Pentru tânăr, viaţa în familia creştină e un rai?

E un rai dacă familia respectivă e chiar familie creştină. Problema e că există situaţii în care părinţii sunt cam exageraţi cu ceea ce le impun copiilor lor şi deşi părinţii consideră ca acţionează ca părinţi creştini, de fapt sunt un fel de mici dictatori care, în loc să-l convingă pe tânăr că frumuseţea vieţii e în Hristos, îl conving pe tânăr că e obligat să facă şi aşa, şi aşa şi, la un moment dat, copilul fuge de toate obligaţiile şi porneşte pe calea păcatului.

Care ar fi aceste derapaje ale părinţilor care îl determină pe copil să aleagă situaţii din acestea, destul de dure?

Derapaje ale părinţilor ultra-ortodocşi?

Da.

Faptul că încearcă să le impună copiilor o viaţă de sfinţenie despre care ei au citit în cărţi, pe care ei înşişi, de cele mai multe ori, n-au practicat-o când erau tineri. Fiind speriaţi de avalanşa păcatelor în societatea contemporană, încearcă să-i crească pe copii într-un fel de iglu. Aşa cum se zice că a fost crescut Buddha, departe de boală, departe de moarte, departe de tot ce i-ar fi putut da şansa să se gândească că viaţa-i trecătoare, să nu se gândească la ce se întâmplă după moarte. Există părinţi care-i închid pe copiii lor într-un fel de iglu şi, la un moment dat, copiii tot rămân puţin nesupravegheaţi. Şi în momentele respective desco­pe­ră frumuseţea vieţii în păcat care, la început, pare o fru­museţe reală, pentru că după ce ai trăit realmente în lanţurile privării de libertate eşti şocat că poţi acţiona aşa cum îţi doreşti. Pentru tine contează mai puţin că ceea ce faci e rău, mai ales că nici n-ai conştiinţa faptului că e rău, ci contează bucuria de a trăi, pentru că libertatea e unul din darurile pe care Dumnezeu i le-a făcut omului.

Şi dacă omul nu gustă libertatea în Hristos şi gustă doar obligaţia de a face aşa-aşa-aşa pentru că părinţii doresc astfel, obligaţia asta nu duce niciunde. În filmul Barfuss e o situaţie ieşită din comun: o fată este închisă la psihiatrie pentru că şi-a ucis mama care încerca să o ţină departe de orice păcat, de orice patimă şi s-o crească foarte curat. Dar, la un moment dat fata, într-o criză de identitate, îşi omoară mama. Imaginea mi s‑a părut reprezentativă pentru toţi părinţii care construiesc astfel de iglu-uri, pentru că ei înşişi mărturisesc că Hristos a murit. Pentru că dacă Hristos n-a murit, atunci copilul poate să crească liber în biserică. Şi învaţă să guste libertatea de a-şi face canonul, libertatea de a posti. Dacă tu, ca părinte, doar îi impui norme creştine, îl convingi că nu se mai poate trăi într-o relaţie vie cu Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu care S-a făcut om pentru mântuirea noastră. Adică, nu obţii nimic. Unii profesori de religie cu care am vorbit mi-au spus că cele mai mari probleme – şi o să repet ideea aceasta ori de câte ori am ocazia, doar, doar vor ajunge la cât mai mulţi părinţi, prin intermediul copiilor de la care află ce spun – cele mai mari probleme nu le-au avut cu copii din familii atee, ci cu copii din familii ultra-creştine.

Pentru că, după ce în copilărie, de nevoie, copiii i-au ascultat pe părinţi, când au crescut au devenit extrem de răzvrătiţi şi porniţi împotriva religiei pe care au perceput-o pe pielea lor ca pe un duşman al vieţii, al vieţii pur şi simplu, nu al vieţii în Hristos, dar ca pe un duşman al vieţii. Au ajuns la concluzia că religia este ceva ce-ţi aduce doar plicti­sea­lă, nemulţumire, transpiraţie şi minciună. Pentru că viaţa, viaţa cea adevărată, care e Hristos, e şi adevăr. Or, ei negustând viaţa adevărată, care e adevăr, au cunoscut reversul, care e o viaţă falsificată, denaturată, şi care e atinsă de minciună, într-o oarecare măsură.

Unde e fisura de Dumnezeu în această ecuaţie? Adică mă refer la faptul că majoritatea părinţilor de genul acesta de care vorbim, foarte rigorişti, ţin rânduiala Bisericii, şi intenţia lor era sinceră …

Da, corect, tradusă în metanii, în paraclise, în acatiste făcute pentru copii era bună.

Intenţia lor era de a imprima şi copiilor acelaşi ritm duhovnicesc.

