l înveţe pe tânăr să-şi iubească frumos prietena. E foarte interesant că de multe ori Biserica doar faultează, fără să propună soluţii. Nu mă refer aici la Biserica – Trup al lui Hristos, ci la unii slujitori ai Bisericii, care au dificultăţi în a-şi apropia tinerii. Eu cred că dacă preotul şi-ar face datoria şi i-ar învăţa cât de frumoasă e iubirea dintre tineri dacă alături de ei e Hristos, ar fi mai puţine fete care avortează, ar fi mai puţine fete care îşi pierd fecioria - nu zic că ar fi epidemie de fecioare, dar nici lipsa aprigă din zilele noastre. În care nimeni nu mai ţine seama de faptul că şi tânărul creştin trebuie să fie fecior, nu doar tânăra.

Nu ai fost ispitit niciodată de a privi un act din acesta de „eroism” din iubire, fie el şi sinucidere, de a privi cu simpatie sau, ştiu eu, chiar cu admiraţie, să zicem? Ca pe o formă de iubire supremă faţă de celălalt.

Dacă-l iubeşti cu adevărat pe celălalt, nu te sinucizi. Dacă-l iubeşti cu adevărat pe celălalt, ajungi la o „sinucidere” lăuntrică – adică moare tot ce e rău în tine, moare tot ce e murdar în tine, moare tot ce e egoism în tine, ca să-l bucuri pe celălalt. Prin sinucidere nu bucuri pe nimeni. Cât priveşte atitudinea faţă de sinucidere, aş face referire la un film cu Tom Cruise, Ultimul samurai, în care marele maestru samurai, spre sfârşitul filmului, în faţa unei mari bătălii, preferă să se sinucidă ca să moară onorabil. Dar Tom Cruise îi explică că adevărata moarte onorabilă e moartea în luptă. Prin prisma creştină, aşa este.

Practic, filmul respectiv se vroia un film de apărare a identităţii tradiţiei spirituale japoneze. Samuraiul Katsumoto n-a murit ca un samurai, ci a murit aproape ca un creştin, nefiind creştin; are parte de un sfârşit al vieţii eroic, din punct de vedere creştin. Problema e că dacă judecăm filmul respectiv din perspectivă creşti­nă vedem o tentativă de creştinare a tradiţiei samurailor – ceea ce nu e rău, dar e cu totul altceva decât apărarea tradiţiei samurailor. E deturnarea mesajului filmului într-un sens care totuşi a scăpat multor privitori. Cred că e foarte important să judecăm sinuciderea nu din perspectiva noastră, ci din perspectiva adevărului: cei care se sinucid se duc în iad. Nu putem căuta justificări teologice pentru sinucidere.

Actul martiriului nu e o formă de sinucidere?

Sinuciderea e o deturnare a martiriului. Cel care vrea să se sinucidă, dându-şi seama că toată viaţa lui a fost un fiasco şi oricum n-are nici o scăpare, trebuie să aleagă calea marti­riului şi să moară lui însuşi şi modului în care vede el problemele, lucrurile, să moară modului în care se raportează la ceilalţi, la Dumnezeu, şi să pună început bun.

Cel care se sinucide e pus în faţa unui martiriu, pe care, de cele mai multe ori, îl refuză. Sunt totuşi oameni care, în clipa sinuciderii, au avut curajul de a pune început bun. Iată un caz relatat de un duhovnic: un om foarte bogat a pierdut foarte multe averi la cărţi şi a hotărât să se sinucidă. Dimineaţa s-a sculat devreme (plănuise să se sinucidă la 8, să zicem), dar, până să se sinucidă, i-a bătut cineva la uşă. Era un misionar creştin – în perioada interbelică exista o misiune ortodoxă prin cărţi, foarte puternică, făcută în mod special de ucenicii părintelui Nicodim Măndiţă. A primit o carte, Oglinda inimii omului, şi s-a gândit: „Până mă sinucid mai am un sfert de oră. Hai să citesc puţin”. Şi a început, a citit, a citit, a citit – deşi avea pistolul pregătit, a refuzat să se mai sinucidă, pentru că în sfertul ăla de oră viaţa lui s-a schimbat.

Şi, după ce a renunţat la gândul sinuciderii, mintea lui s-a liniştit şi şi-a adus aminte că mai avea o casă pe cine ştie unde, că mai avea un prieten care-i datora nişte bani. Şi şi-a dat seama că până la urmă nu numai că nu era sărac lipit pământului, ci putea să-şi continue viaţa decent. Lucruri de care înainte nu-şi dădea seama, că dracul îţi întunecă mintea.

