(Conferinţă -Bacău, 22 martie 2007)

 
În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

În introducerea întâlnirii noastre, am să vă spun ceva neobişnuit pentru o conferinţă religioasă. Cei de o vârstă cu mine sau mai mari îşi aduc aminte că atunci când eram copii şi începea Gala Desenului Animat, ne anunţam unii pe alţii: „A început gala! A început gala!”, şi fugeam toţi pe la casele noastre, să vedem desenele respective. De ce? Pentru că simţeam nevoia să se bucure şi alţii de mica şi mărunta noastră bucurie.

Dacă v-aş spune că zilele trecute, de la unchiul meu din America, am primit o moştenire substanţială, nu vreau să spun cât de substanţială, şi că veţi primi fiecare câte un plic de la şoferul cu care am venit, cu câte cinci sute de dolari, s-o luaţi ca pe un semn de dragoste – nu de laudă, nu de a vă cumpăra, nu de a vă câştiga, ci doar ca o mică bucurie. (Pentru că în post avem toţi necazuri, avem greutăţi, avem supărări, şi e bine să avem şi bucurii. Dacă sunt precise, clare, uşor de ţinut în mână, cu atât mai uşor.)

Dacă aşa s-ar pune problema, cred că marea majoritate a celor de faţă ar pleca la casele lor fericiţi, şi ar pune mâna pe telefon: „Auzi, Tanţo? Trebuia să vii şi tu la conferinţă, să vezi ce folos aveai! Cinci sute de dolari!” „Hai, măi! Cinci sute de dolari? Nu cred!” „Nu crezi? Sună pe cine vrei, că toţi au luat, nu numai eu”. Şi bucuria celor care au venit ar fi mare, şi bucuria celor care au stat acasă ar fi de sens invers.

Întrucât am aproape 33 de ani şi sunt un tată tânăr - am trei copii - glumind cu copiii mei, uneori rămân în starea de a face glume şi mai fac glume şi cu prietenii mei mai mari. Şi odată, venind la mine un prieten care are tot felul de frământări, mi-am zis: „Hai să-i fac o farsă”. În timp ce venea spre casa mea, am dat drumul la muzică, să creadă că sunt de la un post de radio, şi l-am sunat: „Bună ziua. Aveţi numărul de telefon 0724321…?” „Da! De ce?” „Sunteţi în direct la Radio 21. Tocmai aţi câştigat un Peugeot 407 - sau nu mai ştiu ce tip de maşină i-am zis. Cum vă numiţi?” Mi-a spus numele, şi i-am spus: „Vă vom contacta ulterior”. Am închis telefonul. Apare prietenul meu cu faţa pecetluită de întâmplarea aceea minunată şi când i-am spus că a fost o farsă, mi-a spus: „Tot drumul spre tine mă gândeam dacă e bine sau nu să primesc maşina”. Dacă s-ar pune problema primirii cadoului celor cinci sute de dolari, cred că puţini din cei de faţă ar avea astfel de frământări, de nelămuriri. Nu-i aşa?

Eu nu am niciun unchi în America, nu am primit nicio moştenire, am vrut doar să fac o paralelă între avantajele materiale şi cele duhovniceşti. Pentru că dacă la plecatul acasă cu bani, cei mai mulţi, majoritatea - dacă nu toţi - aţi fi fost foarte receptivi, la plecatul acasă cu gândul duhovnicului în suflet nu sunteţi toţi la fel de receptivi.

Cei care aveţi duhovnici ştiţi cum stau lucrurile, cei mai mulţi dintre voi ştiţi că într-adevăr duhovnicul e o comoară şi că dacă ai avea de ales între cinci sute de dolari sau de euro şi duhovnic, ţi-ai alege duhovnicul, care face mai mult.

Numai că cei care nu au duhovnic stau departe de el tocmai pentru că nu înţeleg câte poate face pentru ei. Aşa că, în întâlnirea noastră din această seară am să vă vorbesc despre duhovnic, care este o comoară.

„Duhovnicul – prieten sau duşman?”, tema întâlnirii noastre, vrea să arate că cei care-l consideră pe duhovnic duşman, care le calcă în picioare libertatea, care vrea să-i modeleze într-un spirit băbesc, expirat etc. nu înţeleg şi nu cunosc ce e duhovnicul.

În Cartea Nunţii - Cum să-mi întemeiez o familie am un capitol întreg despre duhovnic. Şi unii poate se întreabă: „Ce legătură are duhovnicul cu fericirea în căsăto­rie?” Are o legătură foarte strânsă. Pentru că, dacă ştii să-ţi găseşti o călăuză în viaţa duhovnicească, respectiva călăuză te va ajuta să înţelegi care sunt criteriile după care poţi deosebi calea binelui de calea răului.

Scriam în capitolul Binecuvântarea preotului: „Când apare o nouă marcă de şampon, fetele se grăbesc să o cumpere. Poate că de data aceasta vor rezolva problema căderii părului. Când apare o nouă marcă de after-shave, tinerii se grăbesc să o cumpere: poate cu asta vor da gata toate vecinele cu care se suie în lift, aşa cum vedem în reclame. Eu voi prezenta acum o nouă marcă de prieten: duhovnicul. Să-i fac şi puţină reclamă: «duhovnicul - priete­nul care nu te lasă la greu»”.

Ieri am ţinut o conferinţă despre iubire. Şi am vorbit despre iubirea care ne lipseşte. Pentru că celor mai mulţi ne lipseşte iubirea. Şi ne lipseşte tocmai pentru că nu ştim să o căutăm, tocmai pentru că de cele mai multe ori oamenii o caută în patimi. Şi nu înţeleg că Dumnezeu i-a lăsat să iubească curat şi frumos şi că iubirea e poarta spre Împărăţia Cerurilor. Este limba Împărăţiei Cerurilor. Dacă nu ştii să iubeşti frumos, n-o să te descurci pe lumea cealaltă. N-o să ai ce căuta în rai. N-o să simţi că e locul tău acolo.

Duhovnicul are un rol extraordinar pentru că, în timp ce părinţii ne părăsesc, poate, prietenii ne părăsesc, pe unii îi părăsesc chiar soţiile sau pe unele femei, soţii, totuşi, duhovnicul nu te lasă la greu. De ce? Pentru că el s‑a făcut duhovnic ca să te ajute pe tine.

Mai primesc mesaje de la tineri care se află în situaţii foarte grave, foarte aproape de păcat, scrisori de genul: „Seara asta prietenul meu vrea să mă culc cu el. Spune-mi repede ce să fac!” Şi e foarte trist, pentru că nu poţi să convingi repede. Şi de obicei, când sunt stări de cădere ale celor care vor să cadă în păcat, încerci să-i îndrepţi spre duhovnicii lor. Când îmi zice cineva: „E ora zece jumate seara, dacă-mi sun duhovnicul la ora asta se va supăra”. Îi spun: „Nu! Duhovnicul s-a făcut duhovnic tocmai ca tu să-l suni şi la ora zece jumate seara. Decât să-ţi pierzi sufletul, mai bine-l deranjezi şi el se va bucura”.

În situaţii de ispită, ştiu duhovnici care au spovedit şi la două şi la trei noaptea pe oameni care şi-au salvat mântuirea, datorită iubirii şi înţelegerii arătate de duhovnicul lor. Acuma nu înseamnă că trebuie să deranjăm duhovnicul numai de dragul de a părea interesanţi. Pentru că există şi această obişnuinţă.

Găsim în Patericul Egiptean o întâmplare care arată cum unii se fălesc chiar şi cu relaţia cu duhovnicii lor. S-a dus un frate din părţile lui Avva Pimen în străinătate. Şi a ajuns acolo la un pustnic care era milostiv şi mulţi veneau la dânsul. Şi i-a vestit lui fratele cele despre Avva Pimen. Şi auzind fapta lui cea bună a dorit să-l vadă.

Deci, întorcându-se fratele în Egipt, după o vreme a venit pustnicul din străinătate în Egipt, la fratele cel ce venise la el. Şi văzându-l, l-a rugat: „Du-mă la Avva Pimen”. Fratele l-a dus la Avva Pimen şi i-a zis avvei: „Mare om este şi multă dragoste şi cinste are la locul lui şi i-am vestit lui despre tine şi, dorind să te vadă, a venit”. Şi s-au sărutat ei cu multă dragoste, dar când străinul a început să-i spună Avvei Pimen lucruri duhovniceşti, lucruri din Scriptură, să se fălească cu cunoştinţele lui din Noul Testament, Vechiul Testament, Avva Pimen n-a răspuns nimic. Şi atunci străinul a plecat şi i-a zis fratelui: „Degeaba am bătut cale lungă până aici, că nu m-am folosit cu nimic”.

Şi după ce a intrat fratele la Avva Pimen, spunându-i: „Avvo, pentru tine a venit acest om mare, având atâta slavă la locul lui! Pentru ce n-ai vorbit cu dânsul?” Şi i-a zis lui Avva Pimen: „Acesta dintre cei de sus este şi cele cereşti grăieşte. Iar eu dintre cei de jos sunt, şi cele pământeşti vorbesc. De mi-ar fi grăit despre patimi ale sufletului, i-aş fi răspuns. Iar dacă pentru lucruri cereşti vrea să vorbim, eu aceasta nu ştiu”.

Adică Avva Pimen s-a smerit. Dacă omul ar fi avut râvnă curată să ceară cuvânt de folos, îi dădea. Dacă voia doar să se laude cu cunoştinţele lui teologice, Avva Pimen nu făcea aşa. Nu-i făcea pe plac.

Ieşind fratele, i-a zis străinului: „Bătrânul nu vorbeşte degrabă din Scriptură. Şi dacă cineva îi va vorbi lui despre patimile sufletului, îi va răspunde”. Şi atunci a intrat străinul la Avva Pimen şi i-a zis: „Ce voi face, avvo? Că mă stăpânesc patimile sufletului”. Şi i-a zis atunci Avva Pimen: „Acum bine ai venit. Deschide-ţi gura ta pentru acestea, şi voi umple-o de bunătăţi”.

Şi după ce i-a dat cuvânt de folos, străinul a zis: „Cu adevărat aceasta este calea cea adevărată!” Şi, mul­ţumind lui Dumnezeu, s-a întors la locul său, bucurându-se de întâlnirea cu sfântul.

Dacă te duci să te slăveşti, să te lauzi: „Vai, ce apropiat sunt eu de duhovnicul meu! Uite, şi la ora zece l-am sunat şi nu s-a supărat”, o să ajungi în cele din urmă la o relaţie mincinoasă cu duhovnicul şi în cele din urmă o să-ţi şi lepezi duhovnicul.

În ziua în care mi-am cunoscut duhovnicul pe care îl am, m-a întrebat: „Ce vrei să-ţi fiu: prieten sau duhovnic?” Şi m-a şocat puţin întrebarea, dar m-am gândit repede, repede şi am răspuns: „Duhovnic”. Că m-am gândit: „dacă o să vreau să‑mi fie prieten, n-o să-mi poată fi duhovnic. Dar dacă o să-mi fie duhovnic, o să-mi fie şi prieten, pentru că duhovnicul e de fapt cel mai bun prieten al credinciosului” – nu pentru că joacă baschet, cum e în filmele americane: preoţii catolici apropiaţi de credincioşi joacă cu ei diferite jocuri – deoarece cu adevărat te iubeşte şi cu adevărat nu te lasă la greu.

