(Conferinţă – Oradea, 11 aprilie 2006)

 

Ce este rugăciunea? Ce este, de fapt, pentru fiecare din noi, rugăciunea? Ne rugăm să ne dăruiască Dumnezeu cele de trebuinţă. Ne rugăm să ne dăruiască Dumnezeu mâncare. Ne rugăm să ne dăruiască sănătate. Ar trebui să ne dăm seama că modul în care ne raportăm la rugăciune e legat de modul în care ne raportăm la Însuşi Dumnezeu. Dacă noi stăm de vorbă cu Dumnezeu doar câteva minute pe zi, dimineaţa şi seara, închinându-ne la repezeală, spunându-ne dorinţele la repezeală, şi în rest trăim după cum ne modelează înţelepciunea lumii acesteia, suntem departe de mântuire.

Rugăciunea ar trebui să fie pentru noi totul. Pentru că viaţa în această lume este plină de greutăţi, este plină de ispite, de curse ale vrăjmaşului, şi numai prin rugăciune putem primi puterea de a le sta înainte.

În momentul în care pruncul scânceşte, mama crede că-i e foame şi-i dă să mănânce. Numai că pruncul poate să scâncească din multe alte motive şi să nu aibă nevoie de hrană la momentul respectiv. Dumnezeu ştie exact ce ne este de trebuinţă, ascultă rugăciunile noastre, însă vrea ca noi să ştim ce să-I cerem. Dacă un copil le cere părinţilor săi o sabie sau un cuţit ca să se joace cu el, bineînţeles că părinţii nu-i vor da acel cuţit. De multe ori ni se pare că Dumnezeu nu ne ascultă rugăciunea, pentru că ceea ce cerem nu ne este de folos, sau nu ne este de folos la momentul respectiv.

În măsura în care vieţile noastre sunt modelate de rugăciune, în măsura în care ne rugăm lui Dumnezeu să trecem fiecare zi fără prihană, să stăm puternici în faţa ispitelor, Dumnezeu ne va ajuta.

Ce facem atunci când avem un necaz? Fiţi sinceri! Care este unul din primele lucruri pe care le faceţi când daţi de necazuri? Nu căutaţi să împărtăşiţi frământarea voastră şi altora? Nu puneţi mâna pe telefon, ca să vorbiţi cu prietenii, rudele sau – în cel mai bun caz – cu duhovnicul?

Foarte greu ne dăm seama că prima fiinţă cu care ar trebui să stăm de vorbă, în astfel de necazuri, este Dumnezeu. Dumnezeu este Cel care a îngăduit să trecem prin încercările respective, şi aceste încercări de multe ori nu au alt rost decât a ne ajuta să înţelegem că undeva greşim. Că viaţa noastră duhovnicească şchiopătează.

Un părinte spunea la un moment dat: „Dumnezeu le dă oamenilor necazurile pentru ca noi, oamenii Bisericii, să putem semăna sămânţa cea bună a credinţei”.

Ştiţi că, la vreme de mare necaz, când e de exemplu un cutremur, se închină foarte, foarte mulţi oameni, chiar şi dintre cei care nu merg la biserică. Pentru că, la vreme de mare necaz, Dumnezeu le este oamenilor singura nădejde. Omul înţelege că numai Dumnezeu îi poate da puterea să treacă de respectiva încercare.

Noi însă ne supărăm că Dumnezeu nu răspunde cererilor noastre. Ar fi bine să înţelegem că de fiecare dată când nu răspunde o face cu un anumit scop. Nu există nimic întâmplător în această lume.

Dumnezeu nu Se bucură văzând că noi suferim, dar îngăduie ca noi să suferim, pentru ca sufletele noastre să se cureţe de noroiul păcatelor.

Rugăciunea este cel mai bun dialog cu Dumnezeu. Rugăciunea este starea în faţa lui Dumnezeu în care învăţăm să trăim cu un picior pe pământ şi cu un picior în Rai. Rugăciunea trebuie să fie pentru noi totul. Mulţi oameni ajung la sinucidere pentru că nu au înţeles că Dumnezeu îi iubeşte. Nu au înţeles că Dumnezeu vrea să stea de vorbă cu ei.

Spiritiştii, cei care – imaginându-şi că vorbesc cu duhurile celor adormiţi – stau de fapt de vorbă cu dracii, ar trebui să fie geloşi pe creştini, pentru că aceştia, fiind mădulare ale Sfintei Biserici, stau de vorbă cu Dumnezeu fără să pocnească scaunele, fără să se învârtă mesele. Dumnezeu ne-a făcut acest mare dar, de a fi copii ai Săi, fii ai Săi, şi vrea să ne înveţe să vorbim cu El prin rugăciune.

E foarte important să ne dăm seama că noi nu ştim să ne rugăm. Suntem neputincioşi în rugăciune, minţile noastre sunt împrăştiate, atenţia noastră zburdă peste tot. Uneori rostim chiar rugăciunile în mod greşit.

E o întâmplare în Pateric în care diavolul îi atrage atenţia unui monah că, atunci când rostise Psalmii, sărise câteva versete. Diavolul este foarte atent la rugăciunea noastră. Diavolul vrea să ne alunge de la rugăciune, să ne gonească de la rugăciune. Tocmai de aceasta ne ispiteşte atât de puternic în vremea rugăciunii.

Ştiţi că uneori, atunci când aţi început să rostiţi canonul, sună telefonul şi sunteţi anunţaţi că s-a întâmplat ceva rău sau că trebuie să plecaţi undeva. Sau brusc vă amintiţi că trebuia să faceţi un lucru şi nu l-aţi făcut. Sau brusc în familie se iscă cearta: ori părinţii, ori fraţii voştri, se găsesc să vă deranjeze, neînţelegând de ce pierdem timpul în faţa icoanei.

Am primit scrisori de la tineri ai căror părinţi îi certau că, în loc să fie sâmbătă seara la discotecă, stăteau acasă şi se rugau sau citeau cărţi duhovniceşti; că, în loc să se distreze, să meargă pe calea patimilor trupeşti, mergeau pe calea cea bună a înfrânării.

Unele fete care, după ce îşi pierduseră fecioria, au înţeles că cea mai mare bucurie, cea mai mare împlinire o dăruieşte Hristos, aceste fete, punând început bun mântuirii prin pocăinţă şi devenind fecioare sufleteşte, au avut de suferit adevărate prigoniri din partea părinţilor lor, care nu înţelegeau de ce aceste fete ale lor au devenit evlavioase.

Hristos ne-a spus un cuvânt: „Dacă M-au primit pe Mine, şi pe voi vă vor primi; dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni”. Fiecare om care merge pe calea rugăciunii trebuie să înţeleagă că se află într-o arenă mai sângeroasă decât cea în care se desfăşoară luptele de K1. Trebuie să înţeleagă că în faţa sa este diavolul.

Tot în Pateric putem citi că un părinte a avut o vedenie, în care a văzut într-o parte a cerului, la apus, o ceată mare, mare de draci şi s-a speriat, pentru că războiul este mult mai greu decât ne dăm seama. Însă din rânduiala dumnezeiască a văzut la răsărit mulţime nenumărată de îngeri. Să ne dăm deci seama că nu suntem singuri.

Din păcate, multe din ispitele care ne apar la vremea rugăciunii ni se datorează nouă. Adică, cu zece minute înainte de a începe rugăciunea, vedem tot felul de emisiuni, tot felul de filme, tot felul de ştiri, care ne împrăştie mintea. Şi venim la rugăciune cu mintea împrăştiată şi ne gândim: „o, ce păcat că a murit Marimar!” Sau: „vai, ce rău că a pierdut Steaua!” Sau: „ce păcat că trupa cutare n-o să mai aibă concert şi în oraşul nostru!” Cu gura spunem rugăciunea, dar mintea ne zboară la ceea ce ne este cu adevărat drag.

Dacă s-ar putea face radiografia minţilor noastre, la vremea rugăciunii o fată ar avea în minte pe iubitul ei, iubitul ei, pe fosta lui prietenă, fosta lui prietenă pe viitorul ei prieten, şi tot aşa.

Un soţ se gândeşte că nu-i ajung trei camere la apartament, că dacă va avea mulţi copii, de exemplu cinci, i-ar trebui cinci camere, dar nu se gândeşte să facă măcar un copil.

Datorită împrăştierii minţii noastre rugăciunea nu se urcă înaintea lui Dumnezeu ca o jertfă bine primită. Ştiţi rugăciunea psal­mistului: „Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta!” Se poate considera că rugăciunea noastră este tămâie adusă lui Dumnezeu?

Mergem la biserică şi ne rugăm şi ne facem datoria. Cu trupurile suntem în biserică, aproape de Dumnezeu, dar cu minţile nu. Aţi observat şi voi că, uneori, când apare în biserică un tânăr îmbrăcat mai ciudat, sau o fată a cărei fustă a intrat la apă din fabrică, privirile dreptslăvitorilor creştini trec de la icoanele de pe altar la fusta respectivă sau la brăţările cu capse pe care le poartă tânărul. Şi suntem mai atenţi la fata respectivă decât eram până atunci la Liturghie.

Sau fetele din biserică încep să se gândească: „Dacă tânărul acesta va renunţa la cerceii din ureche, ar fi un potenţial soţ”. Inimile lor se aprind de râvna rugăciunii în scopuri matrimoniale. Şi până la sfârşitul Sfintei Liturghii nu au în cap decât imaginea tânărului respectiv.

Iar dacă se întâmplă ca fetele respective să cânte la strană sus, în balconul bisericii, iar tânărul să fie în faţă şi să nu poată fi văzut decât din spate, atracţia devine de-a dreptul hipnotică: „Oare cum o arăta? Dacă are ochi albaştri? Dacă are faţa dură? Dacă are bărbia puternică? Dacă Dumnezeu mi-a ascultat, în sfârşit, rugăciunile?”

Dacă la fiecare Sfântă Liturghie ar veni un nou tânăr în biserică, fiecare slujbă ar fi pentru fata respectivă nu o aşteptare a lui Hristos, ci o aşteptare a lui Făt Frumos. Numai că, dacă fata ar fi vrut cu adevărat să vină Făt Frumos, trebuia să-L cheme pe Dumnezeu în ajutor. Şi Dumnezeu rânduia aceasta în chip minunat.