Vina nu este a lor, în primul rând, poate. Cred că problema, cauza, de fapt, nu e la ei – vina e la ei, dar cauza nu e la ei. Cauza e ruptura care a apărut în perioada comunistă între generaţia matură şi generaţia tânără. Pentru că atunci s-a pierdut continuitatea educaţiei creştine, care a funcţionat sute şi sute de ani şi a dat rezultate foarte bune. Dar în momentul în care partidul comunist a interzis misiunea creştină, a interzis catehezele ţinute la biserici cu tinerii, în momentul în care părinţii s-au temut să-şi mai educe copiii creştineşte, s-a pierdut exact această continuitate, această înţelepciune, această experienţă pe care oamenii din biserică au păstrat-o sute şi sute de ani.

În satul creştin, când aveai o problemă cu un copil, dacă nu te pricepeai tu ce să faci, vorbeai cu preotul, vorbeai cu mătuşa, vorbeai cu naşii, vorbeai cu cei din sat, care cunoşteau din experienţa părinţilor şi a bunicilor lor care era soluţionarea unei astfel de probleme. Chiar dacă erau şi atitudini care nouă ni se par astăzi deplasate, de exemplu: bunicul soţiei mele a auzit că unul din fiii săi e la cârciumă, l-a aşteptat, l-a aşteptat şi, când a ieşit din cârciumă, tatăl l-a bătut cu biciul pe tânăr în văzul tuturor şi nimeni din sat n-a protestat, şi-mi spunea soţia mea, mirată: „Ce-i mai de mirare e că nici fiul n-a protestat, deşi era în putere şi putea să sară la bătaie cu tatăl său”. Dacă, în ziua de astăzi, un tată i-ar da două palme fiului care iese dintr-un club ameţit de băutură, tânărul ar fi în stare să sară la bătaie şi să-l termine pe părinte, în văzul celorlalţi, ca şi cum ar face o mare faptă de eroism. Or, atunci exista mult mai mult respect faţă de cuvântul părinţilor şi mult mai multă încredere în sfatul părinţilor, pentru că ştiai că dacă părintele, din copilărie până a ajuns mare, a crescut cu Hristos, puteai avea încredere în experienţa lui de viaţă duhovnicească şi-l ascultai altfel. Nu zic, erau şi atunci exagerări, erau şi atunci situaţii limită, dar erau mult mai puţine.

Se întâmplă drame extreme în familia creştină? Mă refer acum la divorţ, să zicem.

E evident că se întâmplă! Divorţul nu e un duh din ăsta care zboară, aşa, prin lume şi intră numai la familiile necreştine. Intră la familiile creştine şi, dacă putem observa într-o ţară creştină, sau aşa-zis creştină, cum e România, una din cele mai mari rate ale divorţurilor la nivel european, tot aşa vedem că faţă de ţările europene, vârsta de începere a vieţii sexuale e mai mică decât în celelalte ţări – căderile se leagă între ele… N-ar fi de mirare, dacă s-ar face un sondaj la nivel de confesiune, să vedem că faţă de protestanţi şi faţă de catolici, ortodocşii noştri divorţează mult mai uşor. Şi pentru că în biserica catolică există faţă de divorţ o atitudine mai rigidă, şi mai firească, într-un fel. Însă la noi, cei mai mulţi oameni nu s-au unit pentru a trăi alături de Hristos în căsnicia lor, s-au căsătorit din motive sociale, şi până la urmă motivele astea se ofilesc. Şi atunci unul din cei doi soţi, sau chiar amândoi soţii ajung la concluzia că e mai bine să divorţeze. Şi Biserica, deşi nu acceptă divorţul, constată şi observă că din moment ce cuplul s-a separat, familia respectivă e dezbinată. Biserica e îngăduitoare şi atunci le dă posibilitatea de a se recununa, pentru a nu trăi până la sfârşitul vieţii în păcat.

Ce fel de creştinism e acesta, experiat la nivel de familie, în care ambii soţi ştiu că e păcat ceea ce fac – divorţul, în acest caz –, ştiu toate preceptele Bisericii cu privire la aceasta şi totuşi iau această decizie?

Creştinismul de acest tip e îngăduit uneori chiar de preotul care spovedeşte. Nu mă refer la faptul că preotul care spovedeşte e de acord ca soţii să se înşele reciproc. Dar şi pentru că preotul este de acord cu un creştinism din acesta, fără viaţă de rugăciune, fără posturi, încercând să nu-i piardă pe credincioşi şi… făcând pogorăminte care de care mai mari, cei doi ajung să se înşele unul pe altul. Căderea se datorează şi acestei vieţi pseudo-creştine în care au fost crescuţi. Pentru că ucenicii părinţilor duhovniceşti nu prea au cum să se gândească la divorţ altfel decât ca la o mare ispită venită de la vrăjmaş. Există totuşi ispite de divorţ şi la ei. Mulţi dintre creştinii pe care-i cunosc şi sunt căsătoriţi, chiar dacă duc o viaţă curată sau încearcă să ducă o viaţă curată, s‑au lovit de problema divorţului. Dar când s-au lovit, s-au luptat cu ea şi au biruit-o. Au mers mai departe – asta e diferenţa. Nu toţi, dar majoritatea au mers mai departe.