I-am spus părintelui meu, nu cu multă vreme în urmă: „Părinte, atât de tare mă impresionează frământările oamenilor care îmi scriu. Îmi scriu aproape în fiecare zi oameni din diferite locuri ale ţării, chiar din alte ţări. Şi atât de tare mă frământă problemele lor, atât de mult am ajuns să-i iubesc, că vreau mântuirea lor mai mult decât mântuirea mea. Şi chiar aş vrea să-mi risc mântuirea mea ca să-i pot ajuta pe ei”. Şi mi-a zis: „Nu e bine aşa”. Şi a început să-mi dea un exemplu de preot care a vrut foarte mult mântuirea ucenicilor lui şi a căzut într-un anumit păcat.

Şi i-am zis: „Părinte, eu sunt convins că dumnea­voastră v-aţi pune sufletul pentru ucenicii dumneavoas­tră”. Şi mi-a zis: „Da, sunt duhovnic, sunt dator să fac asta, tu nu eşti duhovnic”. Şi m‑am bucurat foarte mult auzindu-l, pentru că adevăratul duhovnic îţi e tată. Şi adevăratul duhovnic nu poate să fie liniştit când tu ai o problemă.

Eu nu sunt preot, dar totuşi unii îmi cer ajutorul prin scrisori. Şi când îţi scriu oamenii despre necazurile lor – oameni care nu au duhovnic şi pe care încerc să-i conving să se spovedească – atât de tare te impresionează frământările lor, că parcă nu mai eşti liber până nu ştii că omul ăla a ajuns la un liman. Adică poţi să ai parte de momente frumoase, cu familia ta, dar inima ta rămâne într-un fel tristă: oare omul ăla ajunge la liman sau nu ajunge?

Cel mai tare m-a întristat un tânăr care îmi spunea că e decis să se sinucidă, pentru că avea o boală foarte gravă pe care n-o mai putea suporta. Şi-mi zicea: „Zi-mi un termen, un număr de zile în care să mă rog la Dumnezeu, şi dacă nu mă vindec, mă sinucid, pentru că înseamnă că Dumnezeu n-a vrut să mă vindece”. Şi-mi era foarte, foarte greu să-l conving să nu se sinucidă. Mai ales că de cele mai multe ori discuţia se termina brusc: „Da, văd că nu reuşeşti să-mi dai soluţia de care am nevoie ca să mă vindec”. Că el spunea: „Promite-mi că mă voi vindeca!” Şi nu puteam să-i promit, pentru că nu eram sigur că Dumnezeu vrea vindecarea lui.

Vorbind ieri despre iubire şi despre imposibilitatea de a da o definiţie reală iubirii, la partea de întrebări şi răspunsuri cineva a scris pe un bilet: „Iubirea este o minune”. Şi chiar dacă asta nu e o definiţie propriu-zisă, într-un fel şi duhovnicul este o minune. În momentul în care înţelegem ce e de fapt duhovnicul – mie mi s-a întâmplat să am mai mulţi duhovnici fără voia mea. Trei au murit – doi la care m-am spovedit mai multă vreme, unul la care m‑am spovedit mai puţin – şi am fost nevoit să trec de la un duhovnic la altul şi am cunoscut mai multe tipuri de duhovnici.

Şi i-am spus părintelui meu: „Părinte, sunteţi cel mai prost duhovnic pe care l-am avut, dar chiar dacă sunteţi cel mai prost şi nepriceput dintre duhovnicii pe care i-am avut, sunteţi cel care m-a ajutat cel mai mult”. Adică, până la urmă, nu i‑am spus ca să-l jignesc, i-am zis ca să se bucure că într‑adevăr eu simt cea mai mare mângâiere şi folos duhovnicesc de la el.

Pentru că am avut la un moment dat un duhovnic cu viaţă sfântă, care, când se ruga, vedea cu duhul ce fac ucenicii lui, şi când aveau ispite, încerca să-i ajute, într-un fel sau altul. Şi i-am spus părintelui meu: „Părinte, acum mie mi‑e mai bine decât atunci”. Şi vă dau mărturie că aşa este, că zice şi părintele Porfirie: „Dacă ai de ales între un duhovnic văzător cu duhul şi un duhovnic iscusit, un bun părinte care să ştie să călăuzească sufletele, alege-l pe cel iscusit, nu pe văzătorul cu duhul”. Şi asta spunea părintele Porfirie făcătorul de minuni, nu o spunea unul iscusit, invidios că nu e la măsura văzătorilor cu duhul.

Am dat această mărturie pentru că ştiu că există curentul minunist în biserică, se caută mai ales duhovnici văzători cu duhul, trăim într-un fel de minunism sectant: „dacă părintele nu e văzător cu duhul nu e bun”, are har – n‑are har…

Unii poate ştiţi că, în urmă cu mai mult de zece ani, cam 15 ani, eu am făcut yoga, cu Bivolaru – mi-a fost maestru în M.I.S.A., Mişcarea pentru Integrare Spirituală în Absolut – şi trupul şi sufletul meu au fost vătămate foarte, foarte puternic. Când m-am apropiat de Biserică, nu puteam să citesc o pagină de carte cu atenţie. Aşa, citeam literă de literă, cuvânt cu cuvânt, dar când terminam pagina, nu ştiam ce-am citit. Şi mi-a fost foarte ruşine să recunosc că sunt într-o situaţie dificilă. Şi m-am gândit că am două şanse: „ori să rămân cu această boală ani de zile, ori să reînvăţ să citesc”. Şi, la începutul clasei a XII-a, puneam pe carte o bucată de hârtie şi citeam un rând. Când terminam rândul, mă gândeam: „ce scrie aici? Am înţeles? Am înţeles, da”. Dădeam mai jos bucăţica de hârtie, o dădeam mai jos, o dădeam mai jos. Mi se întâmpla uneori să se înveţe mâna cu datul mai jos şi, după două pagini, mă întrebam: „ce scria aici? Nu mai ştiu!” Şi dădeam înapoi paginile până ajungeam acolo unde înţelesesem ce scria pe foaia respectivă.

De ce am spus asta? Ca să se înţeleagă că mintea mea a fost puternic vătămată de practicile yoghine. Dacă s-a întâmplat să mi se vindece mintea, s-a datorat aproape exclusiv, sau în primul rând ascultării de duhovnic. Mi-am dat seama că sunt foarte bolnav. La yoga ne spunea, de exemplu, că dacă desfrânăm în fiecare zi patru ore, o să ajungem la desăvârşire, şi credeam lucrul ăsta, fără să-mi treacă prin cap că este păcat, dimpotrivă, înainte să fac păcatul trupesc mă rugam. Ziceam Tatăl Nostru de trei ori pe zi, mă rugam din tot sufletul să iasă cât mai bine, energiile să circule cât mai precis, fiind într-o înşelare totală. Puteam să păcătuiesc cu crucea în mână, fiind convins că nu fac rău.

Dar Dumnezeu a văzut sinceritatea căutării mele şi m-a întors în Biserică. Ei bine, lăsându-mă în mâna duhovnicului, de fapt m-am lăsat în mâna lui Hristos. Şi dau mărturie că harul acesta al ascultării de duhovnic este extraordinar. Parcă nu îmi vine să cred cât m-a ajutat. Şi acum mă bucur că am avut curajul să fac asta. Pentru că mi-am dat seama că dacă nu voi primi o îndrumare duhovnicească foarte atentă, pas cu pas, vindecarea mea poate să dureze foarte, foarte, foarte mulţi ani.

Mai am prieteni care s-au lăsat de yoga, dar minţile lor nu sunt întregi nici acum. Pentru că boala duhovni­cească este foarte periculoasă. Şi aşa cum, atunci când avem o boală foarte gravă, căutăm un doctor cât mai priceput, tot aşa, când e vorba de boală duhovnicească, trebuie să căutăm un doctor cât mai priceput.

Cum ne găsim duhovnicul? Am să vă dau adresa celui mai iscusit duhovnic din Bacău, cei care aveţi hârtie şi creion puteţi nota: Str. Armindeni nr. 11, scara B, apartament 42. Se numeşte… nu se numeşte, că nu există strada Armindeni în Bacău.

Oamenii au tendinţa să confunde viaţa duhovni­ceas­că cu show-bizz-ul, cu spectacolele muzicale, cu tea­trul. „Care e cel mai tare preot? Ăla! Ei, la ăla mă duc!” Şi toţi aleargă disperaţi, mai ales dacă aud că părintele e făcător de minuni, sau deschide cartea. Dacă deschide cartea, e şi mai şi! E sfântul sfinţilor! Deşi, după învăţătura Bise­ricii, deschisul cărţii e osândit ca vrăjitorie, pravilele fiind foarte dure în acest sens. În cartea mea Despre horoscop şi ghicirea viitorului găsiţi referiri la această practică.

Unii oameni se află în criză. Ani şi ani de zile nu-şi găsesc duhovnicul. De ce? Pentru că se cred prea sfinţi pentru duhovnicii de lângă ei. Şi stăruie în păcatele lor, nemulţumiţi că nu au găsit un duhovnic sfânt, de nasul lor. Şi stăruie şi stăruie în păcat, gândindu-se: „Eh, nu suntem noi cei mai mari păcătoşi!” – în loc să alerge la duhovnicul care este aproape de ei. E o mare ispită să nu te spovedeşti pentru că nu găseşti un duhovnic priceput. Toţi duhovnicii pricepuţi au dispărut, numai tu eşti ucenicul ăla vrednic, ultimul mohican ortodox, şi te-a lăsat pe tine Dumnezeu de izbelişte.

Aşa cum în Cartea Nunţii susţin foarte precis că fiecare tânăr care are chemare spre căsătorie va găsi o Ileana Cosânzeana pentru el, tot aşa fiecare tânără care are chemare spre căsătorie îl va găsi pe Făt Frumos al ei - chiar dacă poartă ochelari sau e sâsâit, sau cine ştie ce defecte are, pentru ea e Făt Frumos – ei bine, tot aşa fiecare suflet are rânduit de Dumnezeu un duhovnic.

Asta nu înseamnă că suntem predestinaţi să ne gă­sim jumătatea. Concepţia aceasta a jumătăţii nu e speci­fică spaţiului creştin. Numai în lumea orientală există o teorie conform căreia fiecare suflet s-a împărţit în două şi se tot caută reciproc cele două jumătăţi, până se termină romanul. Şi tot aşa, şi joacă leapşa, ba întâlnindu-se, ba pierzându-se, ca în romanul lui Rebreanu Adam şi Eva.

Nici cu duhovnicul nu-i aşa, nu e jumătatea ta, să-l cauţi şi să nu-l găseşti. Du-te cu credinţă şi Dumnezeu te ajută să-ţi găseşti duhovnicul chiar la cea mai neimportantă parohie, la cea mai necunoscută, cea mai, cea mai.

Înainte să-mi găsesc duhovnicul în Bucureşti, mă spovedeam la Petru Vodă, la părintele Ioan Şişmanian. Şi părintele Ioan mi-a zis: „Întrucât ajungeţi greu în Moldo­va, spovediţi-vă în Bucureşti, găsiţi-vă un duhovnic în Bu­cu­reşti”. Şi m-am frământat, am zis: „cum în Bucureşti, că nu găsesc niciun duhovnic pe sufletul meu în Bucu­reşti, că e imposibil”. Duhovnicii mari sunt foarte, foarte ocupaţi, nu prea mai primesc ucenici. Şi mi-am zis: „e aproape imposibil să-mi găsesc duhovnic în Bucureşti”. Dar ceea ce e cu neputinţă la oameni, e cu putinţă la Dumnezeu.