Am auzit un caz al unui tânăr care a făcut parcă 40 de paraclise, cu credinţă, la Maica Domnului. După al 40-lea paraclis, se afla în Gara de Nord pentru că trebuia să plece într-un alt oraş. În gară a văzut o fată, frumoasă la chip, i se putea citi virtutea pe faţă – pentru că fetele cu adevărat creştine au o anumită cuminţenie, au o anumită linişte, care e, într-adevăr, foarte atrăgătoare; şi a întrebat-o pe fata respectivă: „Vreau să merg pe calea mântuirii. Vrei să te măriţi cu mine?” Şi răspunsul ei a fost: „Da”. S‑au căsătorit şi au parte de o căsnicie împlinită.

Eu nu recomand acum să faceţi 40 de paraclise exclusiv în scopuri matrimoniale, am făcut şi eu şi mai multe şi n-a funcţionat. Dar n-a funcţionat când am vrut eu. Deşi ştiam şi eu „reţeta”. Fiecare primeşte de la Dumnezeu după credinţa sa. Şi cred şi eu că nici unul din paraclisele pe care le-am făcut nu au fost trecute de Maica Domnului cu vederea. Fie că spuneam primul paraclis, fie că spuneam al doilea paraclis, Maica Domnului le primea cu dragoste. Numai că aştepta momentul potrivit pentru ca eu să pornesc pe calea căsătoriei.

Era o întâmplare, parcă tot în Pateric, cu un părinte care vedea că în biserică unii părinţi erau cu trupurile la rugăciune, iar alţii erau cu trupurile fără cap. Iar alţii erau numai cu capetele în rugăciune, cu trupurile afară. Cei care erau cu trup întreg erau cei care, venind la dumnezeiasca slujbă, venind la slujbele bisericii, se rugau cu mare atenţie; cei care aveau trupul fără cap, erau cei cărora mintea le vagabonda; iar cei care erau doar cu capul în biserică, erau cei care, trimişi la diferite ascultări, erau cu sufletele în biserică. Să ne gândim: „noi câtă vreme suntem cu adevărat în biserică? Câtă vreme suntem cu adevărat în faţa lui Dumnezeu, atunci când spunem un paraclis sau un acatist?”

Sfântul Ioan din Kronstadt spunea că numai cei care sunt foarte sporiţi în rugăciune se pot ruga rostind cuvintele mai repede. Pentru că noi, ceilalţi, trebuie să ne rugăm mai rar, pentru a zăbovi cu mintea asupra fiecărui cuvânt.

Un părinte îmi povestea o dată: „Aveam nu ştiu ce ispită şi, în după-amiaza aceea, am făcut şapte acatiste la Sfânta Paraschiva”. Şi l-am întrebat: „Cum, şapte acatiste într-o după-amiază?”. Pentru că, dacă stai să faci în linişte şapte acatiste, durează mult. Părintele mi-a spus: „Eu fac un acatist într-un sfert de oră”. Asta pentru că părintele respectiv era sporit în rugăciune. Îi dăduse Dumnezeu o anumită aşezare a minţii.

Pe când noi, încercăm să spunem acatistul într-un sfert de oră, dar mintea noastră este la ceas. Am început acatistul la opt fără douăzeci, dar la ora opt e un episod din serialul de mare succes Izbăviţi de tălănguţă, cum e varianta basarabeană de la Salvaţi de clopoţel. Şi trebuie să spunem repede Bucură-te, ca nu cumva să pierdem reluarea secvenţelor care se difuzează la începutul fiecărui nou episod. Reluarea secvenţelor pe care le-am mai văzut o dată, dar pe care ne place să le avem vii în minte. Aşa cum adevăraţii creştini au modelele sfinţilor.

Un creştin a postat la un moment dat pe Internet câteva îndrumări şi recomandări privitoare la rostirea rugăciunii Sfântului Efrem Sirul, Doamne şi Stăpânul vieţii mele – şi cronometrase că se poate face într-un minut şi 23 de secunde, să zicem. Dăduse acolo reţeta cea mai rapidă cu putinţă. Or nu cred că asta trebuie să ne atragă la o rugăciune. E ca şi cum ai spune: Vreau să mă căsătoresc şi important e că lângă fata respectivă n-o să stau decât foarte puţin, pentru că urmează să plec în armată, după nuntă. Ce bucurie mai e aceea?

Or, lângă Dumnezeu trebuie să stăm cât mai mult. Pe mine m-a folosit mult următorul cuvânt despre rugăciune: „Cel ce se roagă numai când se roagă, acela nu se roagă”. Noi trebuie să fim cu mintea la Dumnezeu în fiecare clipă a vieţii noastre. Un tânăr, aflând că un cunoscut de-al său primise canon de la duhovnic să rostească Rugăciunea lui Iisus – „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul” – tot timpul, l-a întrebat: „Şi când te duci să te speli te rogi?” Şi celălalt a răspuns cu simplitate: „Da”. Şi pe celălalt l-a bufnit râsul: „Cum poţi să te rogi în baie?” Pentru cel care se roagă numai cinci minute pe zi, o astfel de atitudine pare bătaie de joc. Dar pentru cel care se roagă toată ziua, lucrul acesta este firesc. Nu înseamnă acum că trebuie să ne punem icoane în baie. Ci vreau să înţelegeţi că, de fapt, ne rugăm foarte puţin. Că, de fapt, vieţile noastre nu stau sub amprenta rugăciunii.

Să se gândească bine părinţii câtă vreme din tim­pul rezervat îngrijirii copiilor are ca fundament dorinţa ca aceşti copii să se mântuiască? Câţi avem convingerea faptului că vieţile noastre trebuie să fie pentru copii cărţi vii? O profesoară care predă în Anglia, la Oxford parcă, mi-a spus că nu pleacă să-şi ţină cursul fără să se spovedească. „Eu, ca profesoară, sunt răspunzătoare în faţa lui Dumnezeu pentru fiecare cuvânt pe care-l rostesc în faţa studenţilor. Pe studenţi nu-i interesează doar cuvintele mele, ci şi modul în care rostesc aceste cuvinte.” Şi profesoara reuşea să-i ajute pe studenţi, şi reuşeşte să-i ajute să înţeleagă că în sufletul ei stă Hristos. Nu ţine cateheze. Este uşor să fii triumfalist şi să spui: „Vai, ce creştin bun sunt eu! Cât de bun exemplu pot fi pentru voi!”

În momentul în care părinţii înţeleg că inimile copiilor lor se lasă mai uşor imprimate de faptele pe care le văd decât de sfaturile pe care le aud, vor căuta ca viaţa lor să fie modelată de rugăciune.

În momentul în care o fată va vrea să se mărite, trebuie să înţeleagă că nimic nu o face mai frumoasă decât rugăciunea, decât Dumnezeu, Care îi înfrumuseţează şi sufletul şi trupul, dacă ea îl cheamă în ajutor prin rugăciune.

Poate că ştiţi că, la un moment dat, în viaţa Sfântului Antonie cel Mare, acesta a avut o luptă puternică cu puterile întunericului care l-au bătut, lăsându-l zăcând. Şi după ce a fost bătut, văzându-L pe Hristos, L-a întrebat: „Doamne, de ce nu Te-ai arătat mai dinainte, ca să uşurezi durerile mele?”. Însă Hristos fusese de faţă şi văzuse cum robul Său pătimea şi astfel îşi agonisea cununa.

În Limonariu citim despre un părinte care era ispitit de gândul desfrâului şi a vrut să plece din mănăstire. Pe drum i s-a arătat Sfântul Ioan Botezătorul, care i se mai arătase şi în alte dăţi.: „Părinte, nu pleca!” „Ba da, Sfinte, nu mai suport ispita.” „Nu pleca, întoarce-te la mănăstire şi ispita se va uşura.” „Nu, Sfinte, că mi-ai mai spus aceasta şi în alte dăţi şi ispita n-a plecat.” Şi Sfântul Ioan Botezătorul, care i se arătase în chip minunat, a făcut cruce în dreptul pântecelui părintelui şi ispita a plecat. Dar Sfântul Ioan i‑a zis: „Ai pierdut cununa”.

Noi vrem să luăm cununa fără să luptăm cu ispita. Vrem să ne mântuim, dar fără să trecem prin încercări. Or, aşa ceva este cu neputinţă. Ne place să citim despre minuni. Ne place să citim cum sfinţii au vindecat bolnavi, au înviat morţi, au mers pe apă, au făcut multe şi mari minuni. Dar nu vrem ca astfel de minuni să aibă loc în viaţa noastră. Mai bine zis, am vrea, dar nu avem credinţă. Cea mai mare minune pe care o poate face Dumnezeu cu noi este să ne schimbe. Dumnezeu, numai Dumnezeu ştie câtă amorţeală este în sufletele noastre. Numai Dumnezeu ştie cu adevărat câtă nevoie avem de schimbare. Când ne dăruim întreaga viaţă lui Dumnezeu, vieţile noastre se schimbă cu putere. Şi trecem de la moarte la viaţă.

Fiţi sinceri cu voi înşivă! De câte ori nu sunteţi dezamăgiţi? De câte ori nu sunteţi apăsaţi de deznădejde? De câte ori nu regretaţi că aţi ales anumite păcate? De câte ori nu regretaţi că nu sunteţi împliniţi?

Ne place să ne adormim conştiinţa, în loc să fim sinceri cu Dumnezeu şi să-I cerem să ne schimbe viaţa.

M-am întâlnit acum câteva zile la Sibiu cu un tânăr homosexual, care ştia că trebuia să ţin o conferinţă acolo. Şi a vrut să mă întrebe mai multe lucruri legate de mântuire. Şi mi-a spus: „Eu nu vreau să fiu homosexual. Mi-e teamă să nu păcătuiesc atât de mult, încât să nu mai pot scăpa de păcat”. Şi pentru că în ultimul an, un an şi ceva, de fapt, avusese vreo 30 de iubiţi, de parteneri, pentru că nu-i putem numi iubiţi, i-am spus: „Tu nu trebuie să mai aştepţi ca să fii robit de păcat. Tu deja eşti robit de această patimă”. Pentru că, dacă vrei să te mântuieşti, te fereşti de păcat. I-am repetat: „Nu aştepta să păcătuieşti mai mult şi, când ţi se va părea ţie că ai ajuns la limita maximă, să vrei să te opreşti”.