E adevărat că divorţul e ceva atât de urât, încât când te gândeşti la familia creştină, eşti tentat să zici că o familie creştină nu se va despărţi. Da, familia care a fost întemeiată cu adevărat creştineşte nu se va destrăma, dar câte familii sunt de genul ăsta? Şi drama o suportă în cea mai mare parte copiii, pentru că de mici copii văd tensiunile între părinţii lor pseudo-creştini şi atunci se gândesc: „Aşa e mama, aşa e tata. Mie nu-mi trebuie o viaţă din asta creştină!” Am fost foarte şocat când am fost într-un pelerinaj mai lung, în care un preot a produs foarte, foarte multă sminteală. A şi furat şi… a creat o stare de tensiune groaznică. Şi mă gândeam: „Uite, aşa e în toate pelerinajele!” Cineva din grup zis atunci: „A, eu am fost într-un pelerinaj cu un preot catolic şi cu membrii unei parohii catolice, dar n-a fost debandada asta! Când preotul zicea: «Facem asta!», toţi ziceam: «Facem asta!», când preotul spunea«Acum ne oprim!», ne opream! Când preotul spunea «Acum plecăm!», plecam. Nimeni nu cârtea, că eu vreau să văd şi muzeul ăla, eu vreau să văd şi asta. Nu! Era ordine, ordine!” Pe când la noi, nu! Noi zicem că suntem ortodocşi, că preţuim libertatea, şi o preţuim într-un mod greşit, pentru că ceea ce considerăm stil de armată la slujbele catolice, când toţi stau liniştiţi, pe când la noi, uite ce manifestare a libertăţii e, când toţi foşnesc, vorbesc, fac gălăgie… Ei, dacă ne ducem în Rusia, la ortodocşii noştri, vedem că ei ştiu să stea la fel de cuminţi cum stau catolicii în biserică, şi că debandada nu e o formă de manifestare a libertăţii ortodoxe, ci e o formă de batjocorire a lui Hristos şi a sfintelor slujbe. În ce priveşte paralela dintre pelerinaj şi familia creştină, ideea era că, dacă un om merge într-un pelerinaj organizat aşa cum trebuie de preotul catolic care însoţeşte grupul, şi merge într-un pelerinaj ortodox şi vede debandadă, zice: „A, adevărul e la catolici!” Tot aşa copilul, când vede că părinţii lui ortodocşi se ceartă, în timp ce părinţii colegilor lui, care sunt protestanţi, ştiu să se respecte unul pe altul şi e pace şi linişte în casă, se simte tentat să creadă că adevărul e la protestanţi, pentru că în fond, ce mai bună predică părintele o dă prin chiar faptele sale… Chiar dacă îl înnebuneşte pe copil că „noi ţinem adevărul, noi ţinem predania, noi ţinem tradiţia, sinoadele, canoanele, n-am schimbat nimic.”.. poate să zică chestii de genul ăsta până îl doare gura de la atâtea sfaturi duhovniceşti. E ineficace dacă nu reuşeşte să-l convingă pe copil că învăţătura respectivă l-a modificat pe el, pe părinte.

Părintele Porfirie spunea clar: „Degeaba părinţii vorbesc foarte mult copiilor despre Dumnezeu, în loc să-I vorbească lui Dumnezeu despre copiii lor”. Numai că nu e uşor să stai în rugăciune, nu e uşor să duci o viaţă de nevoinţă, e greu să te sfinţeşti ca să poţi să îţi ajuţi copiii să trăiască pentru Hristos. Poate că singura şansă ca să-ţi ajuţi copiii în zilele noastre, e ca tu, ca părinte, să duci o viaţă de sfinţenie. E mai bine decât să-ţi baţi copilul la cap cu reguli, până când acesta ajunge să facă alergie la viaţa creştină, aşa cum fac alergie majoritatea bărbaţilor care sunt bătuţi la cap de femeile lor. N-au nici o eficacitate tocănelile respective: „Fă aşa, fă aşa, fă aşa! Nu mai fi dezordonat, nu mai fi dezordonat, nu mai fi dezordonat, strânge gunoiul, îmbracă-te frumos, bla-bla-bla-bla.”.. Dacă femeia îl toacă la cap, bărbatul o să fugă exasperat, aşa cum fug copiii de mărturia creştină a părinţilor care se văd hiper-ortodocşi, dar nu sunt nici măcar ortodocşi.

Cum să se adapteze un tânăr creştin, într-o familie creştină, la această situaţie? Cum să fie relaţia lui cu părinţii ultra-religioşi?