Un ierarh vorbea zilele trecute la un post de televiziune despre faptul că noi dăm foarte mult vina pe diavol şi de fapt nu ne gândim că lucrurile, că răul de la noi vine, de la om vine… Dar se neglija oarecum lucrarea diavolului. Şi pe un forum de internet câţiva tineri întrebau cum se poate ca un ierarh să facă abstracţie de lucrarea diavolului despre care scriu Sfinţii Părinţi, despre care găsim relatări în Paterice, în culegerile de istorioare duhovniceşti. Şi e o obsesie aproape generală în a da întru totul vina pe noi şi de a neglija ispitele care vin de la diavol şi modul în care diavolul întunecă minţile oamenilor. Una dintre forme fiind ispita sinuciderii.

Vorbeam de forma aceasta de martiriu, pusă faţă în faţă cu sinuciderea. În sensul că martirul ştie că urmează să fie ucis, îşi asumă integral această opţiune, într-o situaţie în care ar putea foarte bine să nu fie ucis…

Da, ar putea să se eschiveze.

… exact! Şi totuşi acceptă să fie ucis. Nu-i aceasta o formă de sinucidere?

Nu, pentru că mucenicul ştie că-L mărturiseşte pe Hristos. El nu moare pentru el, el moare pentru o cauză mai mare decât el. El este un martor al lui Hristos care a primit moartea pe cruce. Este un urmaş al Sfinţilor Apostoli, din care aproape toţi au primit mucenicia. Unul singur n-a murit mucenic, Sfântul Ioan Evanghelistul…

Nu cred că se poate face o paralelă între sinucigaş şi mucenic, pentru că omul a ajuns la sinucidere din depri­mare, din frică de viaţă, din prea multă laşitate, pe când martirul moare din prea mult curaj. Adică el ştie că dă mărturia cea bună şi intră în Împărăţia Cerurilor, pe când sinuci­gaşul ştie că totul s-a terminat, totul s-a pierdut şi-l aşteaptă, eventual, iadul. Dar raiul nu se gândeşte că-l aşteaptă, că ştie că sinucigaşii nu ajung în Rai.

Cum trebuie să arate consilierea duhovnicească a unui sinucigaş scăpat, oarecum, de la sinu­cidere?

Alaltăieri mi-a scris un tânăr: „Am o prietenă rocker-iţă, care vrea să se sinucidă. A acceptat să stea de vorbă cu mine. Ce să fac? Nu e o prietenă apropiată, ci o prietenă, aşa cum sunt colegii de facultate prieteni între ei”. I-am zis: „Nu încerca să vii cu vreo teorie. Încearcă să-i spui cumva, deşi e foarte puţin probabil să o convingi, că Dumnezeu o iubeşte şi că iubirea pe care n-o simte este exact leacul de care are nevoie sufletul ei. Nu veni cu refrene, ajut‑o să simtă căldura ta sufletească. Pentru că iubirea creştină e o armă foarte puternică. Un medicament foarte puternic pentru frământările celorlalţi”. Dacă începe creştinul acum să-i arate rockeriţei care vrea să se sinucidă iubirea în genul „un duş cald şi o partidă de sex”, nu a făcut nimic. Dimpotrivă, trebuie să-i arate o iubire cât se poate de curată, să-i arate că există iubire curată şi dezinteresată, şi că el vrea ca ea să nu se sinucidă pentru că o priveşte ca pe sora lui şi vrea să ajungă împreună cu ea în rai.

Te preocupă tema sinuciderii?

Pe mine m-a marcat pro­ble­ma sinuciderii foarte puternic. Mama mea s-a sinucis… Mai ales că sinuciderea ei a fost, ca toate sinuciderile, aiurea rău. Mama era sub tratament psihiatric… Singurul segment de sinucigaşi faţă de care Biserica are o anumită înţelegere este al celor care au tulburări psihice. Dar numai faţă de cei care au probleme psihice şi care iau tratament medical şi faţă de cei cu foarte mari probleme psihice, chiar dacă nu iau tratament medical.

Trebuie să fim foarte sensibili faţă de cei care sunt bântuiţi de gândul sinuciderii, trebuie să fim cu foarte, foarte mare atenţie, pentru că fiecare mică greşeală din partea noastră, în sufletul lor se amplifică de o sută de ori şi li se pare că au încă un motiv pentru care nu merită să-şi continue viaţa.