Pentru că păcatul, pe măsură ce păcătuim mai mult, ne leagă cu lanţuri din ce în ce mai puternice. Sunt tineri care cad în păcatul masturbării, gândindu-se că nu e nicio problemă, că oricum sunt atâţia care fac acelaşi lucru. Plictisindu-se de rutina acestui păcat, încep să facă sex cu prietenele lor. La început, li se pare că au descoperit modul ideal de a-şi manifesta dragostea. Şi după câteva zile sau mai ales nopţi, după câteva săptămâni, constată că nici măcar dăruirea firească nu este de ajuns pentru ca ei să-şi manifeste oceanul de iubire pe care îl simt. Şi sunt ispitiţi să-şi manifeste acest ocean prin diferite perversiuni. Pentru că păcatul nu poate să îi împlinească.

Şi i-am spus tânărului respectiv câteva cuvinte prin care am încercat să îl ajut să îşi înţeleagă greşeala. Am vorbit cu el înaintea conferinţei, şi în timpul conferinţei m-am gândit cât de mândru şi de iubitor de sine şi de neputincios sunt. Mă întrebam: „Am reuşit oare, măcar cu o fărâmă, cu un degeţel, să-l pun pe gânduri?” Şi după conferinţă m-a sunat să ne mai întâlnim. Şi mi-a spus: „Toată ziua m-am bucurat că te-am văzut. Şi să nu crezi că sunt atras de tine. Ci pur şi simplu mă bucur că ai avut răbdare să vorbeşti cu mine. Mi-ar prinde bine să mai vorbim”. Şi chiar ne-am plimbat atunci, noaptea, pe străzile Sibiului. Mi‑era puţin ruşine ca nu cumva, văzându-mă vreun student care mă cunoaşte, să spună că am venit în Sibiu din cel puţin două motive… Dar m-am gândit că merită.

Tânărul respectiv mi-a mărturisit că simte o extraordinar de mare nevoie de înţelegere. Şi iarăşi mi-am dat seama cât de puţină grijă, cât de puţină atenţie avem noi faţă de cineva care vine la biserică.

Dacă un tânăr intră într-o sectă, sectanţii respectivi se simt datori să îi iasă în întâmpinare, să îl ajute să se integreze în respectiva familie spirituală în care vieţuieşte erezia. Din păcate, de multe ori membrii Bisericii sunt mult mai departe de o reală comuniune decât ereticii.

Adică noi, deşi suntem mădulare ale lui Hristos, nu ştim să avem dragoste pentru ceilalţi, pentru cei care vor să facă primii paşi pe calea Bisericii.

Ar trebui să ne punem sufletele pe pâine. Ar trebui să înţelegem că faptele noastre pot fi o formă de rugăciune. Că dragostea adevărată, de fapt, este o formă de rugăciune. Este o formă de a dori ca celălalt să se bucure de mântuire. Aşa că, fetelor, gândiţi-vă bine când vreţi să vă dăruiţi fecioria înainte de căsătorie; gândiţi-vă dacă această dăruire poate fi o formă de iubire adevărată, adică o formă de rugăciune. Ce fată se poate ruga: „Doamne, ajută-mă să-mi pierd fecioria!” Ori o fată ipocrită, ori o fată care nu-L cunoaşte pe Dumnezeu.

Mi s-a părut o adevărată blasfemie ca, la sfârşitul unei cărţi despre sexualitate scrisă de un mare sex-expert al zilelor noastre, să găsesc o rugăciune ciudată, ceva gen: „Doamne, ajută-mă să mă simt cât mai bine, ajută-mă să am parte de parteneri cât mai pregătiţi şi mai dotaţi şi să fie totul bine, ca să Te slăvesc pe Tine, făcătorul bucuriei şi al plăcerii!” Mi s-a părut anti-rugăciune, e o rugăciune blasfemiatoare.

M-am gândit că poate unii tineri, care nu înţeleg învăţătura morală a Bisericii, o vor rosti şi poate că, având parte de senzaţiile respective, vor crede că Dumnezeu le-a răspuns şi vor cădea în înşelare. Nu ştim ce cerem.

La un avvă a venit un om care voia să meargă să se judece cu alt om. Şi avva i-a spus: „Iartă-l!”, dar acela nu se îndupleca. Şi avva a insistat şi, în cele din urmă, a făcut şi rugăciune: „Tatăl nostru, Care eşti în ceruri… şi nu ne ierta nouă, precum nici noi nu iertăm greşiţilor noştri”. Şi omul a zis: „Nu aşa, avva!” „Ba aşa!”, a răspuns avva. Şi atunci omul şi-a înţeles greşeala şi nu s-a mai dus să ceară dreptate de la judecător.

Câţi dintre noi ne iubim vrăjmaşii? Vă mărturisesc că la rugăciune, pe la începutul rugăciunii, mă rog pentru vrăjmaşi. Şi când simt că nu mă pot ruga pentru vrăjmaşi, mai trag puţin de timp, ca să îi iert în sufletul meu, şi abia apoi mă pot ruga. Vă dau un exemplu. Unii dintre dumneavoastră ştiţi Cartea Nunţii. Am aflat că, la o mănăstire din ţara noastră, nu au vrut să primească volumul la pangar, pentru că nu ar fi o carte creştină. Deşi cele mai multe scrisori de la tineri care s-au spovedit sau au vrut să renunţe la păcate sau au început să-şi pună problema mântuirii le-am primit de la cei care au citit tocmai Cartea Nunţii. Când am aflat că părinţii din mănăstirea respectivă se poartă aşa, i-am simţit într-un fel duşmani ai mei. Şi n-am putut să mă rog până nu mi-am dat seama că, de fapt, sunt alţii care pătimesc mult mai mult: înjurături, batjocuri, blasfemii şi tot le rabdă. Iar eu voiam să mă rog, păstrând supărare în sufletul meu. Nu merge aşa…

Dar să vă dau şi exemple mai apropiate de problemele voastre. Ştiţi că soţii trebuie să se roage şi împreună. Sunt momente în care în familia creştină apar ispite. Şi soţul e convins că soţia, într-o anumită problemă, greşeşte, iar soţia e convinsă că greşeala a sărit în terenul soţului. Când să se roage, fiecare Îl roagă pe Dumnezeu: „Doamne, fă-mi dreptate!”, şi asta în loc să se roage: „Doamne, iartă-mă, că am greşit şi eu şi iartă-l şi pe celălalt, care mă nedreptăţeşte!”

„Cât să ne rugăm în familie? Cum să ne rugăm în familie?” Întrebări foarte importante. Când aveam un copil era simplu: îl ţineam în braţe ba unul, ba celălalt. Când aveam doi copii era oarecum simplu: un copil îl ţineam eu, pe celălalt îl ţinea soţia. Când a răsărit al treilea n-a mai fost aşa de simplu. Şi uneori, la rugăciune, se aude multă veselie, mai ales fetiţele – de doi ani şi trei ani – se găsesc să se joace, să tragă de păr pe mama, pe tata, să tragă de urechi, să pupe şi, la vârsta aceasta, le este destul de greu să înţeleagă că trebuie să aibă o atitudine serioasă.

E nevoie ca părinţii să fie îngăduitori cu zgomotele lor, însă e nevoie să se roage şi fără copii. E nevoie ca fiecare om să aibă momente de singurătate cu Dumnezeu. Fiecare om să aibă momente în care stă cu adevărat de vorbă cu Dumnezeu.

Cei care mergeţi la muncă vă puteţi gândi: „Cum să ne rugăm, când să ne rugăm în timp ce lucrăm?” Dacă la lucrul respectiv minţile vă sunt solicitate, este greu să rostiţi rugăciunea în timp ce faceţi diferite socoteli, în timp ce redactaţi anumite texte. Dar atunci când apare ispita, atunci când şeful îi cere secretarei anumite lucruri extra-serviciu, anumite extra opţiuni la locul de muncă, primul lucru pe care trebuie să-l facă secretara respectivă este să se roage. Şi nu de şef, să o mai lase în pace, ci de Dumnezeu. Pentru că numai Dumnezeu ne poate da putere să stăm tari în faţa ispitelor.

Trăim într-o lume a compromisului. Un părinte observa: „Ce trist! Trebuie să vină Unchiul Sapro să ne convingă să nu mai dăm şpagă”– prin refrenul lui „Nu mai da şpagă…” Adică noi, creştini, putem lua lecţii de morală de la un tânăr crescut după blocuri. Este trist.

Câţi creştini vorbesc despre problema şpăgii? Oare nu este o problemă serioasă din punct de vedere moral? Şi totuşi, ne-am învăţat să facem compromisuri, pentru că nu vrem ca vieţile noastre să fie modelate de rugăciune. Pentru că, dacă ar fi aşa, atunci când unchiul Sapro ne îndeamnă să nu mai dăm şpagă ni s-ar părea că repetă refrene de tango, adică ne spune lucruri ştiute de toţi.

În ce măsură oare vieţile noastre sunt dăruite lui Dumnezeu? Cât oare vrem să stăm de vorbă cu Dumnezeu? Cât oare ne dăm seama ce minunat este să stai în faţa unui sfânt şi să îi spui: „Bucură-te!”? Aţi auzit de Bruce Lee? Da. Majoritatea au auzit de Bruce Lee. Cred că Bruce Lee este Piticot faţă de creştinul care se roagă un acatist la vreme de necaz. Când îi spune sfântului „Bucură-te!”, având inima apăsată de durere, e Gulliver în Ţara piticilor, iar Bruce Lee e Muc cel Mic.

Adevăratul eroism îl arătăm în rugăciune. Adevăratul eroism îl arătăm atunci când vrem să trăim şi pentru ceilalţi. Ne-am învăţat să avem o făţărnicie creştină şi să îi iubim numai pe prietenii noştri, pe fraţii noştri, pe surorile noastre, pe cunoscuţii noştri şi atât.

„Aproapele” înseamnă 20 de persoane cu care ne avem bine. Şi cu care facem schimb de bine cum se face schimb de cadouri în anumite situaţii. „Ia uite, eu am dat cinci sute de mii pe cadou pentru verişorul meu şi el mi-a adus o măslină în poleială! Nici măcar nu era de aur!” Adică dragostea noastră nu vrea cu adevărat binele celorlalţi.