Şi m-am rugat la părintele Porfirie, făcătorul de minuni, care o să fie canonizat, ca şi părintele Paisie Aghioritul. Şi am zis: „Părinte Porfirie, aşa cum i-ai ajutat pe atâţia, după ce ai trecut la Domnul, aşa ajută-mă şi pe mine să-mi găsesc duhovnic”. Şi mă rugam, şi mă rugam, era nădejdea mea părintele Porfirie, să mă ajute să-mi găsesc duhovnic. Şi a rânduit Dumnezeu să găsesc duhovnic chiar în mijlocul Bucureştiului, aproape de locuinţa mea. Şi m-am bucurat foarte, foarte mult. Pentru că duhovnicii uneori sunt chiar lângă noi, dar nu avem noi ochi să-i vedem.

Eu auzisem lucruri minunate despre cel care avea să-mi fie duhovnic, dar erau atât de minunate, că le-am crezut exagerări. Am zis: „Ei, na! Chiar aşa, părinte tânăr dar sporit în mijlocul Bucureştiului?” Credeam că sunt exagerări ale ucenicilor. Dar m-am convins că aşa era şi m-am bucurat foarte mult să-mi găsesc un duhovnic potrivit sufletului meu.

Contează foarte mult relaţia duhovnic – ucenic. Poate că un duhovnic care e învăţat să spovedească mai ales oameni de la ţară, în momentul în care vine la el un intelectual, mai greu va şti să-l călăuzească în ce priveşte orânduirea vieţii. În ce priveşte lupta cu păcatele, totul e simplu, dar în relaţia cu duhovnicul tu nu spui doar: „am curvit, am băut, am… ce-am făcut!” Îl şi întrebi: „Părinte, ce să fac în problemele vieţii?” Tinerii: „să fac facultatea asta, să nu fac facultatea asta?” „Mă căsătoresc?” „Mă călugăresc?” Şi e foarte important să ai încredere că prin duhovnicul tău îţi vorbeşte Hristos. Să-ţi fie foarte, foarte clar că prin el vorbeşte Hristos. Dacă ai îndoială, degeaba te mai duci.

Am avut un duhovnic care a murit tânăr. El făcuse un an actorie, până să intre în monahism. Şi îi plăcea să ne mai spună, din piese de teatru, replici din Caragiale, părea un părinte mai lumesc. Aşa părea. Şi puteai să te grăbeşti să-l judeci şi să zici: „Ei, popa ăsta! Nu ştie decât de glume!”

Ne-am dus o dată la mănăstire, ne-a pus o masă – masă; nefiind post, s-a băut vin. Eu i-am spus, în şoaptă, soţiei mele: „Nu ne mai spovedeşte!” Că masa era prea bună, atmosfera foarte prietenească… Fac o paranteză: era un părinte care a fost lovit foarte mult de alţii, chiar a murit tânăr din cauza supărării. Şi de asta simţea nevoia să fie mai deschis uneori cu ucenicii apropiaţi, ca între fraţi – şi eu, amărât că nu ne mai spovedeşte, mă gândeam: „Uite, am bătut drumul de pomană!” – că nu veneam la mănăstire ca să mănânc bine. Puteam să mănânc bine şi acasă.

Şi ne duce să ne spovedească. Casa în care locuia la mănăstire avea două camere despărţite printr-un intrând, nu exista uşă. Ca să nu auzim spovedania, a pus nişte mu­zi­că pe un casetofon şi eu eram cu un prieten într-o came­ră, pe soţia mea o spovedea în camera cealaltă.

Dar între două melodii, nefiind muzică, s-a putut auzi ce e dincolo. Am auzit o voce străină şi, auzind o voce străină, m-am gândit: „spovedania a fost întreruptă, hai să văd cine a venit la părintele”.

M-am dus şi am văzut că era părintele cu soţia mea. Daţi-vă seama ce voce transfigurată avea, dacă eu ştiam că părintele este la câţiva metri de mine, ştiam că o spovedeşte pe soţia mea, şi totuşi am fost convins că e altcineva. Nu mi s-a părut o voce puţin schimbată, ci era pur şi simplu alt om.

Iar când m-a spovedit pe mine, a fost transfigurat total… Eu am un defect: întrucât mi-a plăcut să citesc mult din scrierile Sfinţilor Părinţi şi ale părinţilor duhovniceşti, când un duhovnic îmi dă un sfat, eu încep să mă gândesc: „asta am citit acolo, asta am citit dincolo”, încep să mă gândesc cam ce lecturi a avut părintele respectiv; mi-a trecut patima asta, dar o aveam; mă credeam buricul pământului şi voiam să văd cam cât de largă e sfera cunoştinţelor teologice ale duhovnicului.

Şi părintele s-a apucat să-mi vorbească, când m-am spovedit eu, spunându-mi lucruri foarte simple. Dar chipul lui era atât de deosebit atunci… avea aşa putere în cuvânt! Nu era nicio lumină, nu era nimic paranormal, dar pur şi simplu… nu pot să descriu în cuvinte ce senzaţie era.

Îmi spunea: „Danion, de spove­da­nia noastră, de spovedania ta depinde raiul sau iadul tău”. Şi chiar simţeam că parcă îmi ţine sufletul în mână şi dacă fac ce zice el mă duc în rai, dacă nu, nu! Lucruri foarte, foarte simple, dar spunea cuvinte cu atâta putere, că uita­sem faptul că sunt la spovedanie şi eram atent la părintele, la ce îmi spune, şi mai puţin la păcatele mele, că nu-mi venea să cred că ăsta e omul care înainte cu jumătate de oră râdea cu noi la masă. Deci, şocul a fost total. Oricum, m-a mai surprins şi în alte ocazii, când mi-a mai spus lucruri din acestea simple legate de viaţa sa duhovnicească. De exemplu: „Eu eram ultranaţionalist şi aveam evlavie numai la sfinţii români. Şi odată, zice, l-am văzut pe Sfântul Serafim de Sarov, care mi-a zis: «Eu sunt rus. La mine nu ai evlavie?» De atunci m-am lecuit de ultranaţionalism”. Şi m-am bucurat să văd că vieţuirea duhov­nicească nu stă numai în asprime, faţă suptă şi în aere de mare pustnic. Ci stă în a-l lua de mână pe ucenic şi a-l duce în faţa lui Hristos.

Ascultarea de duhovnic este o taină. Spunea Sfân­tul Ignatie Brianceaninov că ascultarea este o taină şi că cei care nu înţeleg ascultarea ar fi gata să dea cu pietre în cel care face ascultare, considerându-l nebun, neînţelegând de ce se leapădă de voia sa. Cât şi cum facem ascultare, ca mireni, e o temă foarte importantă.

Înainte de a mă căsători, am oscilat foarte puternic între mănăstire şi viaţă de familie. Apoi m-am gândit că dacă tot m-am căsătorit, măcar să încerc să ţin votul ascultării, şi ca mirean. Noi, ca mireni, nu depunem niciun vot, nu făgăduim să facem ascultare. Dar până la urmă, dacă vrem să fim ai lui Hristos, într-o lume din ce în ce mai păgână, trebuie să facem ascultare. Eu cred că cine e creştin în zilele noastre e mu­cenic fără de sânge.

Păgânismul prinde puteri atât de mari, încât e aproape imposibil să rămâi pe calea virtuţii într-o vreme în care toţi parcă te presează să calci în picioare tot ce ţine de Hristos, curăţie, virtute, viaţă duhovnicească. Şi atunci mi-am dat seama că şansa e să mă arunc nebuneşte pe calea ascultării: „Ce zice duhovnicul, aia fac”. De ce? Pentru că Dumnezeu îl luminează pe duhovnic şi, dacă fac ce-mi zice duhovnicul, o să fie bine.

Duhovnicul de care v-am vorbit mai înainte, despre care v-am spus că a murit, îmi tot zicea la spovedanie: „Singura şansă să rezişti azi e să fii nebun pentru Hristos”. Îmi tot repeta asta. „Nu încerca să fii creştin după ochii celorlalţi. Fii după cum vrea Dumnezeu.” Dar se referea la o nebunie pentru Hristos diferită de nebunia sfinţilor nebuni pentru Hristos.

Cred că în ziua de astăzi, de mare lepădare de Hristos şi de expansiune a nebuniei standard, a fi omul lui Hristos, a fi creştin cuminte e cea mai mare nebunie. Dacă într-o lume în care toţi îşi urăsc vrăjmaşii, tu îţi iubeşti vrăjmaşii, ceilalţi te consideră nebun. Dacă tu, într-o lume în care toţi fură, nu furi, ceilalţi te consideră prost sau chiar nebun. Şi nu e nevoie de mari fapte ieşite din comun ca să te considere nebun, te consideră pur şi simplu.

Or, lupta fiind foarte grea, ai nevoie de un antre­nor. Sfântul Ioan Scărarul, în Cuvântul către păstor, din Scara raiului, zice foarte frumos: „Păstor, în înţeles adevărat, este cel care poate căuta şi îndrepta, prin nerăutatea, prin sâr­guinţa şi rugăciunea sa, oile pierdute. Cârmaci e cel ce a luat tărie înţelegătoare de la Dumnezeu şi din ostenelile sale, ca să poată scoate corabia nu numai din valuri, ci şi din adâncul însuşi al mării”.

Adică duhovnicul ţi-e duhovnic nu numai când eşti cuminţel şi-ţi faci canonul şi vii tot timpul senin la biserică, duminică de duminică. Duhovnic e şi atunci când tu ai căzut într-un anumit păcat şi vine după tine să te ridice. Eu am avut un duhovnic care, când afla că ucenicii lui care trăiesc în lume sunt în păcate mari, ieşea din mănăstire – având binecuvântare pentru asta – şi se ducea în lume să-i spovedească. Pe unde-i găsea, îi spovedea şi pe unii îi întorcea. Ăsta este duhovnicul.

Să vă spun cum am ajuns, de exemplu, la părintele Ioan, la Petru Vodă. Am ajuns la părintele Ioan trimişi de părintele care a murit. Înainte să moară, mi-a zis: „Duceţi‑vă la alt duhovnic! Danion, caută-ţi alt duhovnic, mai iscusit!” Şi eu m-am întristat, că n-am vrut să-l las. Dar mi-a zis: „Caută-ţi alt duhovnic!” Şi cum am ajuns la părintele Ioan, a murit celălalt. Mi s-a părut că Dumnezeu mi-a purtat de grijă, să nu mă lase orfan de duhovnic.

 Stăteam, împreună cu soţia mea, aş­teptând să luăm un scurt cuvânt de folos, că auzisem de părintele că are o trăire deosebită. Şi vedeam oameni cum intră cu feţe obişnuite, şi ieşeau cu feţele schimbate, unii chiar plângând. Şi feţele lor arătau că ceva s-a întâmplat acolo. Şi stăteau mult la spovedanie. Şi soţia mea - care n-a avut parte de duhovnici care să spovedească aşa, foarte cu de-amănuntul, mi-a zis: „Ce mi-aş dori ca până la sfârşitul vieţii să mă spovedesc şi eu măcar o dată aşa!”