Să înţeleagă că are în ei cel mai bun anti-model de vieţuire duhovnicească, pentru că graba, în urcuşul duhov­nicesc, nu are ce căuta. Una din trăsăturile fundamentale ale marilor duhovnici, ale marilor stareţi, a fost că au reuşit să-i tragă de picioare pe ucenicii care voiau să ajungă prea repede la cer. Un tată ultra-religios e dezechilibrat din punct de vedere duhovnicesc, nu are darul discernământului, chiar dacă se roagă mult, nici nu cunoaşte frumuseţea rugăciunii, pentru că rugăciunea aduce o anumită limpezire a minţii, un anumit discernământ. Până la urmă, neştiind să-ţi educi copiii, arăţi că nu ştii nici măcar să te rogi, chiar dacă spui paraclise şi acatiste cu orele. Le zici aproape degeaba, e ceva greşit în rugăciunea ta. Ca părinte, trebuie să cauţi unde ai greşit. Vorbind însă despre cum pot copiii să se ferească de astfel de modele lipsite de dreaptă socoteală, trebuie să spunem că părinţii lor îi îndrumă spre un fel de yoga creştină, spre un fel de practici paralele vieţii în biserică. Astfel de tineri au însă posibilitatea să se agaţe cu disperare de sfatul duhovnicului, chiar cu riscul de a-i supăra pe părinţii lor. Dacă duhovnicul îi spune tânărului: „Du-te în parc cu prietena ta!”, părinţii pot să sară: „Vai, ce duhovnic destrăbălat! Cum poate să dea astfel de ascultări copilului meu!” Dacă părintele spune „Du-te, uite, la cofetărie cu prietena ta!”, te duci. Mie aşa mi se-ntâmpla, aşa-mi spunea duhovnicul, îmi dădea chiar bani pentru asta: – fiind orfan de mamă, nu prea stăteam bine cu banii. Spunea: „Azi vă duceţi în parc, după Liturghie”. Mai ales la marile sărbători, duhovnicul ne trimitea în parc. Şi, dacă părinţii mei ar fi fost ultra-ortodocşi, ar fi zis: „Vai, ce părinte de doi bani!.”.. Ei, părintele meu a reuşit, cu foarte multă delicateţe, să vindece multe din rănile pe care le lăsase în sufletul meu practica yoga, care mă făcuse rece, lipsit de deschidere, de o comunicare reală. Or, parcul e o reţetă duhovnicească foarte eficace. Degeaba stăteam numai cu acatiste, paraclise, dacă nu învăţam să comunic, să-mi deschid sufletul. Dacă nu topeam sloiul de gheaţă din inima mea.

Să discutăm puţin despre vieţuirea într-o familie necreştină, în cazul în care tânărul e creştin. Să spunem că părinţii au o viaţă normală, morală, însă sunt indiferenţi la atitudinea religioasă a copilului. Pur şi simplu nu-l bagă în seamă. Care trebuie să fie reacţia tânărului? Ştiu eu, una prozelitistă? Una indiferentă reciproc, faţă de climatul din casă?

În momentul în care-L întâlneşti pe Hristos, înţelegi că Hristos nu S-a întrupat numai pentru mântuirea ta. S-a întrupat pentru mântuirea tuturor oamenilor şi înţelegi că şi părinţii tăi sunt chemaţi la mântuire. După căderea comunismului, mulţi părinţi au fost aduşi la biserică de către copiii lor care, la ora de religie, învăţaseră despre Dumnezeu şi care, mici fiind, au ştiut să le răspundă părinţilor la nişte întrebări la care aceştia nu ştiau răspunsul. Şi miraţi, surprinşi, bucuroşi, părinţii s-au apropiat de Biserică.

De cele mai multe ori, însă, părintele indiferent îl consideră fanatic pe fiul său credincios – şi stă departe de discuţiile pe teme duhovniceşti, le respinge. Ba chiar încearcă să-l convingă pe tânăr să renunţe la ele, să renunţe la această viaţă plicticoasă pe care ţi-o dă credinţa creştină. Pentru că din afară nu poţi înţelege cât de frumoasă e credinţa creştină. Ţi se pare o viaţă plicticoasă şi atunci e de înţeles efortul părinţilor care vor să-i convingă pe copii că e ceva plicticos.