Să ne ajute bunul Dumnezeu să avem inimile pline de iubire, să ne rugăm pentru mântuirea noastră, pentru mântuirea celor apropiaţi ai noştri, pentru mântuirea celor ce sunt departe de noi, pentru mântuirea vrăjmaşilor noştri. Să mergem pe calea rugăciunii până la sfârşitul vieţii noastre şi în vecii vecilor să-I dăm slavă lui Dumnezeu împreună cu toţi îngerii şi sfinţii în Împărăţia Cerurilor. Amin!

 

 

 

Întrebări şi răspunsuri

 

Cum să luptăm împotriva gândurilor în timpul rugăciunii?

Trebuie să luptăm luptând. Adică, de multe ori ne punem o întrebare: cum să fac un lucru fără să vreau să îl fac. Pentru că, dacă aş vrea să fac lucrul respectiv, Dumnezeu mi-ar lumina mintea şi aş înţelege care e primul pas.

În momentul în care minţile noastre sunt împrăştiate la rugăciune, să ne gândim dacă nu cumva ele s-au împrăştiat tocmai din cauza faptului că noi înşine, înainte de rugăciune, nu ne-am adunat cum se cuvine.

Avva Ioan Colov, când avea mintea tulburată, ocolea chilia de câteva ori înainte de a intra în ea. Pentru că nu voia să aducă tulburarea în propria chilie, care e de fapt o mică biserică. Aşa cum de fapt, biserică, o mică biserică ar trebui să fie şi casa creştinului.

Dar dacă soţul vine de la muncă nervos, dacă soţia vine de la locul de muncă nervoasă, şi odată ce nervii lor se dezlănţuie în casă, e clar că seara, la rugăciune, mintea nu va sta la rugăciune, ci va sta la scandalurile din ziua respectivă.

E foarte important, repet, să ne pregătim mintea pentru rugăciune. Sfinţii Părinţi recomandă citirea textelor duhovniceşti. Este mult mai uşor să te rogi după ce ai citit o viaţă de sfânt, după ce ai citit cuvintele unui părinte duhovnicesc, după ce ai citit despre lucrarea lui Dumnezeu în zilele noastre.

Împrăştierea vine de la draci. Putem citi în scrierile Părinţilor că în vremea rugăciunii dracul ne suflă la ureche chiar şi hule, blasfemii legate de Dumnezeu, de sfinţi, de Hristos, ca mintea noastră să nu mai fie atentă la rugăciune şi să fie atentă la gândurile respective. Dar noi să stăruim în rugăciune. Pentru că Dumnezeu, văzând stăruinţa noastră, ne va ajuta. Şi după o vreme vom avea mintea mult mai liniştită la rugăciune.

 

Voiam să vă întreb: doar păcatele legate de sexualitate sunt definitorii pentru tineri? Sunt şi alte păcate la fel de importante pentru tineri?

Duhovnicii cu care am stat de vorbă, şi chiar părintele Iulian de la Sfântul Munte, de la Schitul Prodromu, la care mă spovedesc, mi-au spus că acesta este păcatul în care tinerii cad cel mai des. Dacă aceasta este părerea duhovnicilor, nu am de ce să o contrazic.

Nu sunt acestea însă singurele păcate pe care le fac tinerii. Unul dintre cele mai mari păcate este necredinţa. Pentru că dacă tânărul ar fi credincios, dacă ar vrea să se mântuiască, ar lupta împotriva păcatului.

 

Care credeţi că sunt motivele pentru care se ajunge la aceste păcate ale sexualităţii? Tinerii poate caută ceva, au nevoie de ceva. Este ignoranţa unul dintre cauzele care duc la aceste păcate – ignoranţa faţă de viaţa duhovnicească, de Dumnezeu, de spiritualitate?

Tinerii caută să se împlinească. Şi este anormal ca Biserica să vină să le facă morală fetelor sau tinerilor abia după ce şi-au pierdut fecioria. Biserica ar trebui să ajungă la tineri şi la tinere înainte ca aceştia să aleagă păcatul. Dacă a ajuns după, dacă a ajuns prea târziu, vina nu este numai a tinerilor care au căzut. De vină nu este, bineînţeles, Biserica – Trup al lui Hristos, care este sfântă. De vină suntem noi, mădularele Bisericii, creştinii care nu facem aproape nimic pentru ceilalţi.

 

Ce aţi vrut să spuneţi cu „ar trebui să ne punem sufletul pe pâine” pentru ceilalţi?

Aş face o paralelă. Un duhovnic mi-a spus: „Ascultare: trebuie să te faci preş tuturor, adică să-i iubeşti pe toţi şi să-i laşi să te calce în picioare”. Aceasta este o formă de a-ţi pune sufletul pe pâine.

Cred că iubirea noastră trebuie să se manifeste prin fapte. Cred că noi trebuie să înţelegem care sunt nevoile celuilalt, care sunt durerile celuilalt şi să încercăm să le mângâiem sufletele. Trebuie să avem în noi iubirea lui Hristos.

Fac o paranteză. Cunosc o tânără care s-a convertit nu de multă vreme la Ortodoxie. Lucrează la o bancă străină. Trebuia să plecăm la o conferinţă şi stăteam de vorbă cu vreo doi prieteni şi constatasem că nu prea avem de mâncare. Ea a spus, triumfătoare: „Dar am adus «Eugenia»!” Şi i-am spus: „Mă mir că atât de repede ai înţeles rolul ajutător al «Eugeniei» pe calea mântuirii”. Şi spun asta nu pentru că ar avea produsele respective cine ştie ce energizante duhovniceşti, mysticfull sau ceva similar, ci pur şi simplu pentru că noi, ca ortodocşi, atunci când facem foamea şi nu găsim nimic la îndemână, nu rareori cumpărăm «Eugenia». Şi victoria cu care ne-a dăruit «Eugeniile» respective a fost un semn că a intrat în filieră, în „secta” creştinilor ortodocşi care vor să se rupă de duhul acestei lumi, mergând pe calea postului.

Înaintea conferinţei, fata respectivă mi-a spus: „Danion, la noapte o să-mi caut un hotel”. Şi i-am explicat: „Soro, mai las-o cu hotelurile – că stătuse destule nopţi la hoteluri cu multe stele – hai să vezi Ortodoxia la ea acasă, adică prin cămine”. Şi a luat-o o fată de la A.S.C.O.R. în camera ei de cămin.

După conferinţă am fost împreună la un schit, la un părinte, şi ne-am întors târziu, după miezul nopţii. La schitul respectiv era un noroi mare, mare de tot, atât de mare, încât eu, intrând în camera unde fusesem găzduit, când am aprins lumina, am văzut imediat urmele de noroi pe covor. M-am străduit să le şterg pe cât s-a putut, nu cu prea mare succes.

Vă dau totuşi aceste detalii ca să înţelegeţi o modalitate de a-ţi pune sufletul pe pâine. Şi dimineaţa, când m-am întâlnit cu fata, mi-a zis: „Danion, mi s-a întâmplat ceva extraordinar!” Era marcată puternic. „Ce s‑a întâmplat?” „Ce să se întâmple? Am dormit la fata aia, care îmi e străină, şi dimineaţa, când m-am sculat, pantofii mei erau lună!”

M-am bucurat din tot sufletul că a dormit în cămin… Pentru că la hotel putea găsi, în cel mai bun caz, o recepţioneră amabilă de formă, putea primi cel mult un zâmbet însoţit de o rugăciune de genul: „Doamne ajută să mai veniţi pe la noi!” („ca să vă mai luăm banii” adică) şi cam atât. Pe când fata respectivă, căreia nu-i ştim nici măcar numele, şi nici nu contează atât de mult, a rămas atât în inima prietenei mele cât şi în inima mea ca un model de dragoste. Ceva foarte simplu: să spălăm pantofii înnoroiţi ai unui străin.

Şi eu când le-am întrebat pe maicile care m-au cazat: „N-aveţi un lighean?” „Pentru ce?” „Să-mi spăl ghetele.” A venit o maică sau o soră să-mi spună: „Lăsaţi, că le spăl eu!” – cu cârpa, cu o perie în mână. Ea insista, eu insistam, ea insista, eu insistam şi, până la urmă, văzând că maica nu cedează – ştiţi proverbul „Cel mai deştept cedează, eu cedez” – a trebuit să folosesc argumentul forte: „Maică, am acasă trei copii şi la cât am spălat la fundurile lor, o pereche de pantofi înnoroiţi nici nu mai contează!” Şi arma mea a avut efectul scontat şi maica m-a lăsat să spăl singur ghetele.

Însă se putea spune: maica citise poate vreo carte de-a mea şi voia să aibă acest ajutor la dosarul de amintiri. Să scrie în jurnal: „Astăzi, cu nevrednicie, am făcut o faptă măruntă pentru fratele meu care avea pantofii plini de noroi”. Că sunt unii care numără fiecare faptă bună pe care o fac, în loc să Îl lase pe Dumnezeu să numere…

Stând la o masă, mi-a povestit cineva o vorbă. Musafirul mănâncă cât mănâncă şi la un moment dat gazda spune: „Mai luaţi prăjituri!” „Am luat, am luat două.” „Eei, aţi luat trei, dar nu contează, mai luaţi!” Cam aşa e cu dragostea noastră.

 

Sigur că din experienţa duhovnicească a noastră, a preoţilor, am constatat cu durere că tinerii din ziua de astăzi lasă de dorit în ceea ce priveşte credinţa cea adevărată. Şi de multe ori nu reuşim să ne facem înţeleşi pentru ei. Căutăm mijloace şi metode care pentru unii dintre ei par arhaice, par demodate, par că ţin de tradiţia veche a Biserici, şi suntem acuzaţi adeseori că nu ducem Biserica în pas cu lumea. Adeseori le-am spus: dacă vrem să o ducem în pas cu lumea, o ducem în iad. De vrem să ducem pe om la Dumnezeu, aşa trebuie să-l aducem la biserică.