Şi noi am intrat, nu mai ţin minte, pe la trei-patru noaptea, la spovedanie; ne-am spovedit în linişte. Şi ne-a spovedit părintele până pe la vreo patru jumătate, cinci dimineaţa. După ce am ieşit noi a intrat o maică care bătuse toată noaptea metanii; îşi pusese baticul în faţa chiliei şi se auzea: „boc! boc! boc!” – tot dădea cu capul de pământ când făcea metanii.

Noi mai stăteam într‑o cameră, că era frig, dar maica n‑avea nicio treabă cu oboseala, cu… Şi pe maica a spovedit-o după ce am ieşit noi. Şi dimineaţa, când am revenit, pe la nouă-zece, deja părintele spovedise alţi prieteni de-ai noştri înaintea noastră, că noi am venit din nou dimineaţa să mai întrebăm ceva. Înainte de a reveni noi, spovedise deja pe alţii. Când a dormit, dacă a dormit, Dumnezeu ştie!

Spun asta ca să se înţeleagă că nu vorbesc despre duhovnici paranormali, despre duhovnici din cărţi. Eu vorbesc despre duhovnici reali, despre duhovnici care există.

Aşa că eu recunosc: în ceea ce vă spun astăzi m-am folosit foarte mult de cărţile şi învăţăturile sfinţilor. Eu mi‑am făcut licenţa în teologie chiar despre ascultarea de duhovnic. Mi s-a părut un subiect foarte, foarte important şi neluat în seamă, din păcate, de foarte mulţi în zilele noastre. Dar degeaba citeşti, dacă nu şi ştii că aşa este.

Pentru cei care nu ştiu ce face duhovnicul, spun atâta, că dacă ai credinţă în Dumnezeu, vii la spovedanie cu mintea plină de păcate, şi dacă eşti decis să renunţi la ele şi să pui început bun, pleci fluierând. Nu fluierând, cântând: îţi cântă sufletul de bucurie. Eu am scris trei cărţi pe tema Tinerii şi sexualitatea şi pentru că le-am scris cu binecuvântarea duhovnicului, chiar dacă citeam materiale smintitoare, mintea mea era ţinută curată de Dumnezeu. Aşa lucrează puterea ascultării.

Dar la un moment dat, m-am gândit: „părinţii din pustia Egiptului, dacă le venea o amintire de femeie se luptau cu gândul şi duceau mare război, iar la mine – după câte materiale smintitoare am citit, mintea mea e curată. Cred că am ajuns la o măsurăăă… înaltă de tot!” A fost de ajuns să primesc gândul acesta în minte şi, vă spun, parcă s-ar fi deschis o fereastră în mintea mea şi-au început să intre, toate cele pe care le citisem, în sufletul meu.

Efectiv, până atunci citeam materiale smintitoare şi nu mă vătămau, parcă erau nişte câini ţinuţi în lesă. În clipa în care m-am mândrit, au intrat în mintea mea cu o viteză extraordinară, mă simţeam groaznic, groaznic! Părintele mi-a şi zis la spovedanie: „Danion, nu mai ştiu ce să fac cu tine! Ţi-ai făcut-o cu mâna ta!”

Şi am ajuns la o mănăstire, la un părinte, şi i-am spus: „Părinte, uitaţi ce ispite am!” Şi părintele: „Eee! Te smereşti! Bucură-te că ţi-a dat Dumnezeu un război aşa de mare!” Zic: „Părinte, nu-i război, că-n război te lupţi. Or, eu nu mă lupt! Eu primesc tot, toate gândurile, toate patimile! Şi mi-e teamă că dacă acum le ţin în minte, după aia urmează să le fac şi cu trupul!” Vă spun, mi-era frică, frică! Foarte frică! Pentru că nu ştiam ce va urma. Vă spun, am trăit aproape un coşmar.

Pentru că m-am gândit: „uite, am vrut să-i ajut pe alţii, am avut binecuvântarea de la duhovnic şi a fost bine, dar acum, dacă mi-am luat-o în cap…” Nu mai puteam să scot gândurile de păcat, pentru că începuse dracul să îmi dea gândul că poate nici duhovnicul meu nu e destul de iscusit ca să mă ajute. Ce face dracul? Când vede că duhovnicul te tot ţine de mână, vrea să te rupă de duhovnic. Şi atunci am început să mă gândesc că nu e destul de bun duhovnicul, că pentru boala mea mi-ar trebui un duhovnic mai iscusit şi, neducându-mă la el, boala s-a agravat.

Până la urmă am zis: „hai, totuşi, să revin la duhovnic şi să-mi pun din nou sufletul în mâinile lui”. Şi l-am întrebat când pot să vin să mă spovedesc, ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic, m-am spovedit – ei bine, vă spun că în clipa în care m-am spovedit, parcă s-ar fi deschis şi închis poarta minţii; parcă tot ce-am spovedit a ieşit, dar vă spun, aproape fizic, deci nu mi-a venit să cred; dacă mi-ar fi zis cineva că m-a operat duhovnicul, aş fi crezut. Parcă toate porcăriile, cum au intrat, aşa au ieşit, dar ştiţi cum? Toate! Şi eu am spovedit tot, cu părere de rău, dar şi ele au ieşit toate! Şi cum au ieşit toate, parcă s-a închis poarta minţii.

Vă spun, eu citisem lucrurile astea, dar nu credeam că e chiar aşa de… parcă fizic, totul, înţelegeţi? Şi m-am bucurat extraordinar, i-am zis: „Părinte, m-aţi făcut om nou!” Eu ştiam că aşa scrie în cărţi, şi ştiam că aşa e, dar nu-mi venea să cred că parcă iese, ştiţi cum? Când mături, iei şi ultimul fir de praf, parcă şi ăla a ieşit. Şi m-am gândit: „Oare cât o să mă ţină starea de pace lăuntrică?” Dar pentru rugăciunile duhovnicului m-a ţinut şi efectiv s‑a dus ispita respectivă.

Altă dată, cu ani în urmă, am vrut să mă lepăd de Ortodoxie pentru că fusesem dezamăgit de anumite lucruri pe care le auzisem: despre un episcop, despre unii preoţi, despre, despre… Şi am simţit că nu mai pot, m-am simţit sufocat. Am zis: „Adevărul nu poate să fie în Biserica asta!” Şi m-am dus la slujbă, am stat la coadă la miruit, dar n-am vrut să mă miruiască părintele, că nu mai credeam în puterea crucii. Şi când a vrut să mă miruiască, i-am prins mâna şi i-am sărutat-o. Şi mi-a zis: „Lasă-mă să te miruiesc, că dau cu tine de pământ!”

Şi a lăsat lumea la coadă la spovedanie şi m-a dus în camera în care spovedea – era o cămăruţă în stânga altarului. Cum m-a dus acolo: „Crezi în puterea crucii?” „Nu!” Zbang, zbang! A început să-mi dea palme. „Crezi?” „Nu!” Zbang! Şi mă tot pocnea. Şi din afară, lucrul acesta pare neobişnuit, anormal: preotul nu are voie să dea în cre­dincioşi, e canon care opreşte. Numai că duhovnicul lucrea­ză luminat de Dumnezeu.

Şi în timp ce mă pălmuia, eu am început să plâng, că m-am gândit: „cât mi-am dorit eu să trăiesc şi să mor pentru Hristos!” Mă rugam foarte mult: „Doamne, dăruieşte-mi să trăiesc şi să mor pentru Tine!” Şi-n timp ce părintele mă pălmuia, mă gândeam: „măi, eu, care voiam să mor pentru Hristos, am ajuns să mă lepăd de cruce?” Şi el: „Crezi?” „Nu!” Mă tot pălmuia, mă tot pălmuia, până când am început să plâng de tristeţe şi mi-am dat seama că parcă ar fi plecat dracul de lângă mine, vă spun sincer! Am şovăit să spun asta, ca să nu îl judece cineva greşit pe părinte, că nu are de ce… Părintele mi-a dat atunci canon să fac mătănii şi ispita a trecut. Aşa că dau mărturie că dracul te luptă fizic! Nu-l vezi, dar te luptă. Cei mai sporiţi simt asta mult mai clar.

Mi-a povestit un părinte: „Odată am simţit o palmă nevăzută cum se apropie de faţa mea, m-am ferit şi s-a spart lampa în secunda următoare”. Dracul a vrut să-l sperie pe părinte şi i-a arătat că lucrează cu putere…

Noi, în viaţa duhovnicească, ne batem cu super-roboţi, fraţilor! Cu Terminator şi cu toate creaturile hidoase ale întunericului. Şi ce arată în filme din astea, în Frăţia inelelor sau în filme similare, sunt jocuri de copii faţă de războiul duhovnicesc, în care dracul vrea să facă praf fiecare suflet. Nu vă daţi seama că se luptă dracul să-l piardă pe fiecare dintre noi?! Dar în momentul în care ai duhovnic, scapi. Te duci cu sinceritate: „Părinte, am greşit!” Şi părintele te ajută să te pui pe picioare.

Acum n-am să vă vorbesc despre duhovnicul ideal fără să ţin seama de faptul că unii dintre voi, în relaţia cu duhovnicii, aveţi şi anumite dezamăgiri. Mi s-a întâmplat şi mie să aud sau să citesc mărturii ale celor care au vrut să se spovedească şi părinţii ba i-au amânat, ba n-au avut timp pentru ei, ba i-au expediat în câteva minute, ba s-a dus profe­so­rul de religie cu clasa şi părintele a dat dezlegare în grup, când spovedania în grup este interzisă încă din secolul al IV-lea, de pe vremea Sfântului Patriarh Nectarie al Con­stantinopolului.

Există poticniri. Încerc să vorbesc despre situaţia reală din biserică. Foarte mulţi dintre părinţii voştri, fraţii voştri, verişorii voştri, cunoscuţii voştri, şefii voştri, secretarele voastre, cunoştinţele voastre, stau departe de biserică din cauza păcatelor unor preoţi. Aşa stau lucrurile. Eu am vrut să fac o carte cu tema De ce nu vine lumea la biserică? Şi răspunsurile pe care le-am primit cel mai des au fost: din pricina necredinţei şi din cauza păcatelor preoţilor.

Acuma, cum e cu păcatele preoţilor? Unii abia aşteaptă să găsească nod în papură preotului, ca să zică: „Dacă popa e beţiv, eu de ce să nu fiu beţiv?” Dar atunci când doctorul are ulcer şi nu vrea să se opereze, pacientul nu zice: „Dacă doctorul are ulcer, eu nu mă duc să mă operez de ulcer!” Zice: „E prost, lasă să moară doctorul! Treaba lui, dar eu mă duc să mă operez”.

În ce priveşte viaţa duhovnicească, nu procedăm la fel. Am şi eu ulcer, are şi el ulcer, amândoi murim de ulcer! Care e folosul? Nici unul. Sunt alţii însă care sunt smintiţi pur şi simplu de cele pe care le văd. Şi de asta, unii din copiii preoţilor ajung pe drumuri greşite, unele familii de preoţi se dezbină şi ajung chiar la divorţ.

Numai că nu trebuie să rămânem aici. Există problemele astea? Există. Există din mileniul trei? Nu! Din primele secole ale Bisericii găsim scrieri ale Sfinţilor Părinţi în care sunt osândite căderile preoţilor şi chiar ale unor ierarhi.