În primul rând, însă, tinerii nu trebuie să se aştepte la o biruinţă rapidă. Nu trebuie să se gândească: „Eu, în trei luni, o să-i convertesc pe părinţii mei”. Sunt unii care cer reţete precise: „Părinte, daţi-mi un canon pe care să-l fac ca să mi se convertească părinţii”. „Fă patruzeci de paraclise la Maica Domnului!” – asta e una din reţetele standard, sau patruzeci de acatiste la sfântul la care ai mare evlavie – Sfântul Ioan Rusul, Sfântul Nectarie, Sfântul Ioan Maximovici. Tânărul face şi vede că după 40 de paraclise tatăl lui e la fel de indiferent faţă de cele sufleteşti, şi zice: „Uite, reţeta n-a funcţionat! Nu mai încerc să-l convertesc!” - pentru că Dumnezeu nu micşorează libertatea părintelui, Dumnezeu vrea ca părintele să vină la Hristos din tot sufletul şi atunci poate că Dumnezeu nu îi impune să vină la El după cele patruzeci de paraclise. Maica Domnului a ascultat cele patruzeci de paraclise, le-a primit, dar va mijloci convertirea părinţilor poate peste şase ani – distanţă în timp care pare enormă pentru tânăr, dar în fond nu de tânăr depinde mântuirea părinţilor lui. Nu el i-a făcut pe părinţii lui ca să ştie când e momentul optim ca ei să intre în biserică. Şi orice rugăciune va lucra, chiar şi un singur acatist, chiar şi o singură rugăciune spusă din suflet pentru întoarcerea părinţilor. Poate că părinţii se vor pocăi pe patul de moarte. Important e ca tânărul să nu deznădăjduiască. Şi dacă e hotărât să pornească un război de durată – „Eu mă rog pentru părinţii mei până la sfârşitul vieţii lor!” – n-ar fi de mirare ca părinţii lui să vină la biserică chiar în timpul celor patruzeci de paraclise. Sau imediat după. Pentru că Dumnezeu e grabnic ajutător şi vine în întâmpinarea noastră când nu ne aşteptăm. Dacă noi vrem să Îl forţăm pe Dumnezeu, dacă noi suntem învăţătoarea şi Dumnezeu este elevul care primeşte de la noi dictarea, dacă zicem: „Doamne, aşa trebuie să-i întorci pe părinţii mei!”, El ne arată că nu e copilul şi nu suntem noi învăţătoarea, ci raportul este exact invers. Şi atunci poate amâna întoarcerea părinţilor noştri tocmai pentru a nu cădea noi într-un fel de creştinism magic: „Am făcut patruzeci de acatiste, s-a întors mama la Hristos, ia să fac patruzeci de acatiste şi pentru tata. Ia hai să o conving şi pe prietena mea să se căsătorească cu mine!” - şi tot aşa. Astfel am transformat acatistul sau paraclisul într-o mantră, într-o formulă vrăjitorească care lucrează trecând peste libertatea celorlalţi. Pentru că vrăjile par mai eficace decât rugăciunile. Dacă luăm un exemplu practic, să zicem că se duce femeia la preot: „Părinte, bărbatul meu a plecat de acasă”. Dă un acatist. Bărbatul nu vine acasă. Se duce femeia la vrăjitoare, vrăjitoarea ţi-l aduce şi-n aceeaşi seară. De ce? Pentru că bărbatul care a fugit de acasă ca să trăiască în patimi e în puterea diavolului şi diavolul e mult mai meşter să-l aducă pe bărbat acasă, pentru că el nu respectă libertatea omului. Pe când Dumnezeu nu vrea să-l aducă cu forţa. Vrea să-l aducă astfel încât întoarcerea acasă să-i fie un început bun mântuirii. Or, bărbatul care s-a întors acasă adus de vrăjitoare nu porneşte o viaţă spre Hristos, dimpotrivă! Femeia e fericită că i l-a adus vrăjitoarea, dar femeia nu ştie că şi-a adus draci în casă împreună cu bărbatul.

Cred că e mai puţin probabil sau foarte rar întâlnim cazuri de părinţi indiferenţi, pentru că tânărul, având viaţă creştină, oricum viaţa creştină provoacă reacţii şi, în cazul acesta, ajungem la părinţii prigo­ni­tori… Cum stăm aici cu ascultarea faţă de părinţi şi ascultarea faţă de Biserică, de Dumnezeu?

E o întrebare pe care mi-au pus-o mulţi tineri, şi le-am răspuns aşa: „copilul trebuie să-şi asculte părinţii, tânărul trebuie să-şi asculte părinţii doar în măsura în care părintele îşi face datoria de părinte şi-l creşte în Biserică. E foarte important ca părinţii să-şi facă datoria de părinţi, crescându-şi copiii în credinţa creştină”. În slujba de primire a evreilor în Biserica Ortodoxă, la sfârşitul slujbei, înainte de botez, evreul trebuie să dea o mărturisire de credinţă scrisă, în care, printre altele, se spune: „…mărturisesc că îmi voi creşte copiii în credinţa creştină”. Iată că nu era de ajuns doar ca el să devină ortodox, ci trebuia să se şi angajeze că-şi va creşte copiii în credinţa creştină, fiind astfel un părinte creştin. Părinţii care îi cresc pe copii departe de Biserică, chiar împotriva Bisericii, nu trebuie ascultaţi. Cu riscul de a suporta o mucenicie de ani de zile, atunci când tata îşi trimite fata la discotecă sau îl trimite pe tânăr la bordel - şi sunt cazuri de genul acesta, în care părinţii îşi trimit copiii să se distreze, pornind pe calea desfrâului, mai ales băieţii sunt invitaţi la astfel de escapade, dar şi fetele de la 16-18 ani încolo, de către părinţi inconştienţi. Am auzit chiar, am citit mărturia unei mame care … nu mai ţin minte dacă de la 12 ani sau de la 14 ani urma să-şi ducă fata la un bărbat, ca să ştie ea, ca mamă, cu cine o să-şi înceapă fata viaţa sexuală, să fie ea liniştită că n-o să înceapă cu vreun nepriceput. Unor astfel de părinţi handicapaţi n-ai nici un motiv să le răspunzi creştineşte: „Da, mamă, fac ca tine!” sau „Da, tată, fac ca tine!” „Da, mamă, fac ca tine când ceea ce-mi spui tu e după voia lui Dumnezeu”. „Da, tată, fac ca tine când ceea ce-mi spui tu e după voia lui Dumnezeu”. Dacă ceea ce spui tu nu e după voia lui Dumnezeu, tu nu eşti mamă bună, tu nu eşti tată bun, şi eu atunci Îl ascult pe Dumnezeu.