Sigur că ei iau diferite modele, ale tinerilor occidentali sau din alte părţi, care, prin alte metode pe care le au, şi-i apropie. Nu şi-i apropie din punct de vedere duhovnicesc, ci mai mult din punct de vedere, să zic aşa, distractiv, oferindu-le un Hristos de multe ori caricaturizat, aşa.

Poate că noi, preoţii, preoţii ortodocşi, părem tradiţionalişti în ceea ce priveşte metodele pe care le folosim, însă adeseori întâlnim şi din partea părinţilor greutăţi în ceea ce priveşte pastoraţia tinerilor. Pentru că nu şi-i îndrumă spre biserică adeseori. Apoi, tinerilor care sunt apropiaţi de biserică, le este ruşine, de multe ori, ca să-i ia pe cei care sunt mai îndepărtaţi, să-i aducă la biserică şi să-i apropie de preot, de duhovnic, ca să le explice ce înseamnă Biserica şi venirea la sfânta biserică.

Dumneavoastră ştiţi şi alte metode şi mijloace, în afară de cele tradiţionale, pe care le cunoaştem, de a-i apropia pe tineri? Sigur, conferinţele acestea pe care le ţineţi sunt nemaipomenite, sunt frumoase, sunt fructuoase, însă noi am dori să-i vedem pe cât mai mulţi în sfintele noastre biserici.

Sunt – şi spun cu părere de rău! – puţini faţă de numărul mare pe care-l văd adeseori în piaţă, când vine vreo formaţie, sau când vine vreun spectacol, sau când vine circul. Sunt glume şi, probabil, plac mai mult decât cele duhovniceşti, însă trebuie să găsim şi noi un mod comun de a vorbi cu tinerii. Dacă cunoaşteţi vreun limbaj comun…

Ce e cu viaţa mea, dacă nu-l mişc pe celălalt? Celălalt, care are nevoie de dragoste, care are nevoie de înţelegere, cum va sta departe de preotul care-i poate da dragoste şi înţelegere? Vă văd pe unii în sală cu creionul şi cu hârtia în mână, aşa că scrieţi metode noi de racolare a tinerilor: 1) arcanul; 2) lasoul; 3) stâlpul infamiei: vai vouă, păcătoşilor!

Numai că Biserica preţuieşte libertatea omului. Noi trebuie să înţelegem că Dumnezeu vrea ca ei să vină în biserică pentru a găsi împlinirea şi liniştea, nu pentru că le este ruşine de gura lumii. Trebuie să vină la biserică pentru că Hristos este Calea, Adevărul şi Viaţa. Tinerii care vor să se bucure de libertate, dacă i-ar vedea pe tinerii noştri din biserică împliniţi în viaţa creştină, dacă i-ar vedea senini şi nu crispaţi, dacă i-ar vedea virtuoşi şi nu păcătoşi, poate că s-ar apropia de biserică. Dar, zice Sfântul Ioan Gură de Aur, răspunzând la întrebarea care mi s-a pus, dacă ar fi trăit creştinii aşa cum trebuie, păgânii ar fi venit la credinţă. Şi Sfântul Nicolae Velimirovici spune: „din cauza păcatelor creştinilor, păgânii stau departe de credinţa în Hristos”. Pentru că, din păcate, vedem că un tânăr care intră într-o confesiune sectantă, eretică – nu există decât ortodocşi şi neortodocşi, nu există diferite grade de Ortodoxie – dacă un tânăr intră într-o grupare eretică, este sfătuit cu multă grijă şi renunţă la discotecă, la masturbare, la desfrâu, la alte păcate.

Cred că dacă s-ar face un sondaj, tinerii ortodocşi dănţuiesc în discotecă cu mult mai mult sârg decât tinerii sectanţi. Asta nu pentru că tinerii sectanţi ar fi virtuoşi. Nu. Ei, mergând pe o cale greşită, diavolul nu le dă aceeaşi luptă pe care o au fiii Bisericii, ortodocşii. Numai că nu putem spune că Dumnezeu nu ne poate da puterea de a trăi mai curat decât ceilalţi.

Problema este, repet, ce e în inima noastră. Cei care aţi văzut cartea Tinerii şi sexualitatea. Păcate noi, păcate vechi, ştiţi că începe cu „De ce nu vin tinerii la biserică?” Nu vin, pentru că în inimile noastre nu este viu Hristos. Ei văd în inimile creştinilor în vârstă multă făţărnicie. Ei văd în inimile creştinilor în vârstă multă răutate. Când se apucă să se certe un creştin pentru o moştenire cu fratele său, zici că sunt păgâni şi fără Dumnezeu. Când se apucă să se certe creştinii la un divorţ, zici că n-au intrat în biserică în viaţa lor.

Din păcate, nu dăm exemplul cel bun. Dacă ne vom uita întotdeauna la cât de răi sunt homosexualii, la cât de răi sunt violatorii, la cât de răi sunt pedofilii, la cât de ticăloase sunt femeile care fac avorturi, nu vom constata decât neputinţa noastră de a-i ajuta cu ceva.

În clipa în care vom înţelege că şi cel mai mare păcătos se poate întoarce la mântuire, în clipa în care îl iubim pe celălalt, Dumnezeu ne face mâinile Sale. Nu ne facem noi planuri, ci ne rugăm: „Doamne, fie voia Ta!”

Şi aşa soţia îşi ajută soţul să scape de beţie, aşa tânăra creştină al cărei prieten o tot convinge să cadă în păcatul trupesc, reuşeşte să-l convingă pe acesta să înceapă şi el o viaţă creştină, aşa femeia divorţată îşi dă seama că, fiind unită cu soţul ei în Hristos, n-a divorţat decât la starea civilă şi că locul ei este lângă soţul, care este de fapt nu mai bun, ci mai înţelegător decât în realitate, şi tot aşa.

 

O femeie care a fost desfrânată înainte de căsătorie poate deveni mai apoi o femeie de casă, cu adevărat creştină?

„Nu! Locul ei este în iad. Este pierdută, nu are nicio şansă.” Ar putea răspunde cineva aşa ceva? Când Hristos a venit să îi cheme la mântuire pe toţi păcătoşii?

Întrebarea nu este precis formulată. Pentru că persoana care a formulat-o ştie răspunsul, ştie că se poate, aşa că prefer să reformulez întrebarea: cum poate deveni o desfrânată înainte de căsătorie, mai apoi, o femeie de casă cu adevărat creştină?

Nu poate deveni după căsătorie creştină. Desfrânata trebuie să părăsească păcatul, trebuie să ducă o viaţă creştină şi atunci, chiar dacă nu va avea parte de un anumit superglue în anumite zone ale organismului, la nivel sufletesc Dumnezeu lipeşte ce era de lipit. La nivel sufletesc Dumnezeu tămăduieşte ce era de tămăduit.

Desfrânata poate înţelege că Dumnezeu o cheamă la mântuire. Am o prietenă care a trăit o viaţă de păcat, cu foarte multe păcate, şi care, când s-a apropiat de Biserică, a înţeles că Dumnezeu vrea să o facă nouă.

Când cineva ne-a dat nişte icoane, ea a primit o icoană cu o sfântă al cărei nume nu-l ştia. Şi când a aflat că sfânta respectivă fusese desfrânată, mi-a spus: „Nu poate fi întâmplare. Dumnezeu a rânduit să primesc această iconiţă tocmai pentru că şi pe mine mă cheamă la lupta cea bună”. Nu era nevoie să fie explicită în relatări. Dar şi eu m-am gândit: cum a rânduit Dumnezeu ca tocmai ea să primească această icoană?!

O altă întâmplare: eu primisem într-o dimineaţă o icoană cu Sfântul Serafim de Sarov într-un triptic şi i-am dat tripticul fetei. Seara, ajunge fata să se spovedească şi duhovnicul îi dă ascultare să meargă la Sarov. Puţin probabil să fie coincidenţe. Mai ales că atunci s-a spovedit la un părinte cu viaţă deosebită care, atunci când fata i-a spus că e bolnavă, acesta a spus exact diagnosticul fetei. Şi fata a mai povestit: „În timp ce-i spuneam părintelui amănunte despre boala mea, care este foarte rară, părintelui i se ridica părul în cap de emoţie, pentru că exact detaliile astea îi veniseră şi lui în gând”. Şi nu întâmplător, vă daţi seama!. Şi fata îmi spunea: „Danion, dar sunt puţini doctori care ştiu de boala asta, cum a putut să ştie părintele respectiv că o am?” Sunându-l la rândul meu pe părinte, i-am zis: „Părinte, dumneavoastră aţi trimis-o la Sarov şi eu dimineaţa îi dădusem icoana cu Sfântul Serafim”. Şi mi-a zis părintele: „Crezi că de la mine am trimis-o? De la Dumnezeu am avut gândul…”

Dumnezeu aşteaptă întoarcerea fiecăruia dintre noi. Dumnezeu o poate face nouă pe fata care a fost desfrânată. Ea poate fi o soţie mai bună decât fata care şi-a păstrat fecioria, făcând perversiuni cu anumite părţi ale trupului. Poate că va fi o soţie mai bună decât fata care şi-a păstrat fecioria, rozându-şi unghiile de invidie că nu e la fel de frumoasă ca şi colega ei de clasă, pe care o curtează toţi. Va fi o soţie mai bună decât fata care s-a mândrit tot timpul că e fecioară, dar în inima ei a fost numai egoismul şi iubirea de sine, nu şi Hristos.

Ei bine, soluţia nu este, fetelor, să porniţi pe calea desfrânării ca mai apoi să deveniţi soţiile ideale. Nu aşa ceva recomandă Biserica. Aceasta este calea întunericului, pentru că diavolul dă un astfel de gând: „Ia încearcă şi păcatul, să vezi cum o să te pocăieşti, şi ce smerenie o să ai şi ce dragoste o să ai, pentru că zice în Evanghelie: «cui i s-a iertat mult, mult a iubit şi mult va iubi»…” Să avem mare grijă.

 

Din experienţa dumneavoastră duhovnicească şi din cultura teologică, vă rog să ne explicaţi ce e smerenia.