Sfântul Chiril al Ierusalimului în catehezele lui are cuvinte foarte dure contra episcopilor păcătoşi. Deci starea asta de fapt durează în Biserică de la începuturi. Iuda a fost unul din apostolii lui Hristos. Şi L-a vândut. Şi acum, ce însemna? Ceilalţi unsprezece să se lepede de Hristos cel înviat pentru că l-a ales pe Iuda? Nu! Trebuie să avem puterea de a depăşi acest mare handicap.

Să încercăm să vedem cu sinceritate care sunt pie­di­cile celor de lângă noi în drumul spre Hristos. Eu nu zic că e uşor să fii un credincios al unei parohii de ţară şi să mergi la biserică când îl aduni pe preot din şanţuri, cum se întâmplă în unele cazuri. Eu zic că e foarte greu. Dar nu zic că e uşoară do­bândirea mântuirii. Cu cât părintele sminteşte mai tare poporul şi cu cât poporul îl iubeşte mai mult pe părinte şi-l apără mai tare pe părinte, cu atât se foloseşte şi poporul, şi părintele care, văzând ani şi ani de zile ajutorul poporului, se va schimba. Au ruşii un sfânt care şi-a ucis nevasta din gelozie, Sfântul Varlaam Kereţki. Şi, pocăindu-se pentru crima sa, ucigaşul a devenit sfânt…

În acelaşi timp, probleme au nu numai preoţii, ci şi preotesele. Am auzit un caz în România, o preoteasă a murit de gelozie. Pentru că părintele cu viaţă sfântă stătea şi spovedea până noaptea la unu, două, şi preoteasa se gândea: „Nu vine azi, nu vine mâine, nu vine răspoi­mâine, ce face? Mă înşeală?” Şi poţi să fii soţie de sfânt şi să mori de gelozie. Problemele sunt foarte mari.

Uitaţi-vă la filme, uitaţi-vă, sau aduceţi-vă aminte de filmele istorice pe care le-aţi văzut. Ce vor cei răi? „Omorâţi căpeteniile celor buni şi atunci distrugem ime­diat armata!” Replica asta e standard, o găsiţi într-o mie de filme. Dacă am omorât capii… E ca la răscoală: i-ai prins pe capi, poporul se supune imediat.

Preoţii sunt foarte, foarte puternic atacaţi de diavol. Dracul ştie: „am cucerit preotul, mi-e mult mai uşor să câştig parohia”. „E preotul cu viaţă sfântă? Mi-e mult mai greu să câştig parohia.” Şi atunci ridică o luptă groaznică. Dacă nu reuşeşte să-l lovească pe preot direct, îl loveşte prin preoteasă. Dacă nu-l loveşte prin preoteasă, îl loveşte prin copii. Sau prin soacră. Sau prin rudele lui, chiar prin părinţii lui.

Nu reuşeşte să-l lovească prin cei de aproape, îl loveşte prin fraţii de altar, cum a fost lovit, de exemplu, părintele Calciu. El suferea în închisoare, în timp ce alţii se bucurau că viermele e închis de comunişti. Vremurile sunt grele şi vor fi din ce în ce mai grele. Noi să nu rămânem indiferenţi, să ne doară sufletul.

Auzim că popa cutare, scrie în ziar, că popa cutare şi-a înşelat soţia cu femeia din satul cutare şi satul s-a ridicat şi cere alt preot. Citeşti asta, nu te mulţumi cu asta! Roagă-te: „Doamne, ajută-l pe părintele cutare!” Şi nu zice: „îndreaptă-l pe părintele cel curvar!” Pentru că poate toate ziarele au minţit. Pentru că ştiţi foarte bine cât de tare minte presa, cât de tare minte mass-media.

Câte articole se scriau despre părintele Cleopa cât trăia? Foarte, foarte puţine. Apare aşa, ca un nume care dădea bine pe pagina a opta a ziarului, pe ultima pagină: „Şi părintele Cleopa a primit credincioşi de praznicul Sfintei Cruci”. Atâta tot. Când un părinte de la mănăstirea X s-a îmbătat şi a lovit cu maşina două găini şi a intrat în gardul primăriei, articol mare: „Popa X conducea în stare de ebrietate”, alcoolemie mare – cu date precise, cât la mie – şi afli: unde a făcut liceul, că n-a fost bun la învăţătură, că sora lui era prostituată şi toate detaliile telenovelei.

Pentru că lumea asta vrea: pâine şi circ. Ce se dădea în arenele romane când mureau creştinii, asta ne dă azi mass-media: circ! Că pâine, din ce în ce mai puţină. Ne dă soia prefabricată şi alte chestii care ne distrug sănătatea, nici măcar pâine sănătoasă nu mai primim în timp ce urmărim spectacolul, circul lumii de lângă noi.

Voi vorbi acum despre schimbarea duhovnicului. O să vă rog să-mi îngă­duiţi să am o expunere mai lungă şi partea de întrebări şi răspunsuri să fie mai restrânsă, pentru că sunt lucruri, consider eu, importante, legate de această temă, pe care nu aş vrea să le prezint în treacăt.

Vreme de trei ani de zile, duhovnicul a încercat să o convingă pe Leana să nu mai trăiască cu şeful ei, şi, plic­ti­sită că duhovnicul ei nu este înţelegător, Leana pleacă la alt duhovnic, mai îngăduitor. Eu vă spun, nu-ţi vine să crezi uneori cât de înţelegători pot să fie unii preoţi…

Mie-mi scriu creştini care fac unele păcate şi au dezlegare de la duhovnic. Mi-a scris o fată: „Duhovnicul meu mă lasă să fac dragoste cu prietenul meu, chiar dacă nu suntem căsătoriţi, ne cere doar să nu facem sex…” Şi i-am răspuns: „Fugi de el ca dracul de tămâie!” Pentru că nu e preot adevărat…

Preotul n-are voie să dea dezlegare la păcat. Hristos le-a spus ucenicilor Săi: Orice veţi lega vor fi legate şi orice veţi dezlega vor fi dezlegate, dar doar din cele rânduite de Dumnezeu. Preotul nu poate veni să spună: „Săptămâna asta vă dau dezlegare la furat!” Că o să fie legat preotul şi băgat la zdup de poliţie. Părintele să dea dezlegare la ce e de dat dezlegare şi să lege unde e de legat.

Eu vă spun, sunt şocat cu câtă uşurinţă dau unii dezlegări. Am un prieten preot care a fost numit la o unitate militară, şi s-a făcut mare masă în zi de post, cu toate bunătăţile, şi a fost chemat să sfinţească masa. Şi mi-a povestit: „Am luat măslinele, sucul, tot ce era de post, le-am pus pe o altă masă, m-am întors cu spatele la masa de dulce şi am început să zic rugăciunile.

Ceilalţi – părinţi, generali, colonei, ce erau acolo, au început să strige: «Părinte, părinte, întoarceţi-vă şi la masa cealaltă!» «Nu se poate! Sfinţesc ce e de sfinţit. Acum e post şi ţinem postul.» «Părinte, dar preotul dinainte era a-toate-dez­le­gător! Fiţi bun şi dezlegaţi!» «În iad vă duceţi şi fără mine! M-aţi chemat, fac ce trebuie făcut.»”

Sunt unii care vor să schimbe duhovnicul pur şi simplu pentru că le e frică de cruce. Pentru că vor o mântuire fără cruce. „A, popa cutare, dacă ai făcut şaişpe avor­turi, te dezleagă imediat, te împărtăşeşte, şi pleci cu frun­tea sus. Şi eşti fericită şi-ţi mai chemi toate colegele: «Staţi liniştite, că mai trageţi două-trei avorturi, veniţi la duhov­nicul meu şi se ia dezlegare instantaneu.»”

Mi s-a întâmplat să mă duc la Spitalul Municipal din Bucureşti, la secţia unde femeile avortează. Eram cu colegi de la Facultatea de Teologie, ne-am gândit să facem lucrare duhovnicească, convingând femeile să renunţe să avorteze. Şi ne-am dus acolo, au început discuţii: „Ştiţi, omorâţi pruncul!” „Da, ştim.” „Este păcat.” „Da, ştim.” „Şi ce-o să faceţi?” „Ce să facem? Ne ducem să ne spovedim, după ce avortăm.”

A fost o lovitură în moalele capului atitudinea aceasta. Nu-mi imaginam că femeia creştină poate să fie atât de ipocrită încât să ucidă, ştiind că mai apoi se va spovedi. Ea avea precis programată spovedania. Ştia că avortul e păcat. Ştia că are un prunc pe care-l ucide. Un suflet de care-şi bate joc. N-o interesa. Ea ştia că părintele e bun şi îngăduitor, şi te duci şi zici: „Părinte, încă un avort!” „Dumnezeu să te ierte, mergi în pace!”. Nu-i aşa!

Duhovnicul bun nu e cel a-toate-dezlegător. Duhovni­cul cel mai bun este cel care vindecă suflete. Ştiţi că există o rivalitate reală în fapt între ardeleni şi moldoveni, în ce priveşte înţelegerea spovedaniei. Ar­de­le­nii zic: „Moldovenii ăştia, cât de înguşti la min­te sunt, cât de aspri sunt!” Moldovenii: „Ardelenii ăştia cât de deschişi, cât de papistăşiţi sunt, cât de moder­nişti sunt!” etc. Fiecare e convins că e mai bine cum e la el.

De fapt, duhovnicul ideal nu e nici cel mai aspru, nici cel mai îngăduitor, e duhovnicul care tămăduieşte sufletul. Ai boala? Eşti beţiv, eşti curvar, eşti mândru, eşti rău, eşti ce eşti, te duci la duhovnic şi dacă te-a ajutat să scapi de patima respectivă e bine. Pentru că aşa poţi să te duci la un duhovnic îngăduitor ani şi ani de zile. Iar te spovedeşti, iar păcătuieşti, iar te spovedeşti, iar păcătuieşti. Şi ce ai rezolvat?

Eu am cunoscut o femeie care trăia în desfrâu şi iar se spovedea, iar păcătuia; iar se spovedea, iar păcătuia. Şi până la urmă a visat că era într-o biserică şi Maica Domnului avea o bandă pe ochi, neagră, şi nu putea să-i vadă ochii. Şi când s-a trezit, s-a gândit: „de ce nu pot eu să văd ochii Maicii Domnului?” Şi atunci şi-a schimbat viaţa şi acum e în mănăstire.

Acelaşi lucru se întâmplă şi cu duhovnicii foarte aspri. Dau canoane prea dure, omul fuge. Scopul care e? Scopul e ca omul să fie al lui Hristos. Duhovnicul te ia de mână şi te pune pe drumul spre Îm­părăţia Cerurilor. Contează însă foarte mult dispoziţia cu care vii la duhovnic. Spunea părintele Stăniloae în notele de la Filocalie, într-o notă din Filocalia XI: „Ca să întrebi pe un părinte duhovnicesc despre gândurile tale, trebuie să ştii să le expui. Dar cine le poate expune? Toţi trăiesc o mare împletire de gânduri contradictorii. Dar puţini le pot exprima. Unii le exprimă mai corespunzător, alţii mai puţin corespunzător. Dar nici unul deplin corespunzător”.