E foarte delicat însă, e foarte uşor de dat sfaturi – în general e uşor de dat sfaturi – dar aici şi mai uşor, dar e foarte greu să trăieşti mucenicia asta continuă de ani de zile din partea părinţilor tăi. Tânărul vrea să postească, părintele nu-l lasă să postească. Ce face tânărul? Face ce-i spune duhovnicul. Sunt unii duhovnici care înţeleg că, decât să fie o stare de ceartă permanentă în timpul posturilor, mai bine să îi dea dezlegare copilului să nu mănânce de post, dar să fie linişte în casă şi copilul să se roage mai mult; şi numai înainte de împărtăşanie îl pune părintele să postească câteva zile… Alt părinte poate să zică: „Frate, posteşti orice s-ar întâmpla!” şi făcând ascultare, copilul are parte de zece scandaluri de la părinţii lui, se tulbură puţin, dar în inima lui rămâne liniştea ascultării de duhovnic, a ascultării de Dumnezeu care vorbeşte prin duhovnic.

Fuga de acasă e o soluţie pentru tânărul creştin, într-o asemenea conjunctură, în care părinţii îl prigonesc?

Trebuie abordată problema fugii de acasă a tânărului creştin, fugă care îl aruncă în braţele patimilor de tot felul… Unde să fugă tânărul creştin? Mi-au scris unii care au fugit la mănăstire, iar apoi, neavând chemare spre mănăstire, s-au întors acasă. Fuga asta la mănăstire e eficace doar atunci când tânărul are într-adevăr chemare spre viaţa duhovnicească. M-am dus odată la Mănăstirea Frăsinei şi m-am întâlnit cu un tată şi cu un prieten al acestuia, care căutau un tânăr care fugise de acasă. Mai fugise şi cu câteva luni înainte de acasă pe la mănăstiri. Îl căutaseră prin munţi, prin locurile astea pustniceşti, m-a impresionat câtă râvnă a avut părintele să-şi caute copilul, dar mi se părea o râvnă care nu duce niciunde, câtă vreme copilul fugise de acasă să se călugărească şi era decis să se călugărească; fuga asta era binecuvântată de Dumnezeu, pentru că fusese binecuvântată mai întâi de duhovnic. Pentru că sunt tineri care fug la mănăstire, stau pe acolo, se aciuiesc câteva săptămâni, apoi îşi dau seama că n-au chemare şi apoi sunt tentaţi să păcătuiască, dacă nu cumva încep să păcătuiască când stau ca fraţi la mănăstire. Mi-a scris o fată care fusese violată de tatăl ei cum şi la mănăstire trăia în păcat cu un tânăr. Nu îmbrăcase haina monahală, dar mergea la slujbe, trăia lumeşte în mănăstire. Şi fuga la mănăstire – repet – e justificată doar atunci când tânărul are o reală nevoie, are o reală chemare spre mănăstire şi are binecuvântarea duhovnicului.

Sunt tineri care fug de acasă la prietenii lor pentru că nu mai suportă tensiunile din partea părinţilor, însă fugitul la prieteni nu se poate prelungi la nesfârşit. Elev fiind, chiar şi eu am fugit de acasă după ce mi-a murit mama. Am fugit din cauza neînţelegerilor cu tatăl meu; am fost primit cu mare dragoste de o prietenă a mamei mele care avea un băiat de vârsta mea, dar mi-am dat seama că nu puteam sta acolo la nesfârşit, tot a trebuit să mă întorc acasă.

Aşa că plecările astea temporare nu rezolvă prea mare lucru, nu rezolvă nimic, dimpotrivă, îl pun pe tânăr într-o situaţie de nelinişte foarte puternică şi neliniştea e una din stările care-l apropie pe tânăr de păcat. Tânărul care stând acasă suporta scandalurile părinţilor lui, era liniştit 10%, fugind de acasă va fi mai neliniştit, nu va fi mai liniştit.

Suntem dependenţi, ca tineri, o lungă perioadă, şi pe plan financiar, de părinţi. Tânărul e creştin, familia e necreştină, nu se poate ignora totuşi această situaţie, a banilor venind de la părinţi. Cum să gestioneze tânărul situaţia?