Eu nu vorbesc din experienţa mea duhovnicească, pentru că nu sunt la măsura la care să vorbesc. Am venit să vă vorbesc ca un prieten de-o vârstă cu voi, poate puţin mai mare decât cei mai mulţi dintre voi, am 32 de ani… Din experienţa duhovnicească trebuie să vorbească bătrânii duhovniceşti. Pentru că în tradiţia noastră ortodoxă nu se prea pomeneşte despre situaţia în care: „Am fost să mă sfătuiesc cu tinerii duhovniceşti”.

Nu pot să vorbesc din experienţă despre smerenie. Sunt sincer, dar chiar nu pot. Aş vrea să ştiu şi eu ce e smerenia, dar mă străduiesc să aflu. Dacă aş fi ştiut ce este smerenia, v-aş fi putut spune. Neştiind ce este smerenia, vă pot da o definiţie relativ obiectivă într-un duh subiectiv.

Despre smerenie să vorbească oamenii smeriţi. Despre dragoste să vorbească oamenii îndrăgostiţi. Şi eu mă consider un om îndrăgostit. Şi vă pot vorbi despre ce e aici, în inima mea. Când o să fie smerenie, s-ar putea nici atunci să nu vă vorbesc, pentru că oamenii smeriţi, din smerenie, nu fac apologia smereniei. Aşa că eventual v-aş putea face eu apologia smereniei, doar ca să vă convingeţi că nu ştiu ce e smerenia. Vă rog să-mi puneţi întrebări pe măsura protezelor mele de lapte, sau a plombelor, sau a aparatelor dentare.

 

Cunosc un grup de liceeni care sunt respectuoşi, învaţă destul de bine, au chiar talent la desen (ca şi cum asta ar fi culmea desăvârşirii!), au pictat chiar icoane (aşa da!). Însă am aflat despre ei că la un chef au distrus icoane şi cruci.

No comment!

 

Care ar fi modalitatea de a-i face pe alţii să conştientizeze gravitatea păcatului lor?

Uite o întrebare foarte interesantă. Dacă eram în sală, de-abia aşteptam răspunsul! Oare au excelat prin sfinţenie tinerii respectivi, necunoscându-şi prea bine păcatele?

O fată care mi-a scris că e nimfomană (a citit în cărţi de medicină despre comportamentul ei sexual şi a ajuns la concluzia că e nimfomană), mi-a spus: „Danion, mă simt ispitită de cădere”. Eu, ştiind că ajunsese la duhovnic, n-am avut atâta timp să-i răspund. Că am zeci de e-mailuri la care nu pot răspunde din lipsă de timp, nu din rea voinţă. Şi m-am gândit: dacă a ajuns la duhovnic, problema e ca şi rezolvată. La un moment dat mi-a scris că a căzut iarăşi. „Mi-a zis părintele meu că dacă pocăinţa mea a fost deplină sunt un înger. Nu ştia ce e de fapt în mine.”

Un homosexual de douăzeci şi ceva de ani mi-a zis: „Am început acest păcat de la 13 ani, m-am lăsat în clasa a X-a, şi după câţiva ani am ajuns la spovedanie. M-am spovedit, m-am împărtăşit şi după ce m-am împărtăşit, iarăşi am reînceput acest păcat”. Mi-a zis: „Vina nu a fost a preotului, vina a fost a mea, că n-am înţeles exact ce se întâmplă cu mine. N-am înţeles măreţia unirii cu Hristos”.

Nu ştiu dacă – nu judec duhovnicul, fiecare duhovnic cu reţeta lui, dar după Sfinţii Părinţi, împărtăşania poate fi şi otravă. Zice chiar Sfântul Nicodim Aghioritul următoarele: „Aşa cum planta otrăvitoare numită omag sau aconit îşi sporeşte otrava sub cea mai dulce rouă picurată din cer, tot aşa şi aceşti nefericiţi îşi otrăvesc şi mai mult viaţa şi-şi îngreunează moartea prin sângele prea dulce şi mântuitor al lui Iisus Hristos. Ei se folosesc de Sângele Domnului, care spală sufletul şi-i ajută să se cureţe de păcate prin pocăinţă şi spovedanie, doar ca să ude păcatele şi să le facă să crească”.

Aşa s-a întâmplat, din păcate, şi cu acest tânăr pe care duhovnicul l-a împărtăşit fără să-l ajute să-şi conştientizeze căderea şi fără să-l ajute să dobândească dorinţa de a merge pe calea mântuirii. Şi tânărul s-a împărtăşit şi a căzut din nou în păcat.

E foarte greu să ajuţi un păcătos să-şi conştien­ti­ze­ze păcatul. Îmi dau seama cât de greu îmi e mie când vrea să mă convingă cineva să-mi conştientizez păcatul. Eu mă rog: „Doamne, fie voia Ta! Luminează-mă precum ştii! Trimite-mi cuvântul Tău prin slujitorii Tăi, preoţi sau credincioşi, luminează-mă prin cărţile pe care mi la pui înainte, rânduieşte precum ştii să ajung la mănăstirile la care vrei, la sfintele moaşte la care vrei” – şi vă mărturisesc că, dacă ştiam câte sfinte moaşte o să văd, m‑aş fi rugat şi mai cu sârg; dacă ştiam în câte pelerinaje o să merg, m-aş fi rugat şi mai cu sârg; dacă ştiam câte cărţi frumoase o să citesc, m-aş fi rugat şi mai cu sârg; dacă ştiam câţi părinţi duhovniceşti o să cunosc, m-aş fi rugat şi mai cu sârg.

Ei bine, cerem astea, dar când schimbarea e lângă uşa inimii noastre, noi spunem: „Mmm, nu sunt pregătit… mmm… mai vreau să mai stau în păcat…”

E un film, eretic care are totuşi o secvenţă interesantă. Nişte iniţiaţi se suiau pe un vapor pentru a porni într-o călătorie duhovnicească şi unul îl avea pe drac parcă în chip de maimuţă. Şi nu voia să-i dea drumul maimuţei, sub nicio formă, de la piept. Voia să meargă pe calea desăvârşirii, dar cu maimuţa în braţe. Cam aşa suntem noi şi nu e bine.

 

Cum să luptăm împotriva gândurilor şi a ispitelor care vin în mintea noastră, pentru a-L dobândi pe Dumnezeu în sufletul nostru atunci când considerăm că nu e suficient în sufletul nostru şi pentru a reuşi să ne găsim drumul şi calea şi să fim oameni fericiţi şi împliniţi?

În primul rând, înţelegând că de fiecare dată când vrem să facem ceva bun, vine ispita. Când vrem să facem ceva bun, vrăjmaşul e la datorie. Vrăjmaşul este lângă noi, prezent, imediat. Şi încearcă să ne tulbure. Noi trebuie să înţelegem că nu suntem singuri. Trebuie să înţelegem că Dumnezeu vrea să stea în inimile noastre, că Dumnezeu, Hristos e aici. Vine prin Sfânta Împărtăşanie, vine prin rugăciune şi rămâne la noi.

Hristos vrea să vină în inimile noastre. Când ispita e mare, când tulburarea e mare, noi să fim ca nişte copii neputincioşi care au nevoie de părinţii lor.

Anul trecut fetiţa mea mică a fost bolnavă. A fost chiar în comă, dar, cu ajutorul lui Dumnezeu şi-a revenit. Când a ieşit din comă, dar era tot în sala de reanimare, doctorii nu o lăsau pe mama fetei – adică pe soţia mea – să intre să o vadă. De ce? Pentru că fetiţa ar fi avut nevoie să-şi ia mama în braţe, să stea în braţele mamei ei. S-ar fi ridicat din reflex. Avea nevoie să fie ţinută în braţe.

Noi suntem exact în situaţia în care avem nevoie de ajutorul lui Dumnezeu şi diavolul ne ţine departe. Deşi în cazul respectiv, la care am făcut referire, fetiţei i-ar fi făcut rău să vină mama şi ea să se ridice – în cazul acesta se întâmplă exact invers: noi avem nevoie de Dumnezeu, avem nevoie să ajungem în braţele lui Dumnezeu şi diavolul face tot ce-i stă în putinţă pentru a se interpune între noi şi Dumnezeu.

Avem un gând bun, diavolul vine imediat să ne ajute: „a, te ajut eu să rezolvi problema respectivă, ne dă soluţia”. Într-un film destul de trist dar care are şi anumite idei interesante, pe lângă câteva imagini vătămătoare şi de aceea nu-l recomand tinerilor să-l vadă – un om înţelege cât de mare era păcatul pe care l-ar fi făcut dacă alegea compromisul. După ce refuză să pledeze la un proces pentru a apăra un ticălos, după ce scapă de cursele diavolului, acesta vine prezentându-se drept un om de presă care vrea să-i ia un interviu în care să mărturisească ce tărie de caracter a avut când n-a ales păcatul. Adică dracul l-a ispitit să facă compromisul, omul a refuzat să facă compromisul şi atunci a venit diavolul cu o nouă ofertă: „Hai să dai mărturie cât de cinstit ai fost când ai refuzat compromisul”. Îl goneşti pe diavol din casă pe uşă, intră pe geam. Închizi geamurile, intră pe horn, sau dacă n-ai horn intră pe hotă.

 

Sunt profesoară de religie. Ce-ar trebui să facem ca Hristos să ne scape de uscăciunea sufletească faţă de elevi?

Cred că întrebări similare ar trebui să-şi pună şi preoţii, întrebări similare ar trebui să-şi pună fiecare creştin vis-a-vis de raportul cu ceilalţi. Trebuie să înţelegem că uscăciunea este moarte. Din întrebarea ta înţeleg că te doare uscăciunea pe care o ai şi vrei să te lupţi cu ea. Adică înţeleg că primul păsuleţ pe calea cea bună l‑ai făcut. Că mie mi-ar fi fost ruşine să întreb într-o sală plină de oameni – suntem cu toţi iubitori de sine! – ce-ar trebui să facem ca să nu mai fim iubitori de sine. Mi-ar fi fost ruşine. Pentru că sunt iubitor de sine. În clipa în care tu m‑ai întrebat, e clar că nu eşti chiar aşa seacă precum vrei să pari. Şi e bine că ai pus întrebarea aşa, pentru că dacă ai fi pus-o: „Ştiţi, eu sunt o profesoară de religie cu o mare iubire pentru Domnul, radiez, am un chip bizantin aproape iconografic. Ce se întâmplă însă cu ticăloşii colegi de catedră care nu fac ce trebuie…”, începând să dai cu cărămizile în ei, nu rezolvai nimic.