Care ar fi tratamentul pentru ispita aceasta a sinuciderii?

Fac o paranteză. Am citit despre un psihoterapeut celebru, Victor Frankl, părintele logoterapiei, care între anii 1933-1937 a condus „pavilionul sinucigaşilor” dintr-un mare spital vienez. Acolo a avut peste 30.000 de paciente… E interesant că, în perioada în care a fost profesor universitar, nici un student al universităţii din Viena nu s-a sinucis. Acest fapt este extraordinar, numai că psihiatrul respectiv nu propunea celor ispitiţi de gândul sinuciderii valorile duhovniceşti ci doar ideea că orice om, oricât de necăjit, oricât de deprimat ar fi, poate avea parte de împlinire. Faptul că a funcţionat această reţetă nereligioasă arată cu atât mai mult cât de puternic ar fi funcţionat reţetele duhovniceşti. Pentru că în Biserică noi cunoaştem o putere extraordinară: puterea lui Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu vrea mântuirea noastră, a tuturor, şi a oricărui om de pe lume.

Preotul care are în turma sa oameni care vor să se sinucidă înţelege că se află în faţa unui război total, pe viaţă şi pe moarte, pentru sufletul persoanei respective. Dracii se luptă cu îngerii.

Părintele, în primul rând, trebuie să-l spovedească pe tânărul care a avut gânduri de sinucidere. Tânărul căruia îi vine gândul sinuciderii nu trebuie să îl primească, ci trebuie să se gândească la Dumnezeu. În clipa în care i-au apărut gânduri de sinucidere, trebuie să se gândească cum poate face să ajungă cât mai repede la duhovnicul lui.

Cred însă că în secolul XXI se va face un transfer parţial dinspre lucrarea misionară a preotului spre lucrarea creştinilor… Cred că preoţia împărătească pe care o primim toţi prin botez va lucra nu în sensul în care creştinii, studenţii creştini îi vor spovedi pe colegii lor nefiind preoţi, ci în sensul că vor face o lucrare misionară mult mai puternică între colegii lor. Mie chiar mi-a scris o tânără într-o scrisoare: „Ştiu că nu eşti hirotonit, dar eşti într-un fel părintele nostru, al tinerilor pe care i-ai adus la Hristos”. Cred că la nivelul ăsta, orice tânăr trebuie să fie misionar, trebuie să fie mâna lui Hristos către colegul lui care vrea să se sinucidă, mâna către colegul lui care vrea să se drogheze. Trebuie să învăţăm să ne facem mâna lui Hristos.

Trebuie să învăţăm, cum spunea părintele Arsenie Papacioc într-un interviu, o formulare foarte cura­joasă, să fim „mici Hristoşi”. Adică să arătăm că Hristos e adevărat, viu, în inima noastră, nu să fim noi altceva decât marele Hristos, ci să fim mici Hristoşi, lăsându-L pe Hristos să trăiască în noi, pentru a-i ajuta pe ceilalţi.

Să vorbim puţin despre formele acestea „blânde” de sinucidere: fumatul, drogul, băutura. Sunt ele mai puţin periculoase decât actul în sine al sinuciderii?

Da, pentru că nu sunt o opţiune clară de a-ţi termina viaţa. Totuşi apare întrebarea: poate preotul să sfinţească sticla de suc, care conţine numeroşi aditivi (mulţi dintre ei cancerigeni), şi e o otravă pentru organism? Se ştie ce efect devastator are asupra organismului nostru consumul de astfel de sucuri… Sau poate preotul să sfinţească soia modificată genetic, care duce la cancer? A mânca soia modificată genetic înseamnă a vrea să te sinucizi, până la urmă. Mănânci… de post, nu bei lapte, nu mănânci carne, nu mănânci brânză, dar mănânci alimente modificate genetic şi te sinucizi lent. Ăsta e postul? Sau mănânci margarină, care e un aliment cât se poate de toxic, plin de E-uri. Cred însă că orice păcat conştientizat e o formă de sinucidere lentă. Îţi înşeli nevasta – te sinucizi duhovniceşte; fumezi – te sinucizi şi duhovniceşte şi trupeşte. Drogatul mi se pare cea mai evidentă formă de sinucidere lentă.

Există şi forme duhovniceşti de sinucidere: posturile fără cumpătare. Acestea cine ni le dozează?