Adică venim la duhovnici şi de multe ori îi zăpăcim pe duhovnici cu cele pe care le spunem şi nici măcar nu e corect ceea ce spunem. Mie mi s-a întâmplat când am avut anumite neînţelegeri şi tensiuni cu soţia mea, să vin la duhovnic şi să-i spun: „Părinte, aşa, aşa, aşa…” Părintele nu dădea canonul, aştepta să vorbească şi cu soţia mea. Şi după ce discuta cu soţia mea, discutam în trei şi mă lămuream că nu era aşa cum văzusem eu lucrurile, era altfel. Deşi eu, în sufletul meu, eram convins că am dreptate. Şi duhovnicul m-a ajutat să înţeleg unde am greşit.

De multe ori venim la duhovnic, prezentăm: „Pă­rinte, frate-meu e rău, că mi-a luat moştenirea, că mi-a făcut, că mi-a făcut!” – dar nu prezentăm răul pe care l-am făcut noi. Avem boala de a-i spovedi pe ceilalţi. Sunt unii care chiar simt nevoia să transforme spovedania într-o cleveteală: „Părinte, şeful meu s-a dat la colega mea de servici, dar eu mi-am păstrat curăţia!” – chiar dacă şeful tău nu s-a dat la tine. Dar tu simţi nevoia să precizezi că şi dacă s-ar fi dat, tu te-ai fi apărat cu îndârjire, ţi-ai fi apărat virtutea. Dar nu e problema duhovnicului ce halucinaţii ai tu, că ai fi fost mare eroină a credinţei! Şi după trei săptă­mâni vii: „Părinte, ştiţi, am fost într-o stare de depresie şi m‑am dat la şeful meu, care m-a refuzat pentru că de fapt nu sunt pe gusturile lui. Îi plac blondele şi eu sunt roşcată”.

Să încercăm să nu transformăm spovedania într-un circ. Să înţelegem că Hristos este de faţă. Eu nu cred că de faţă cu Hristos te apuci să bârfeşti. Nu cred lucrul ăsta. Nu cred că-ţi arde de bârfă. Uneori la rugăciune ţi-e aşa drag faptul că eşti lângă sfântul respectiv, că parcă nici nu-ţi vine să… laşi cartea de rugăciune din mână. Vrei să mai vorbeşti cu sfântul, sau să stai pur şi simplu, să ştii că eşti în faţa icoanei sfântului şi că eşti auzit de sfântul căruia i-ai adus această puţină rugăciune – mie-mi place formularea: „primeşte, sfinte, această puţină rugăciune!” Zici un acatist lung, poate ştiţi că unele acatiste sunt foarte lungi, dar la urmă zici: „Sfinte, ţi-am adus această puţină rugăciune”. Eu de fapt ar trebui să stau cu tine tot timpul, să te am în viaţa mea. Dar oricât de lung ar fi acatistul, chit că e mai scurt, chit că e mai lung, tu zici: „Deşi ţi-am adus această puţină rugăciune, totuşi tu sârguieşte-te, grăbeşte, vino în ajutorul meu!” Aşa ar trebui să fim noi tot timpul cu Hristos, să ştim că Hristos e cu noi, mai ales la spovedanie. Şi să vedem cum se schimbă spovedania noastră.

Vă spun sincer, eu nu vin aici nici ca doctorand în teologie, nici ca scriitor, nici ca priceput – eu sunt nepri­ceput! Nu pot să dau lecţii despre spovedanie. Îmi măr­tu­risesc nepriceperea, dar simt nevoia să împart cu voi câte­va din bucuriile pe care le-am avut cunoscând învăţătura Bisericii. Încerc să împart cu voi din frumuseţile legăturii cu duhovnicul.

Ar fi trebuit, poate, să încep expunerea mea cu citate din Sfânta Scriptură, din Sfinţii Părinţi. Numai că o astfel de expunere ar fi riscat să-i gonească în maxim cinci minute pe cei care nu sunt învăţaţi cu textele teologice.

Baza învăţăturii despre spovedanie o găsim în Noul Testament. Zic sectanţii: „Unde găsiţi voi referinţe despre spovedanie?” Găsim! A fost anunţat în cuvintele Mântuitorului către apostoli: „Adevărat grăiesc vouă: oricâte veţi lega pe pământ vor fi legate şi în cer. Şi oricâte veţi dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în cer”. Oricâte leagă pe pământ, în numele lui Hristos, preoţii şi episcopii – sunt legate. Şi oricâte dezleagă – sunt dezlegate.

Dar practic Taina Spovedaniei a fost instituită de Hristos când a trimis Duhul Sfânt peste apostoli, când le-a zis (Evanghelia lui Ioan, capitolul 20, versetele 21-23): „Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt! Cărora le veţi ierta păcatele, le vor fi iertate. Şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute”.

Şi sectanţii spun: „Da, dar nu exista spovedanie în Biserica primară!” Găsim, chiar în perioada apostolică, în Didahia, capitolul IV, cuvântul: „În biserică să-ţi mărturi­seşti păcatele tale. Şi să nu te duci la rugăciune cu con­ştiinţa rea”. Sfântul Ignatie Teoforul, în Epistola către Fila­delfieni, scria că pocăinţa trebuie făcută în unire cu Dumnezeu şi în comuniune cu episcopul. Iar Sfântul Ciprian al Cartaginei le spunea credincioşilor să se mărtu­risească, să facă mărturisirea păcatului lor la orice preot. Sfântul Ioan Gură de Aur, în tratatul său despre preoţie, scria aşa: „Preoţii locuiesc pe pământ dar dispun de cer. Căci au primit o putere pe care Dumnezeu n-a dat‑o nici îngerilor, nici arhanghelilor. Căci orice hotărăsc preoţii jos, confirmă Dumnezeu sus”.

Prima condiţie este ca cel care vine să se spove­dească să fie mădular al Bisericii, să fie creştin ortodox. Degeaba vine la spovedanie la preotul ortodox greco-catolicul sau catolicul, pentru că nu se poate spovedi.

În cartea preotului, în Molitvelnic, putem citi că prima întrebare pe care trebuie să o pună preotul celui care vine să se spovedească ar trebui să fie următoarea: „Mai întâi de toate, spune-mi, fiule: crezi cu adevărat în Sfânta şi de viaţă făcătoarea Treime? Crezi că soborniceasca şi aposto­leasca Biserică este sădită şi crescută în Răsărit şi de la Răsărit s-a întins peste toată lumea şi că de atunci stă neschimbată şi neclintită? Sau te îndoieşti de vreo oarecare poruncă sau învăţătură?

Şi de va crede drept şi fără îndoială şi de va şti carte, să zică Simbolul credinţei până la sfârşit. Iar neştiind carte, să-l înveţi să zică acestea: «Cred întru una sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică a Răsăritului, care stă din început în toate dogmele ei, neclintită şi neschimbată»”. Cuvinte lămuritoare…

Vorbind despre duhovnic, ne dăm seama că sunt din ce în ce mai puţini duhovnici iscusiţi în vremurile noastre. Spunea Sfântul Nil Sorski, prin secolul al XV-lea: „Caută un povăţuitor bun! Şi dacă nu-l găseşti, foloseşte-te de Scriptură şi de învăţăturile Părinţilor!”

Părintele Iustin Pârvu îi spunea unei credincioase: „Caută să faci selecţii din învăţăturile Sfinţilor Părinţi, pen­tru că vor veni vremuri grele în care chiar mulţi dintre preoţi vor propovădui o învăţătură după înţelepciunea lumii acesteia. Şi va trebui să se ţină oamenii de învăţă­turile sfinţilor”.

Părintele Serafim Rose spunea cam aşa: „Nu încer­caţi să tot aşteptaţi să găsiţi un duhovnic harismatic, un duhovnic făcător de minuni. Folosiţi-vă de duhovnicii pe care îi aveţi. Mergeţi cu ei spre Hristos”.

Iar părintele Sofronie de la Essex spunea, ca an­tidot, ca leac pentru cei care au mers la preoţi neiscusiţi, la preoţi nepricepuţi care, în loc să-i ducă pe calea mântuirii, i‑au smintit, spunea că cel mai simplu e să faci efortul să cauţi un duhovnic bun. Chiar dacă trebuie să baţi un drum lung pentru aceasta, mai ales în Occident, e foarte, foarte greu să ajungi la biserică; sunt unii care merg ore întregi ca să ajungă la o biserică ortodoxă, dar merită! Dumnezeu va număra fiecare pas pe care îl facem.

Cred că e foarte, foarte important să ne folosim şi de experienţa marilor duhovnici din zilele noastre. Mai tră­ieşte încă părintele Arsenie Papacioc şi să-i dea Dumnezeu sănătate, să se folosească mulţi de el. Mai trăieşte părintele Iustin Pârvu.

Apare acum generaţia mai nouă, cu părintele Serafim de la Căşiel, foarte cunoscut în Transilvania, mai puţin cunoscut în Moldova. Părintele Rafail Noica, care s-a impus deja ca stâlpul tinerei generaţii – de fapt al gene­ra­ţiei intermediare – de duhovnici.

Există duhovnici tineri iubitori de Hristos care, deşi sunt tineri, au ajuns la mari măsuri duhovniceşti. Hristos nu lasă pustie biserica Sa. Hristos a spus că Biserica nu va fi biruită de porţile iadului nici la sfârşitul veacurilor: „Nici porţile iadului nu o vor putea birui!”

Să nu ne temem, să nu ne plângem, spunând: „Uite, s-au împuţinat duhovnicii buni, s-au împuţinat creştinii buni, hai să ne împuţinăm şi noi la suflet!” Să încercăm să fim ai lui Hristos. Să fim eroi pentru Hristos. Să fim eroi pentru Hristos începând de astăzi, începând de acum. Acum să luăm hotărârea să punem început bun mântuirii: „Doamne, până acum am păcătuit, până acum Te-am minţit, până acum am făcut rău, până acum am judecat, până acum am clevetit, până acum m-am mândrit, până acum am desfrânat – de acum, Hristoase, ajută-mă să pun început bun mântuirii. Cred Ţie, Doamne, că vrei să mă chemi la Tine”. Pentru că Dumnezeu zice: „Fă azi primul pas spre Mine!” Şi diavolul zice: „Fă-l, fă-l, dar nu azi! Mâine! Pocă­ieşte-te, pocăieşte-te! Dar nu azi! Mâine!”

Spunea cineva: „cei mai grei ani din viaţă sunt primii o sută de ani”. N-o să trăim în veşnicie în această lume. Sfântul Ioan Gură de Aur zicea: „Nu amâna pocăinţa pentru mâine! Acest mâine nu are niciodată sfârşit”. Până la sfârşitul vieţii va exista încă un mâine, mâine, mâine, şi aşa poate poţi să ai zeci de mii de mâine, n-o să prinzi tu zeci de mii! Dar mâine-le nu se va termina. Şi mâine tu mori nepocăit.

Unui bătrân îi spuneau gândurile: „Lasă pocăinţa pe mâine!” Şi el spunea: „Nu, nu! Eu mă pocăiesc azi, şi mâine fac ce-o să vrea Hristos cu mine”. Să lăsăm ziua de mâine în mâna lui Dumnezeu, în rânduiala lui Dumnezeu. Noi ştim ce putem face acum, astăzi.