Am fost şi eu profesor de religie. Şi primul răspuns pe care aş vrea să ţi-l dau este: nu fugi de programă ca dracul de tămâie, dar ai grijă în ce măsură copiii de lângă tine au nevoie sau nu de programă. Pentru că de multe ori, dacă rămânem prea fideli programei, nu suntem la fel de fideli lui Hristos.

Şi într-o situaţie, la o conferinţă, nu demult, m‑a întrebat cineva: „Ce părere aveţi despre situaţia din ţara noastră de la mănăstirea X, când avocatul Bisericii a spus un lucru dur?” Eu eram puţin stânjenit de întrebare. Dar m-a scos din impas un preot care era de faţă şi care a zis: „Avocatul Bisericii? Ăla poate că era avocatul diavolului, că avocatul Bisericii nu era!” Şi părintele a avut o argumentare care mi-a facilitat un răspuns mai puţin dur.

Dacă ne facem avocatul programei în faţa elevilor, numai pentru a lua încă trei sute de mii la salariu sau pentru a lua calificative extraordinare din partea inspectoarei de religie care observă ce spălaţi pe creier sunt elevii noştri care cunosc numai date istorice şi elemente de artă creştină, îi pierdem pe copii.

Sunt tineri care fac ore de religie, ani de zile, dar trăiesc în păcat, sau îşi pierd fecioria şi întreabă: „unde am greşit?” Pentru că profesorul de religie era atât de ocupat să explice ce s-a întâmplat între anii 1300 toamna şi 1412, încât elevul respectiv, învăţând cu atenţie la religie, ca să ia zece şi nu nouă, a uitat să creadă în Dumnezeu. A învăţat Îngeraşul pe dinafară, dar nu l-a învăţat şi pe dinăuntru. Adică ora lui de religie nu l‑a dus de fapt spre Hristos. Vorbeam de diavolul care se bagă în planurile noastre. Un caz precis: ora de religie.

În Piaţa Revoluţiei au murit sfinţi mucenici pentru Hristos. Pentru că acolo în piaţă, la revoluţie, nu au fost numai oameni flămânzi, care plângeau numai după mâncare, n-au fost numai oameni disperaţi de vize, n-au fost numai oameni disperaţi de avantajele discutabile ale capitalismului. În piaţă acolo au fost şi oameni care au zis: „Vom muri şi vom fi liberi!” Adică au fost oameni care au ştiut că Hristos îi face liberi şi au fost oameni care au intrat în Împărăţia Cerurilor. Pentru sângele lor, pentru jertfa lor – pentru că sângele sfinţilor rodeşte în biserică – pentru jertfa lor s-a cerut introducerea religiei în şcoală. Şi existând presiune din partea oamenilor, această presiune a determinat guvernul, ministerul învăţământului ca religia să fie introdusă în şcoală. Şi diavolul ce a spus? „Aa, se introduce religia în şcoală? Hai să văd eu ce programă se va introduce.”

Şi ştiţi foarte bine că în unele licee, în loc de religie se face istoria religiilor, astfel încât tânărul respectiv, când termină ora de istoria religiilor, în loc să înţeleagă că Hristos este Calea, Adevărul şi Viaţa, înţelege ce are în comun credinţa creştină cu religiile precreştine păgâne şi se zăpăceşte.

O, trebuie să ştie copiii la istoria religiilor ce a scris Eliade! Ce a învăţat Eliade, cât de creştin a fost Eliade să vedem din propria lui mărturie. Am reprodus-o în Tinerii şi sexualitatea, la capitolul Tantra, sectele şi erosul. Mircea Eliade spunea următoarele: „Eu protestez împotriva acelora care consideră că tendinţa spre sexualitate şi orgie a tinerilor hippy face parte din mişcarea de eliberare sexuală ce are loc în întreaga lume. În cazul lor, e vorba mai ales de ceea ce s-ar putea numi nuditatea paradisiacă şi unirea sexuală înţeleasă ca ritual. Ei au descoperit sensul profund, religios al vieţii. În urma acestei experienţe, s-au descătuşat de toate superstiţiile religioase, filosofice şi sociologice. Sunt liberi. Au regăsit dimensiunea sacralităţii cosmice, experienţa de mult tăgăduită, de pe vremea Vechiului Testament”. Dacă vreţi să verificaţi citatul ca să vedeţi că ceea ce spun eu e obiectiv, veţi putea căuta în Încercarea labirintului, apărută la Editura Dacia, paginile 101-102.

Reprezentativ citatul pentru confuzia în care te poate introduce Mircea Eliade, care pe mulţi i-a îndepărtat de Biserică. Vă mărturisesc, ca fost yoghin, Mircea Eliade a fost unul din dascălii care au făcut ca erezia să-mi intre cu putere în suflet.

Nu e cazul să vă citesc acum şi ce spune despre maithuna, despre sexul tantric şi celelalte, pentru că este Postul Paştelui şi nu vreau să deviem subiectul.

Rămânând la ora de religie, aşa cum se înlocuieşte religia cu istoria religiilor, putem observa cum cei de la minister chiar nu par a înţelege diferenţa radicală dintre cele două materii. Nu ştiu, unii aţi citit poate mărturia mea privitoare la scoaterea religiei din şcoală. Am fost întrebat de o reporteră de la Jurnalul naţional ce părere am în această problemă… Mi-a părut rău că din cauza lipsei de spaţiu mărturia mea a fost cenzurată şi n-au apărut decât concluziile, dar spuneam atunci: „Ni se va băga pumnul în gură şi vor scoate religia din şcoli”. Eu nu scrisesem aceste cuvinte, ci discutasem pur şi simplu cu o per­soană din redacţia ziarului, fără să mi se spună că sunt înregistrat.

Şi îi explicam persoanei respective: „Uniunea Euro­peană ne va băga pumnul în gură, ca să ne rupă de Hristos. Pentru că dacă noi învăţăm religie în şcoală, noi mâine ştim să rezistăm păcatelor. Şi când Uniunea Europeană ne bagă pumnul în gură, cerându-ne să recunoaştem căsăto­riile homosexuale, ştim că Hristos a spus altceva”.

Am făcut referiri la perspectiva spirituală asupra acestei integrării în Uniunea Europeană tot în cartea mea Tinerii şi sexualitatea. În această carte n-am abordat mersul pe motocicletă, în rest am abordat aproape tot ce am considerat că este de folos tânărului din ziua de astăzi.

 

Uniunea Europeană a cerut ca o condiţie, ca să intrăm în Europa, să se închidă patru sute de mănăstiri şi schituri din România? Există vreun document semnat în acest sens?

Mă gândesc că ar fi puţin probabil să existe. Eu cred că lucrurile se desfăşoară mult mai politicos. Nu cred că vor fi atât de slabi de minte încât să ne prigonească pe faţă. Am citit o carte, Complotul psihopolitic al comunismului, în care apar tehnicile de distrugere, de ateizare a lumii. Foarte interesantă! Planuri artistice. Cum poţi să-i îndepărtezi pe oameni de credinţa în Dumnezeu, cum să stârneşti tulburare în biserică, preoţii să devină păcătoşi, cum să-i tragi de partea cealaltă a baricadei etc.

Eu nu cred că Uniunea Europeană va spune: „dacă România vrea să adere, trebuie să se închidă 400 de schituri şi mănăstiri”. Pentru că poporul român va ieşi în stradă, cum au ieşit grecii cu paşapoartele şi 666. Acum, cred că n-au să tipărească cotidie­nele de mare tiraj articole de genul: Iată cum ni se pune pumnul în gură!

Însă, deşi nu există astfel de planuri pe faţă, pe dedesubt există sigur. Pe noi nu trebuie să ne intereseze însă cine sunt cei care complotează împotriva Ortodoxiei şi a credinţei creştine în general, şi nu numai a credinţei creştine, că de fapt comuniştii n-au lovit numai credinţa creştină, au lovit şi celelalte religii, pentru ca să nu se vădească faptul că de fapt ciuma antihristo-comunistă voia să-L răstignească pe Hristos încă şi încă o dată.

Încet-încet se duce o luptă pentru distrugerea mănăstirilor. Nu ştiu dacă făţişă, ca pe vremea cunoscutului decret din 1959, nu la fel de făţişă, ci mănăstirile vor fi lovite dinăuntru: dezbinare, tulburare, căderi etc. Diavolul e din ce în ce mai perfecţionat în arta lui de a distruge credinţa creştină şi ştie că cel mai bine poate surpa biserica de dinăuntru. Trebuie să ştim să ne ferim de compromisuri…

 

Am mai multe prietene care trăiesc necăsătorite religios cu bărbatul lor, motivaţia unora dintre ele fiind că vor să facă nunta doar când se întorc în ţară – sunt în străinătate. Cum pot eu să le fac să înţeleagă că e păcat? Ce pot să fac ca să le ajut?

O să vă spun una din cele mai mari tristeţi pe care le-am avut în acest ciclu de conferinţe. Am un prieten care mergea la biserică foarte des. Era liniştit, rugător, Psaltire – toată ziua, Vieţile Sfinţilor, nu vorbea aproape nimic; ne-am întâlnit la o mănăstire, am stat în aceeaşi cameră, în afară de „Bună ziua” şi „Bună seara” şi „Doamne ajută!”, şi „Când e slujba?” sau, eventual, risipirea minţii prin „Cât e ceasul?”, nu cred că am mai discutat. Şi tânărul acesta voia să se călugărească. Dar a avut un duhovnic care nu l-a prea ajutat să pornească pe această cale, sau, poate, duhovnicul respectiv, ştiindu-l mai bine, nu l-a lăsat să pornească pe această cale. Am primit o scrisoare de la tânărul respectiv: „Sunt în America, am căzut în păcat, nu mă mai pot ridica”, ceva de genul ăsta. Şi eu, ştiindu-i sufletul, i-am scris o scrisoare: „Frate, Hristos e viu…” – mi-am pus şi eu „banda” pe care o ştiu, asta o ştiu, asta o pun. Dar nu ştiam banda lui întreagă. Şi m-am întâlnit nu cu mult timp în urmă cu un om care-i fusese şef, la un moment dat. Şi şeful îmi spune că prietenul meu devenise macho. „El? – zic eu, la un moment dat – El, care era aşa, slăbuţ şi ofilit, mai ofilit ca mine?” Zice: „Poate ofilit era pe vremea când îl ştiai tu, adică acum vreo opt-nouă ani. Acum face culturism, steroizi, arată de…” Zic eu: „Mă mir, că era băiat bun!” „Băiat bun? Dacă ai şti ce perversiuni face şi cum sparge banii pe femei!” Zic: „Poate nu vorbim de aceeaşi persoană, pentru că băiatul acela slăbuţ, care se uita numai în pământ, nu semăna deloc cu unul care ar da bani prostituatelor sau care juca în filme porno” – pentru că joacă în filme porno. Am rămas, vă spun sincer, foarte, foarte trist.