Posturile fără măsură? Dracul! Forma asta de sinucidere prin asceză exa­ge­rată o hrăneşte numai dracul. Pentru că duhovnicul iscusit, atunci când dă ucenicului o asceză foarte aspră, îi rân­duieşte o viaţă care pe ucenic îl sporeşte în viaţa în Hristos, şi nu o asceză care are roade negative.

Să vedem puţin ce duce la această deprimare şi, în cazuri extreme, la sinucidere. Care sunt motivele pentru care tânărul ajunge la această opţiune?

În primul rând, lipsa unei vieţi în Hristos. Pentru că dacă duci o viaţă în Hristos nu poţi ajunge să te sinucizi. Nu poţi ajunge la deprimare. Sau, dacă ai gânduri de deprimare, te lupţi cu ele. Te aştepţi să vină gânduri de deprimare, dar nu ţi-e teamă de ele. Adică ştii că vor veni, crezi că Hristos te va ajuta să le depăşeşti, şi gata!

Primul motiv este lipsa unei vieţi creştine. Apoi, practic, cred că cel mai mare rol negativ îl are privitul la televizor care amorţeşte creierul, te face să fii pasiv, să nu mai ai puterea de a te opune gân­durilor care vin din afară. Te laşi manipulat de televizor, de reclamele pe care le vezi pe stradă, de curentul acesta: Trăieşte clipa, distrează-te la maxim!

Tu observi că nu te poţi distra permanent, viaţa nu poate să fie o distracţie perpetuă, vei ajunge în momente de impas şi atunci vrei să te sinucizi. Şi nu doar televizorul e de vină. Întreaga mass-media, cu ziarele pe care ţi le oferă, care au, în fond, acelaşi mesaj: Distrează‑te cât mai mult! Împrăştie-ţi mintea şi distrează-te cât mai mult! – tot spre sinucidere te duc.

Alt motiv: faptul că nu ai reuşit să cultivi o poveste de iubire frumoasă. Unii leagă foarte puternic iubirea şi păcatul, iubirea şi sexul. Sunt îndoctrinaţi că „iubirea nu se poate manifesta altfel decât prin sex” şi, văzând că poveş­tile de iubire eşuează, ajung la sinucidere.

Cred că Biserica nu trebuie atât să-i ferească pe tineri să se sinucidă din pricina deprimărilor sentimentale, ci trebuie să-i înveţe pe tineri, atenţie, trebuie să-i înveţe să se iubească frumos.

În tinda sinuciderii apare uneori demonizarea. Victimele sunt oa­meni care aparent au o viaţă duhovnicească, dar pică în această boală. De ce se întâmplă lucru­rile acestea?

La prima vedere, orice caz de demonizare pare nedrept. Eu am cunoscut câteva persoane care au fost demonizate şi e nedrept că ajung posedaţi oameni pe care-i cunoşti, oameni de treabă, oameni care-s mai puţin păcătoşi decât alţii. Ţi se pare că Dumnezeu ar trebui să îngăduie să fie demoni­zaţi numai cele mai mari desfrânate, cei care au convins cine ştie câte amante să avorteze şi cei mai mari criminali etc.

Realitatea e că orice patimă e legată de un diavol şi toţi păcătoşii sunt demonizaţi într-o anumită măsură. Orice om care nu merge pe calea Bisericii şi nu se spovedeşte, nu se împărtăşeşte, nu se luptă cu păcatul, este rob al uneia sau al mai multor patimi.

Una dintre problemele de care se lovesc psihiatrii zilelor noastre sunt cazurile de demonizare, cărora ei nu reuşesc să le facă faţă. Ajung demonizaţii la psihiatru şi psihiatrul n-are harisma izgonirii duhurilor. Tot ce poate face psihiatrul este să-l pună pe tratament pe demonizat, să-l distrugă psihic, dar pe drac tot nu poate să-l gonească, că dracul nu pleacă, poţi să-i dai cel mai tare medicament din lume.

Nu se vindecă uneori nici îndrăciţii care se împăr­tă­şesc, şi dacă nici de la Sfânta Împărtăşanie n-a plecat dracul, apoi de la cine ştie ce medicamente n-are de ce să plece. E o graniţă foarte fină între cei demoni­zaţi şi cei bolnavi psihic, pentru că se aseamănă în mani­festări. Părintele Porfirie, unul dintre marii făcă­tori de minuni din Grecia secolului XX, spunea că e dra­matic când un om bântuit, posedat de diavol, ajunge pe mâna psihiatrului, care nu poate decât să-l distrugă şi mai tare.