Eu am făcut şi liceul şi facultatea fără să primesc bani de la tatăl meu. Mai primeam de la rude, de ziua mea… Se poate şi fără să primeşti bani de la părinţi, câtă vreme ai unde sta şi ai ce mânca. Când n-ai ce mânca sau n-ai unde sta, lucrurile sunt mai dramatice. Părinţii îi condiţionează: „Îţi dau bani dacă faci aşa!” şi e foarte greu să refuzi banii de la părinţi pentru a rămâne cu Hristos şi a nu face pasul greşit pe care-l cer părinţii tăi.

Există, în acelaşi timp, tineri care au fost învăţaţi să cheltuiască mult, se apropie de biserică şi au rămas cu obiceiul ăsta de a risipi bani cu prietenii, fără să înţeleagă că viaţa creştină are anumite norme – şi cumpătarea e una din normele vieţii creştine.

E foarte dificil să încerci s-o scoţi la capăt. Îmi aduc aminte că odată eram foarte, foarte trist pentru că-mi trebuiau bani pentru petrecerea de la sfârşitul facultăţii. Toţi colegii de an ne-am dus cu părinţii profesori la un hotel şi am mâncat împreună, am stat împreună o noapte. Eram foarte, foarte trist că n-am bani şi nici nu vedeam de unde aş putea primi bani, pentru că tot împrumutasem, tot împrumutasem, tot împrumutasem de la cunoscuţi… Eram amărât tare, tare de tot că nu mai aveam de unde să iau bani… Şi, când nu mai vedeam nici o portiţă şi eram aproape deznădăjduit, mi-a trimis o rudă de-a mea exact suma de care aveam nevoie. Şi lucruri de genul ăsta s-au întâmplat de multe ori. E foarte greu să te laşi în mâna lui Dumnezeu, însă dacă eşti creştin crezi că Dumnezeu, care a avut grijă de alţii, va purta grijă şi de tine şi de nevoile tale, va vedea şi că eşti în criză şi la un moment dat te va ajuta. O femeie care a avut probleme sufleteşti foarte mari s-a dus pentru câteva zile la o mănăstire, la o mănăstire de călugări. Duhovnicul ei avea o chilie aşa, mai retrasă, şi a plecat în altă chilie ca s-o lase pe ucenică să stea în chilia lui câteva zile, până se liniştea duhovniceşte. Vorbesc despre un părinte în vârstă, sporit în viaţa duhovnicească. Şi femeii urma să îi vină ciclul şi era frământată: într-o mănăstire de călugări cum să facă rost de vată? Dar Dumnezeu i-a pus în gând duhovnicului că femeii îi trebuie vată şi a venit părintele, i-a dat un pachet de vată şi a plecat. Dacă Dumnezeu a purtat grijă până şi de lucruri din acestea, neharismatice defel, cât se poate de lumeşti, ne arată că Dumnezeu într-adevăr vede nevoile, necazurile noastre. Aşa cum Sfântul stareţ Ambrozie de la Optina, de exemplu, şi-a pierdut timpul explicând unei femei cum să-şi crească gâştele – era o femeie disperată pentru că îi muriseră mare parte din gâşte – şi ucenicii s-au smintit: „Cum, avva, tu în loc să spui numai cuvinte duhovniceşti, vorbeşti de tehnica de salvare a vieţii gâştelor?” Ce, erau la National Geographic? Dar Sfântul Ambrozie le-a explicat: „Dacă aţi şti voi cât înseamnă pentru sufletul femeii aceleia gâştele respective, n-aţi mai vorbi aşa”. Şi asta a arătat încă o dată că sfinţii şi Dumnezeu ştiu să poarte de grijă de problemele noastre.

Ce face tânărul când îi prisosesc banii?

Asta nu e o problemă, că sunt atâţia tineri creştini care cumpără cărţi şi le dau prietenilor lor, ori dau pomelnice pe la mănăstiri, ori merg ei înşişi în pelerinaje, sunt atâtea moduri frumoase de a cheltui banii. Banul nu e ochiul dracului. Sau e ochiul dracului în măsura în care e şi ochiul lui Dumnezeu. Depinde cum îl foloseşti. Nu e dracul fabrica de bani a omenirii. Şi tot aşa cum e păcat să fii bogat şi să risipeşti banii, tot aşa e să fii şi leneş şi să nu munceşti pentru a avea ceea ce-ţi trebuie. Sau a fi sărac şi a te mândri cu sărăcia ta.

Cum să se comporte tânărul ortodox în cazul în care unul din părinţi sau ambii părinţi trec la vreo sectă?