Eu îl consider prieten, dar nu ştiu în ce măsură mă mai consideră el pe mine prieten, pentru că la scrisoarea mea de încurajare, n-a mai răspuns.

Acolo este alt mediu. Fetele de care scrii în întrebare sunt mult mai vătămate de duhul acestei lumi decât cele de la noi… În primul rând, trebuie să te rogi pentru ele, în al doilea rând, trebuie să încerci să înţelegi ce caută ele în păcat şi să le ajuţi să înţeleagă că de fapt împlinirea este în Hristos.

Sunt fete care îşi pierd fecioria, pentru că vor dragoste. Vor să fie iubite. Simt această nevoie nebună de dragoste. Şi nevoia aceasta este firească, numai că trebuie să ştie şi cum poate fi împlinită. Numai Dumnezeu poate, de fapt, să umple sufletul omenesc. Pentru că cei care trăiesc în patimi nu sunt împliniţi.

 

Când, unde şi cum e bine, potri­vit să vorbim despre Dumnezeu sau viaţa duhovnicească?

Când, unde şi cum? Lipseşte întrebarea esenţială: ce? Aşa că e bine să reformulăm: când, unde, cum şi ce să vorbim despre Dumnezeu? Şi aş spune că ordinea este: mai întâi ce? Pentru că dacă ştii ce, dacă ştii mai apoi cum, ştii şi unde, ştii şi când. Problema e că noi nu ştim nici ce, nici cum. Sau dacă ştim ce să spunem, nu ştim cum să spunem. Şi tragem de ceilalţi să devină ortodocşi pe bandă rulantă.

Arad, Postul Crăciunului, Anul Domnului 2005. După conferinţă, vine la mine o creştină să-i dau o dedicaţie, era foarte, foarte tristă, şi-mi spune: „Am tras de soţul meu să vină la conferinţa dumneavoastră nu ştiu câtă vreme. La un moment dat acceptase şi spusese că vine. Dar apoi, pe ultima sută de metri, s-a răzgândit”. Şi femeia era foarte, foarte tristă.

Şi i-am spus: „Vrei să se rezolve problema? Vrei o reţetă, pe care am aflat-o şi eu?” „Da, vreau.” – Acum nu vă reproduc exact dialogul, că nu sunt reportofon, să reproduc exact. Zic: „Nu trebuia să insişti să vină soţul tău la conferinţă”. „Ştiam că-i cuvânt de folos, că…” „Nu asta contează. Trebuia ca el însuşi să înţeleagă că-i este de folos să vină la conferinţă, şi atunci venea şi avea folos.” Nu trebuia să vină de gura nevestei…

La ultima conferinţă pe care am ţinut-o la Piteşti au venit şi câţiva elevi cu profesorul de religie. Cineva a întrebat: „Ce folos poate avea un elev adus la conferinţa dumneavoastră de profesorul său de religie?” Adică nu de bunăvoie, ci de profesor… Şi eu am răspuns: „Niciun folos!” Pentru că la Dumnezeu nu poţi să vii cu forţa. Nu ţi se poate băga în suflet Dumnezeu, pentru că aşa vrea profesorul de religie.

Ar fi făcut mult mai bine profesorul respectiv, întrucât era ultima oră a elevilor, să le spună: „Iubiţi elevi, va avea loc o conferinţă. Dacă sunt dintre voi dispuşi să meargă să asculte un scriitor care scrie despre problemele tinerilor, foarte bine! Dacă nu, nu!” Şi dacă erau doritori, să fi venit cu doritorii, iar pe ceilalţi să-i fi trimis acasă, eventual. Dar nu să-i aducă cu forţa.

Tot aşa cu femeia respectivă. I-am zis: „Important e ca soţul tău să vină la Hristos. Ca să vină la Hristos, nu-l mai trage tu cu forţa. Lasă-l liber. Fii tu creştină. Trăieşte tu o viaţă creştină”. Şi dacă tu o să duci o viaţă creştină, fără să-l baţi la cap tot timpul, ca o moară de tocat, ca o maşină de tocat: „Ortodoxie, Ortodoxie, Ortodoxie, Ortodoxie, Ortodoxie, Ortodoxie, …”, până se satură, deci dacă n-ai să mai faci asta, s-ar putea, numai atunci s-ar putea ca Hristos să vină în sufletul lui.

Aseară, la conferinţă la Arad, nişte ochi foarte vii, foarte expresivi, voiau să-mi spună ceva – evident, eu nu mi-am dat seama că e femeia cu soţul neiubitor de conferinţe; când dădeam dedicaţii, aceiaşi ochi vii… Şi când femeia a ajuns în faţă, s-a dezlegat misterul. Zice, şoptit: „Îl vedeţi? E acolo, în sală. De câteva săptămâni ne spovedim la părintele cutare de la mănăstirea cutare”. Şi eu tot nu ştiam care-i treaba. „Am făcut cum mi-aţi zis dumneavoastră, să-l las singur să facă ce trebuie, să nu îl mai bat la cap cu biserica, că el o să vină de bunăvoie. Şi m-am bucurat că o să vină! Iată că a venit.”

Azi, pe drum, o prietenă a mea, înnebunită că soţul ei mâine cumpără Audi nu ştiu de care, m-a sunat: „Danion, e jale, viaţa noastră duhovnicească e praf, şi ăsta cumpără Audi!” Zic: „Lasă-l, măi, să cumpere!” Voiam să-i zic că poate merg şi eu cu el. I-aş fi spus în glumă, evident! N‑am carnet de conducere, deşi am şi eu o Solenzică de care sunt mândru. O conduce soţia mea; eu sunt prea visător ca să conduc o maşină, asta e partea a doua. Dacă i-aş fi zis prietenei că vreau să mă plimb şi eu cu noua maşină, mi-e teamă că m-ar fi luat în serios.

Şi i-am spus: „Lasă-l, măi, să-şi ia Audi şi lasă-l liber!” „Nu, că viaţa noastră duhovnicească e la pământ!” „Asta e problema! Lasă-l cu ale lui. Dacă e viaţa ta duhovni­­cească la pământ, trăieşte tu cum trebuie şi poate în timp, peste câţiva ani, se schimbă. Vrei să se schimbe peste şapte ani?” „Nu, n-am răbdare!”

Dacă vrei schimbarea cuiva, trebuie să ţii cont de regulile pentru ca persoana respectivă să se schimbe. „Nu, că nici viaţa mea duhovnicească nu e cum trebuie!” „Atunci, nu mai încerca să-l convingi pe el să renunţe la Audi, câtă vreme pentru el Audi înseamnă foarte mult. Roagă-te la Dumnezeu, eventual, să n-aibă cine ştie ce accident cu maşina aia” – ar fi trebuit să-i spun. Dumnezeu ne vrea într-adevăr liberi. Dumnezeu vrea să-L iubim.

Am auzit chiar astăzi pe o casetă o înregistrare cu părintele Rafail, în care zice că Dumnezeu îi spune omului ceva de genul: „Nu vreau nimic de la tine decât să mă iubeşti!”. Şi aşa e: Dumnezeu nu vrea decât să-L iubim.

Am o prietenă căreia o cunoştinţă îi tot recomanda, şi-i recomanda, şi-i recomanda, şi-i recomanda un tânăr foarte studios în scopuri matrimoniale. Până la urmă fata a zis: „nici nu vreau să-l văd. Pentru că după cât mi s-a băgat în cap că trebuie să mă îndrăgostesc subit de el, să mă mărit şi să am o familie creştină, nu mai pot, nu mai am resurse sufleteşti”.

Aşa e şi cu Dumnezeu. Să nu ne punem noi stavilă între Hristos şi ceilalţi. Şi cu asta închei. Să înţelegem că Hristos te iubeşte şi pe tine, şi pe tine, şi pe tine, şi pe voi, şi pe voi, şi pe toţi vă iubeşte Hristos, şi pe voi, şi pe noi, şi pe ceilalţi. Pe toţi ne iubeşte Hristos. Hristos a murit pe cruce ca să învie şi să învie fiecare dintre noi.

Nu sunt vorbe goale. Hristos S-ar răstigni a doua oară. Dacă aţi citit în vieţile sfinţilor pătimirea Sfântului Apostol Petru – când pleacă Petru din Roma, i Se arată Mântuitorul. „Quo vadis, Domine?” (Unde mergi, Doamne?) Şi răspunde Mântuitorul: „Mă duc la Roma, ca să mă răstignesc”.

În varianta poloneză de la filmul Quo vadis, după secvenţa luată din Vieţile Sfinţilor, înainte de generic, pe fundal apare Roma zilelor noastre. Imaginea e zdrobitoare! Filmul din vieţile sfinţilor îţi arată în final Roma de astăzi. Aceeaşi Romă care vrea ca Hristos să fie răstignit. Acelaşi oraş, aceeaşi Romă, aceeaşi Oradea, acelaşi Bucureşti, acelaşi Salonic în care Hristos trebuie mărturisit astăzi aşa cum a fost mărturisit în păgâna Romă…

Şi precum ştiţi, Petru s-a întors la Roma, a dat mărturia cea bună şi l-au răstignit cu capul în jos, pentru că a zis: „Nu sunt vrednic să fiu răstignit cum a fost răstignit Hristos, Mântuitorul meu”. Să mergem pe calea mărturisirii jertfelnice a dreptei credinţe, fraţilor. La asta ne cheamă Hristos. Să mergem spre jertfă, pentru că aşa ajungem de fapt martori ai Învierii!