E nevoie de multă smerenie din partea psihiatrilor să recunoască faptul că unele cazuri le depăşesc atribuţiile. Numai că psihiatrul, neavând experienţa vieţii în Hristos şi darul deosebirii duhurilor, cum poate să-şi dea seama că cel de lângă el e demonizat? E convins că e doar vorba de un de­lir mistic, o vătămare sufletească provocată de excese ale vieţii creştine. Nu este însă deloc aşa.

E foarte, foarte dificil să o scoţi la capăt cu cazurile de demonizare, mai ales într-o lume care nu mai crede în existenţa demonilor. Ba sunt chiar preoţi care nu prea cred că există persoane demonizate şi preoţi care confundă de­monizaţii cu bolnavii cu probleme psihice. Şi preoţi la care vin persoane demonizate, dar ei le trimit la spitalul de psihiatrie.

Cea mai bună armă împotriva demonizării nu sunt tot felul de formule magice pe care le găsim prin diferite reviste, promovate de aşa-zise maici sau de aşa-zise vră­ji­toare albe, care propun tot felul de tehnici de protecţie de diavol. Nu există nici un fel de tehnică de protejare spirituală în afară de viaţa creştină – spovedanie, împărtăşanie, rugăciune şi nevoinţă.

Poţi să stai în cap şi să zici toate formulele din lume, că tot te poate birui dracul. Cred însă că există un transfer al lucrării drăceşti de la forma veche în care o casă era bântuită de duhuri necurate, la forma nouă în care copilul vede desene animate violente, blesteme – am rămas şocat să văd desene animate în care personajele se blestemă între ele, cu blesteme-blesteme! Zici că-s luate din cine ştie ce cărţi de vrăjitorie. Sau chiar de acolo sunt luate.

Cum scăpăm de crisparea de pe chipul tânărului creştin?

În Anglia se consumă atât de multe medicamente psihice, încât s-a făcut analiza chimică a apei din canal şi s-a văzut că până şi acolo a ajuns 0,0001% din nu ştiu ce medicament recomandat de psihiatru. Medicamentele acestea se consumă din ce în ce mai mult, dacă au ajuns să se găsească urme de substanţe şi în canale. Tânărul e din ce în ce mai crispat şi i se pare că nici Bise­rica nu-i dă leacul. Mie mi se par nişte mumii, nişte stafii, o parte din tinerii ortodocşi, şi de asta cei care vor să se apropie de biserică îmi scriu că principalul impediment pentru a fi creştini nu e că nu pot să ţină post, pentru că pot; nu e faptul că nu cred în Dumnezeu, pentru că încep să creadă, ci fac alergie la feţele fantomatice ale creştinilor care mărturisesc următorul crez: „Viaţa mea trebuie să fie o viaţă de neîmplinire şi de frământare şi de deprimare”. Or, nu ăsta e crezul creştin.

Să fim realişti şi să privim la tinerii care vor să ducă o viaţă creştină: unii au nişte feţe foarte crispate şi pentru că preoţii nu le dau destulă atenţie, şi pentru că tinerii din biserică nu le dau atenţie, şi că oamenii maturi din biserică nu le dau atenţie, şi încearcă să rezolve singuri marile probleme ale omenirii. Nu merge aşa.

Situaţia nu este însă fără leac. Acolo unde este un duhovnic bun, care e apropiat de tineri, roadele se vor vedea. E ca facultatea în care există un tânăr - creştin adevărat: roadele se vor vedea. Nu trebuie să le fie frică tinerilor că sunt puţin crispaţi. Să le fie frică dacă până la sfârşitul vieţii le va rămâne crisparea respectivă.

Tinerii nu trebuie să se teamă de aceste crispări: „Eu prefer să fiu crispat decât să ştiu că m-am culcat cu prostituata aia la petrecerea la care toţi colegii mei au făcut-o. Prefer să fiu crispat că nu m-am drogat când s-au drogat toţi la petrecere. Lăsaţi-mă să fiu crispat. Eu cred că Hristos mă va tămădui”. „Lasă să fiu crispat, că nu pot să fiu senin când vă văd pe voi că vă distraţi şi mă tot arătaţi cu degetul. Da, sunt crispat, dar eu cred lui Hristos că mâine mă va face bine. Şi mâine o să vă roadeţi unghiile toţi care aţi păcătuit şi n-aţi ajuns la liniştea şi la bucuria pe care o voi avea eu”.