Lucrurile sunt delicate, sensibile, pentru că tânărul nu va avea voie să-şi pună icoane în casă, problema icoanelor va fi foarte, foarte dură. Am auzit de cazuri de copii care s-au certat multă vreme cu părinţii lor, părinţi care au acuzat că aruncă icoanele la gunoi, că le pun pe foc etc., şi copiilor le-a fost foarte greu să rabde, dar au răbdat, n-au avut ce face. Tânărul trebuie să înţeleagă că părintele lui sectant merge pe calea iadului. Orice cale în afară de calea Bisericii lui Hristos, care e una, sfântă, sobornicească şi apostolească, este calea pierzaniei. Asta nu înseamnă că toţi sectanţii se vor duce în iad. Nu, Dumnezeu, după mare mila Lui, poate va avea îngăduinţă de unii. Să zicem că s-a născut unul într-o familie neoprotestantă în Germania; de mic copil până pe patul de moarte el n-a auzit de ortodocşi decât că sunt nişte idolatri care cinstesc icoanele. Credinţa vine prin auzire, ne învaţă Scriptura. Era puţin probabil ca acest om să se convertească la Ortodoxie fără să fi venit cineva să-i dea mărturia cea bună despre Ortodoxie. Atunci cum să fie osândit că n-a fost ortodox? Asta ce ar însemna, că toţi cei care trăiesc în ţări musulmane sau hinduse în care aproape nimeni nu le aduce mărturie ortodoxă sunt predestinaţi la iad? Milioane şi milioane de copii africani sunt predestinaţi la iad? Nu, noi nu credem în predestinare! Credem că ei merg pe o cale a întunericului, dar credem că poate Dumnezeu, văzând anumite fapte bune pe care le fac, Se va îndura de unii din ei. Noi ştim cu siguranţă că ei merg pe calea morţii, şi tânărul îşi va da seama că părinţii lui merg pe calea sectei respective, care e o cale a pierzării, şi va trebui să ducă o luptă de durată pentru a-i convinge pe părinţii săi să renunţe la înşelare. E adevărat că, spre deosebire de prietenii săi ortodocşi care au părinţi în Biserică şi care nu cunosc foarte bine Sfânta Scriptură, nu cunosc foarte bine învăţăturile Sfinţilor Părinţi, tânărul respectiv va trebui să se pună la punct cu învăţăturile Sfintei Scripturi, pentru a înţelege că adevărul e în Biserică şi nu în afara ei, pentru că altfel apare riscul ca încet-încet să fie chiar el atras de părinţii săi, care par mai buni cunoscători ai Scripturii. Dar de fapt sectanţii cunosc pe dinafară 60 de versete şi numai prin ele se plimbă. Dacă tânărul va cere sfat duhovnicului său legat de fiecare nelămurire a sa, de problemele teologice pe care le ridică părinţii lui, în cele din urmă va putea să-i vadă pe părinţi întorcându-se la Biserica lui Hristos.

Am vorbit mai mult de anomalii ale familiei creştine şi necreştine. Cum trebuie să arate, de fapt, o familie creştină normală?

Să fie ca într-o poveste de dragoste. Am vorbit la o conferinţă despre iubirea din familie şi am spus că sunt topit de dragostea pe care o port soţiei mele şi de dragostea pe care o port copiilor mei şi mi-a scrie cineva pe un bileţel: „Ia să vin eu în familia dumneavoastră, să stau câteva zile şi să văd dacă e aşa sau nu e aşa”. Şi eu chiar mă gândeam la un moment dat, tot era moda cu filmările astea gen Big Brother, să vină cineva să filmeze viaţa familiei mele. Şi nu voiam asta din triumfalism, ci să vadă că poveştile de dragoste din familia creştină sunt mult mai interesante decât surogatele din telenovele sau din celelalte filme de dragoste care prezintă situaţii reale. Să vadă că firescul vieţii de familie creştină e de nota zece, e cuceritor. Însă mi-am dat seama că nu asta e soluţia, să vină să ne filmeze la noi în casă sau să ne credem noi super echilibraţi şi super duhovniceşti şi să-i putem folosi pe alţii prin pârţurile pe care le tragem. Că până la urmă genul ăsta de emisiuni Big Brother nu fac altceva decât să stârnească un interes nu faţă de ce e frumos în viaţa concurenţilor, ci faţă de detaliile picante, de păcatele pe care le fac, astfel încât s-a ajuns să se filmeze un Big Brother şi la o crescătorie de porci. Am auzit de emisiunea asta şi am rămas siderat: cât de handicapaţi pot fi telespectatorii care urmăresc emisiunea respectivă, să vadă cum mănâncă porcii, cum se împreunează porcii, şi asta nu o singură dată, ci periodic. Emisiunea respectivă reflectă gradul de îndobitocire a telespectatorului prin televizor. Nici dacă era o emisiune care să-ţi arate animale mai frumoase, câini, cai, nu merita să-ţi pierzi timpul. Dar să vezi porci… Calul e prieten al omului, câinele e prieten al omului, dar să vezi porcul, care e prieten al animalului şi atâta tot, chiar nu văd cum te putea mişca o emisiune de genul ăsta. Acum pot sări cei de la protecţia animalelor, sau ecologiştii, să spună că, „vai, ce crimă”, eu dispreţuiesc porcul şi preţuiesc doar calul. Ei, n-au decât să spună! Cui îi place noroiul nu are decât să stea în el, ceilalţi să rămână în locuri curate…