Sfântul Grigorie Dialogul, papă al Romei, spunea: „Cel ce-a făgăduit iertarea păcatelor celor ce greşesc nu i‑a făgăduit celui ce greşeşte că va trăi până a doua zi”. Nu ne-a zis Hristos: „Veţi trăi până răspoimâine, deci vă puteţi spovedi azi sau mâine”.

Ce-a zis Sfântul Ioan Botezătorul? „Pocăiţi-vă, că s‑a apropiat Împărăţia Cerurilor!” Azi, acum se apropie Împărăţia Cerurilor, şi dacă noi stăm departe de pocăinţă, stăm departe de Împărăţia Cerurilor.

Sfântul Vasile cel Mare spunea: „Nu trebuie să amânăm vremea îndreptării noastre, pentru că ziua de mâine este nesigură pentru noi”. Mulţi dintre cei ce şi-au pus de gând să facă pocăinţă n-au trăit până a doua zi. Noi credem că trăim până mâine. Ieri a murit, de exemplu, o rudă de-a mea, tânăr, unchiul soţiei mele, şi familia a fost foarte şocată. De ce? Pentru că noi ne aşteptăm ca oamenii să apuce bătrâneţea. Ca şi cum am şti noi care când moare.

Nu este deloc aşa. Fetiţa cea mică a mea avea doi ani când a ajuns în comă. A fost pur şi simplu şocant pentru mine, ca tată, să ştiu că am fetiţa în comă. Nu mă aşteptam. Mă gândeam că poate să treacă printr-o boală grea, dar nu-mi imaginam că fetiţa putea să fie în comă. A fost, într-un fel, pentru mine, o întâlnire cu moartea. Atunci am înţeles că moartea nu vine când te aştepţi. Nu poţi să calculezi.

Să ne dăm seama, fraţilor, că sfârşitul este foarte aproape de noi. Cine trăieşte ca şi cum sfârşitul i-ar fi aproape, foloseşte la maxim toate darurile pe care i le-a dat Dum­nezeu. Să nu murim cu talanţii în buzunarele noastre. Să nu trăim fără să folosim la maxim ce ne-a dat Dumnezeu, darurile lui Dumnezeu.

Suntem în Postul Sfintelor Paşti. Unii au aşteptat, ca să pună început bun mântuirii, Postul Paştilor, şi au zis: „Ne vom spovedi în ultima săptămână de post, înainte de Paşti”. Şi eu vă spun că cei care au încercat să se spove­dească în ultima săptămână, în anii trecuţi, au regretat ce s-a întâmplat. Mi-au scris mai mulţi: „M-am dus, coadă mare, părintele m-a ţinut 2-3 minute şi n-am apucat să‑i spun nici introducerea la păcatele mele”.

Trebuie să fim pregătiţi să spunem toate păcatele, fără să ascundem ceva. La ce ne va ajuta că vom zice la Judecată: „Doamne, dar duhov­nicul nu m-a întrebat!” Credeţi că dacă veţi ajunge în iad vă va mulţumi faptul că veţi putea spune: „Ei, dar n‑am ajuns aici doar din vina mea! Am ajuns şi din vina duhovnicului meu, poate o să ajungă şi el aici!” Nu vă va ajuta la nimic.

Noi trebuie să dobândim Raiul, trebuie să dobân­dim Împărăţia Cerurilor. Trebuie să fim „teleghidaţi”, să avem o ţintă: Raiul! Şi orice moment al vieţii noastre, orice alegere importantă a vieţii noastre trebuie să se raporteze la asta: „mi-e de folos duhovnicesc sau nu? Mă duce cu un pas spre Rai sau cu un pas spre iad?”

Numai că noi nu vrem să alegem. Mulţi tineri îmi cer diferite sfaturi, îmi pun întrebări la care ei înşişi ştiu răspunsul. Eu când îmi dau seama, din formularea întrebării, că ştie răspunsul, îl întreb: „Spune tu sincer, care e răspunsul potrivit?” Zice: „Ei, mi-e greu!” Zic: „Lasă, lasă! Zi tu ce trebuie să faci!” „Cam aşa ar trebui să fac!” Era evident că trebuia să facă aşa.

La o conferinţă în Grecia, a fost întrebat un pro­fe­sor foarte cunoscut de teologie, de la Salonic, Tselenghidis: „Ce trebuie să fac când duhovnicul nu e în oraşul meu şi nu am nicio posibilitate să-i cer sfatul?” Şi a răspuns: „Sunt atâţia şi atâţia credincioşi obsedaţi că nu au du­hov­ni­cul lângă ei, ca şi cum n-ar grăi Evanghelia cât se poate de clar. Vrei să furi? Evanghelia zice precis: «Nu fura!» Vrei să minţi? Evanghelia zice precis: «Nu minţi!» Vrei să desfrâ­nezi? Evanghelia zice precis: «Nu desfrâna!»”

Găsim răspunsuri foarte, foarte clare, numai că preferăm să ne gândim: „Dacă totuşi eu aş desfrâna acum cu tânărul acesta, poate peste şase luni se va căsători cu mine şi peste zece ani voi fi o mamă cu trei copii, pe care-i voi duce la Sfânta Împărtăşanie cu o râvnă extraordinară!” Şi fata îl cucereşte pentru o noapte, pentru mai multe nopţi, se şi mărită cu el şi, după ce s-a căsătorit, el îi spune: „Duminica n-ai ce căuta la biserică, e ziua noastră liberă!” În posturi: „Post? Post trebuia să ţii la mă-ta acasă! În casă la mine nu se ţine niciun post!” Şi fata zice: „Of, of, of! De ce nu m-am gândit mai bine?”

E foarte trist! Fiţi sinceri cu voi înşivă! Sunt atâtea şi atâtea lucruri care pe voi vă ţin departe de Hristos şi voi le ştiţi. Doar că e greu să fiţi sinceri cu voi înşivă.

O să spun acum păcatele a trei oameni din sală, pe rând: un tânăr, o femeie şi un bărbat. Precis. Păcate pe care le ascund la spovedanie. Vă văd cu duhul, alb-negru! Vreţi să vă spun ce văd? Nu pot să vă spun nimic, evident. Că nu văd nimic…

În momentul în care cineva ar pune degetul pe rana noastră, am zice: „Uite, rana era tocmai aici! Cum de nu mi-am dat seama?” Numai că dacă am fi sinceri şi ne-am pune în genunchi la rugăciune: „Doamne, luminează-mă” Doamne, ajută-mă!”, am vedea rana cu binoclul. Nu, cu microscopul… Era chiar lângă noi şi ni se părea că nu există, că nu e. Şi de fapt ne-am da seama că nu avem nevoie nici de microscop, că e atât de mare încât o vedem şi fără ochelari. Doar că noi ne consideram curaţi, dar pe toţi ceilalţi îi vedeam păcătoşi.

Este trist că trăim într-o epidemie de falsă smerenie, toţi se văd înconjuraţi de păcătoşi: beţivii se văd înconjuraţi de desfrânaţi; desfrânaţii se văd înconjuraţi de drogaţi; drogaţii se văd înconjuraţi de hoţi; hoţii se văd înconjuraţi de criminali; criminalii se văd înconjuraţi de conducerea statului, care fură cât poate; şi conducerea statului de conducerea globului, şi tot aşa.

Şi în cele din urmă, ultimii or să dea vina pe diavol, şi-or să zică: „Ăsta sigur e mai păcătos decât noi!” Şi or să-şi pună postere cu diavolul, în sfârşit, au găsit o victimă faţă de care ei sunt curaţi.

Eu sunt păcătos! N-am venit să dau nimănui lecţii, nici de smerenie, nici de spovedanie, nici de nimic. Am venit doar să vă spun că există o cale spre bucurie. Că Dumnezeu vrea să fim ai Lui. Dumnezeu vrea să ne dea tot. Dacă eu vă dau acum cinci sute de dolari, azi îi aveţi şi mâine nu îi mai aveţi. Trec, şi vă pare rău, şi-i şi uitaţi. Mie chiar mi s-a întâmplat să-mi facă cineva un mare bine, câteva luni am fost extraordinar de fericit, după un an am început să uit, după doi ani şi mai tare, şi, după patru-cinci ani parcă nu-mi făcuse niciun bine.

Să înţelegem că Dumnezeu vrea să ne facă binele veşnic. Noi acum suntem necăjiţi, noi acum suntem supă­raţi. Mie mi se pare ipocrit faptul că femeia ortodoxă mer­ge la biserică, se fardează, se aranjează, îşi dă cu fard cât mai bine, să se vadă cât e ea de senină şi de fericită. Parcă Biserica ar fi adunarea fericiţilor nepăcătoşi. Şi cu cât femeia e mai falsă, cu atât e mai fericită: „Bre, i-am păcălit pe toţi! Nimeni nu şi-a dat seama că mi-am înşelat soţul cu colegul de serviciu. Faţa mea a fost atât de duhovnicească, atât de mieros am zâmbit, am spus tuturor: «Doamne ajută! Doamne ajută! Doamne ajută!» şi mi-am făcut datoria de creştină. Nimeni n-a intuit ce e în sufletul meu”. Nu rezol­văm nimic! Murim cu „Doamne ajută!” în buzunar şi ne pierdem mântuirea.

Vrem să ne ajute Dumnezeu? Să facem noi pasul cel bun. Să credem că Hristos vrea să dobândim Împărăţia Cerurilor. Daţi-vă seama cât de familiarizaţi trebuie să fim noi cu Împărăţia Cerurilor. Noi, creştini fiind, când ne rugăm suntem cu un pas în rai. Orice creştin care se îm­păr­tăşeşte primeşte Sfintele Taine, pe Hristos, Trupul şi Sân­ge­le Domnului. Orice creştin care se roagă e în faţa lui Hristos. Clar, e în faţa lui Hristos, în faţa Maicii Dom­nului, în faţa sfinţilor.

Să ne ajute Dumnezeu să fie acest post prilej de a pune început bun mântuirii, să ne fie spovedania cale de lepădare de păcate, să ne fie spovedania spre bucuria unirii cu Hristos şi să fie postul acesta, Sfintele Paşti care vin, treaptă spre bucuria veşnică. Amin!

 

 

 

 

Întrebări şi răspunsuri

 

Cu smerenie şi durere, ca o mamă, întreb care vă este părerea despre yoga? Şi cu ce intervine Ortodoxia noastră ca să nu mai distrugă atâtea suflete? S-a ajuns într-un stadiu atât de avansat. Se poate găsi o soluţie? Că şi-au pierdut Taina Botezului şi celelalte, şi credinţa care a plecat din casă; acum, ce mai putem face?

E foarte, foarte trist că din păcate, la nivel misio­nar, stăm destul de prost, să zic aşa. Vin sectanţi în casele noastre şi nu spunem nimic. Spunea părintele diacon Andrei Kuraev că îşi bat joc sectanţii de ortodocşi cum vor. Că nu există nici o replică. Ce replică ortodoxă a existat faţă de Codul lui Da Vinci în ţara noastră? Nimic!

Biserica Greciei a dat un comunicat, unii poate-l ştiţi, a fost tipărit de părintele Ştefan de la Lacu. Ce reacţie a existat faţă de Evanghelia lui Iuda, la nivel sinodal? Nimic! Şi spun asta cu tristeţe. În ce priveşte misiunea făcută către oamenii care au lepădat Ortodoxia, nu e greu să observăm că se face foarte puţină misiune.