Care ar mai fi formele de terapie pentru aceste dezechilibre psihice? Ai pomenit câteva dintre ele, duhov­nicul, cel mai important. Până a ajunge la duhovnic e un drum lung însă…

O metodă de tratament foarte eficace: rugăciunea. În momentul în care te rogi, nu mai eşti singur şi mare parte din crispări pleacă de la tine, te părăsesc, pentru că tu înţelegi cât de puternic eşti când Dumnezeu e cu tine. Ai fost slab, deznădăjduit şi deprimat, câtă vreme ţi s-a părut că te lupţi cu toţi colegii care trăiesc în destrăbălare, cu toată lumea. Asta e senzaţia: că te lupţi cu toată lumea. Dar în momentul în care te rogi, începi să zici: „Stai, că nu mă lupt eu cu toată lumea. Eu nu mă lupt de capul meu, eu mă lupt pentru că vreau să fiu al lui Hristos”, şi înţelegi că de fapt te lupţi având de partea ta singura putere mai mare decât lumea. Dumnezeu este de partea ta. Şi atunci nădăjduieşti că va fi bine.

Pe tine viaţa în Hristos te face o persoană crispată în relaţie cu ceilalţi?

Asta s-o spună ceilalţi. Crispat nu mă simt. Crispat am fost uneori în perioada facultăţii. Iar duhovnicul, când mă vedea cum mă rugam în biserică, îmi zicea: „Nu mai fi aşa crispat, fii mai senin”. Eu mă rugam atunci cu încrâncenare, pentru că mă apăsau ispitele dinainte de prima spovedanie: „Doamne, ajută‑mă! Mai bine să mor decât să păcătuiesc”. Dar aveam, aşa, o încrâncenare care era specifică începutului vieţii duhovniceşti. A durat un timp şi a trecut. Şi acum nu-mi pare rău că am trecut prin ea, mă bucur că a trecut.

Ai fost ispitit vreodată de gândul sinuciderii?

Da, mai ales în primii ani de viaţă creştină. Eu voiam să mă sinucid pentru că nu găseam nici un pic de dragoste în biserică şi mă gândeam: „Am plecat de la yoga, care-i drumul morţii, drumul sinuciderii sufleteşti, unde era atâta prietenie şi deschidere spre ceilalţi, şi am venit în biserică, unde pe nimeni nu interesează de nimeni”. Dar m‑a ferit Dumnezeu de aşa ceva, deşi lupta nu a fost uşoară.

Lucrurile nu s-au schimbat foarte mult în biserică faţă de ceea ce ai perceput tu atunci. Indiferenţa faţă de aproapele e la fel de mare acum, poate e chiar mai mare. Cum ai scăpat de gândul sinuciderii?

Prin foarte multă rugăciune şi foarte deasă spove­da­nie.

Cum l-ai motiva să renunţe la acest gând pe tânărul care vrea să se sinucidă? Cum l-ai motiva să trăiască, efectiv?

Să îşi pună capăt vieţii, doar că în alt sens, nu în sensul de a-şi curma viaţa fizică, ci doar pe cea sufletească, schimbându-se cu totul. „Bre, ai dreptate, totu-i de rahat, nu mai vezi nimic bine, toate corăbiile ţi s-au înecat. Gata, mori! Dar nu pune funia la gât, nu-ţi tăia venele, ci lasă să moară tot ce-a fost murdar în tine şi lasă-te în braţele lui Hristos, să nască un om mai curat, mai frumos, mai, mai, mai… altfel! Încearcă să te sinucizi în sensul că mori tuturor dorinţelor şi poftelor tale. Încearcă să-ţi dai seama care e situaţia, dar fii sincer: ai o şansă. Dumnezeu le poate face pe toate noi”.

Nu începe să te minţi, să-ţi spui că prietena nu te-a înşelat. Ba da, te-a înşelat, şi nu numai cu doi colegi, poate chiar cu cinci te-a înşelat. Nu vreau să zic că părinţii nu-ţi mai dau bani pentru că fac economie. Părinţii nu-ţi dau bani ca să nu te mai îmbeţi. Ei, şi cu toate astea, merită să trăieşti, să mergi mai departe. Oricât ar fi de grea situaţia, poţi să o depăşeşti. Fii un erou. Fii propriul tău erou. Astfel, nu mai ajungem la sinucidere, ajungem doar la o înviere lăuntrică, la o schimbare greu de prevăzut…