Pe cei care au plecat la yoga nu-i ajută aproape nimeni, eu vă spun ca unul care am făcut yoga cu toată convingerea. Dacă mie-mi zicea Bivolaru să mă sinucid, mă sinucideam instantaneu, oarecum cu o râvnă ase­mă­nătoare celei cu care fac astăzi ascultare de duhovnic. Dacă mi-ar fi zis Bivolaru: „Aruncă-te sub tramvai!”, m-aş fi aruncat sub tramvai. Nu a existat niciun singur preot ortodox care să vină la desele conferinţe de yoga care s-au ţinut şi să ne spună: „Voi sunteţi în rătăcire!” Dimpotrivă, noi eram convinşi că ceea ce facem e bine şi că preoţii Bisericii sunt nepricepuţi, inferiori, handicapaţi etc. Eram convins că învăţătura despre reîncarnare poate fi argumentată cu Sfânta Scriptură. Şi după ce am devenit creştin am şi scris o carte Despre reîncarnare şi invazia extraterestră, în care am arătat cât de clar contestă Sfânta Scriptură învăţătura orientală despre reîncarnare.

Ce se poate face pentru ei? Aproape nimic. Eu aş fi vrut să vin cu reţete precise. Dar nu există reţete precise. Tot ce putem face este ca noi să ne punem pe cruce pentru ei; sfătuindu-ne cu duhovnicul nostru, care poate spune, să zicem: „Tu ai canon să faci seara 50 de metanii şi un acatist. Dacă vrei să faci ceva pentru fiul tău care a plecat la yoga, mai fă o catismă din psaltire şi încă 20 de metanii pentru el”. Şi vor conta foarte mult. Ele nu vor lucra cum vrem noi. Noi vrem ca ei să se întoarcă cât mai repede, pentru că ştim că merg pe o cale a morţii.

Încercaţi să vă rugaţi pentru ceilalţi şi lăsaţi sufle­tul lor în mâinile lui Dumnezeu, nu încercaţi să-l ţineţi în mâinile voastre. Tot ce puteţi face voi pentru ei e să fiţi pilde vii. Prea Sfinţitul Iustinian al Maramureşului spunea într-o carte că pentru el părintele Stăniloae a fost icoana lui Hristos. Mă gândeam: „cât de extraordinar, să poţi spune despre cineva că este icoana lui Hristos”. Apoi, când vezi în cineva icoana lui Hristos, înseamnă că te foloseşti de icoana respectivă şi că mergi la el să te foloseşti.

Vă spun, yoga e o cale tristă, pustie… Chiar şi când desfrânezi, până şi atunci ai uscăciune de suflet. Nici asta nu te împlineşte. Poţi să păcătuieşti multe ore pe noapte, sufletul ţi-e şi mai pustiu! Nu găseşti împlinire. Dacă găseam împlinire, rămâneam la yoga. Îţi lasă un gust amar. Simţi că trebuie să te minţi că totul e bine.

Omul e făcut să-L cunoască pe Dumnezeu şi să trăiască cu Dumnezeu şi-n iubire de aproapele, în vecii vecilor. Yoga e o cale a autodistrugerii. Care este scopul yogăi? „Yoga este oprirea mişcărilor minţii”. Aşa scrie în definiţia din tratatul Yoga Sutra scris de Patanjali.

Tu îţi opreşti mişcarea minţii, nu mai gândeşti, şi dracul intră în mintea ta. Am avut un coleg care nu ştia de ce fac yoga. Şi într-o zi a venit la mine la liceu şi mi-a zis: „Uite, ieri m-am pus în lotus – în poziţia de meditaţie – şi vreme de câteva minute n-am avut nici un gând în cap. Măi, e ceva cu yoga asta!” Eu mă pusesem în lotus de multe ori, dar să mi se oprească mintea brusc nu mi se întâmplase. De ce? Pentru că asta face dracul: mintea ţi se opreşte şi el se joacă cum vrea cu sufletul tău. Chiar dacă tu nu-ţi dai seama de lucrul acesta.

 

Cât timp este valabil canonul primit la spovedanie?

Şase luni, două zile şi treizeci de minute. Dacă ai primit un canon, ori îţi dă termen duhovnicul, zicând: „Canon. Faci o lună atâta, un an atâta, trei ani atâta”, ori îţi spune: „Faci canonul ăsta!” şi, la o spovedanie viitoare, poate să-ţi spună: „De acum faci alt canon”.

 

Mi s-a întâmplat să plec de la spovedanie mai puţin bucuroasă. Mi-am dorit, înainte de a pleca acasă, să-l mai întreb ceva pe duhovnic, dar el era foarte grăbit şi nu s-a mai putut. Dimineaţa m-am întâlnit cu el şi nu mi-a mai spus nimic. Cum explicaţi această legătură ucenic – duhovnic?

Pe măsura necredinţei noastre e şi legătura asta!

 

Mie mi-este ruşine să vorbesc altora de păcatele din trecutul meu – conform Efeseni 5, 12 – cu toate că le-am părăsit. Este normal?

Da, este foarte normal. Aşa cum poate aţi auzit, la sfârşitul secolului al IV-lea, Patriarhul Nectarie al Constantino­po­lului a oprit spovedania publică. Nu e rău că nu vorbeşti despre păcatele tale. E chiar bine să nu vorbeşti, pentru că altfel vei avea, poate, impresia că le-ai părăsit şi de fapt nu le-ai părăsit.

Eu am un prieten care mi-a zis: „Uite, până să fiu ortodox, mergeam cu gaşca de 50-100 de punkeri şi bă­team ţigani. Şi făceam tot felul de prostii. Odată era s-o omor pe maică-mea”. Mi-a spus tot felul de lucruri din astea, mai şocante. Şi i-am zis: „Măi, Jurnalul meu e apă de ploaie pe lângă ce-ai putea să scrii tu. Ia du-te tu la duhovnicul tău şi cere-i binecuvântarea să scrii despre convertirea ta”. Şi duhovnicul i-a dat binecuvântarea. Dar, pentru că tânărul ăsta se drogase, făcuse multe nenorociri, i-a zis duhovnicul: „Să scrii, dar să nu scrii ca şi cum te-ai fi lepădat definitiv de ele, ci scrie ca şi cum ai şti că adevărul e în Biserică şi că ai găsit leacul. Atâta tot! Dar nu scrie azi că te-ai lepădat, că ai scăpat de droguri, că mâine poţi să cazi”.

 

 Am un duhovnic tânăr, iscusit, la care simt totdeauna mângâiere… (Asta arată că la spovedanie lucrează Hristos, nu tânărul duhovnic. Lucrează Hristos prin duhovnic.) Pot să comunic cu duhovnicul tot ce am pe suflet… (Extraordinar! Asta e spovedania.) Dar e foarte departe. În ultimii ani am avut foarte multe ispite să nu mă mai duc, pentru că e nevoie de două autobuze ca să ajung. Ce mă sfătuiţi? E bine să-l schimb? Sinceră să fiu, nu ştiu la cine să mă duc să mă spovedesc, şi e Postul Paştelui.

Ai pus întrebarea cui nu trebuie. Asta trebuie să-l întrebi pe duhovnicul tău. Şi el poate să zică (pentru că îţi ştie măsura): „Soro, ţi-e mai de folos să te spovedeşti o dată la şase luni. Că şi Sfânta Maria Egipteanca a stat atâţia ani în pustie nespovedită şi neîmpărtăşită”. Sau: „Soro, du-te la un duhovnic de lângă tine şi te spovedeşti la trei luni, sau cum o să rânduiască duhovnicul acela”. Deci, întreabă pe cine trebuie.

 

Cum putem dobândi ascultare de duhovnic? Este suficient să avem încredere în sfaturile lui pentru a fi convinşi că urmăm o cale dreaptă?

Noi primim răspuns pe măsura credinţei noastre. Putem să ne ducem la un duhovnic de nota zece, dacă ne ducem cu inima strânsă, „să vedem ce mai zice şi acesta”, degeaba ne‑am dus.

 

Un păcat mărturisit la duhovnic îmi tot revine în minte. Care e cauza şi ce să fac?

Luptă-te cu el. Zi „Doamne Iisuse…” Când m-am lăsat de Tantra Yoga, tot aveam tendinţa să păcătuiesc din nou. Şi când am citit şi am aflat că e bine să zici „Doamne Iisuse…”, cum îmi venea gândul de curvie, iar ziceam „Doamne Iisuse…”, şi iar ziceam „Doamne Iisuse…” Şi într-o vreme, când n-au mai venit gândurile păcătoase, am lăsat-o şi eu cu „Doamne Iisuse…” Dar mă gândeam: „uite ce bine era când aveam ispită, că mă luptam…” După aia am zis: „stai, că nu trebuie să mai aştept gândurile de ispită, să zic şi fără să vină ispitele”.

 

Dacă părintele nu vrea să-i spovedească pe elevii mei decât în grup, ce mă sfătuiţi să fac? Să-i mai duc sau nu la spovedit?

Întrebare fără sens. Pentru că Biserica nu acceptă spovedania în grup. Excepţie a făcut Sinodul Rusiei, cu Sfântul Ioan din Kronstadt. A dat o hotărâre specială Sinodul, şi atunci Sfântul Ioan a putut spovedi în grup. Atât! În rest, nu! Vă sfătuiesc să puneţi întrebarea corect. Nu: „să-i mai duc sau nu la spovedit?” Ci: „ce să fac?” Căutaţi un duhovnic care-i va spovedi. Pentru că dacă-i duceţi în grup, în grup se vor duce şi spre păcat.

 

Poate cineva avea mai mulţi duhovnici?

Numărul maxim acceptat este de 43. Când eşti bolnav şi vrei să te opereze cineva, ai apendicită şi vrei să fii operat, nu te duci să te opereze cinci doctori diferiţi, pe rând. Pentru că ai un singur apendice. Cauţi doctorul cel mai bun, la acela te operezi. În cazul de faţă, pentru mine e puţin ciudat că am duhovnic şi în Athos şi în România, dar, fiind la doctorat, nu am ce face. De nevoie e aşa situaţia. Dacă o să termin doctoratul şi rămân în România, o să rămân doar cu duhovnicul din România, dacă rămân în Grecia – duhovnicul din Athos. Cum îmi rânduieşte Dumnezeu.

 

Dacă duhovnicul, preotul de parohie, în postul sărbăto­rilor, aglomerat cu foarte mulţi creştini veniţi la spovedit, nu are răbdare să asculte, sau pune el întrebări, ca să scape mai repede, îndrumă creştinul să se roage la Dumnezeu cu ocazia canonului pe care i-l dă, să-şi repete păcatele, că Dumnezeu este cel care iartă…

Eu nu cred că sunt duhovnici mulţi care spun să repeţi păcatele, că Dumnezeu e Cel ce iartă. Sunt câteva excepţii, dar sunt foarte rare.

 

Este bine să fie păstrat ca duhovnic, sau să fie schimbat?

Dacă zice să repeţi păcatele, e clar că trebuie schimbat! Dar cazurile de acest gen sunt foarte rare.

 

Cum se poate lămuri o persoană botezată ortodox şi care a trecut la yoghini că nu este bine acolo, să revină la Ortodoxie?

Şansele sunt foarte mici, pentru că ne vede pe noi creştini vlăguiţi, fierţi în apă, cum zicea părintele Paisie Aghioritul. Creştini de duminică adică. Noi suntem creştini trei ore pe săptămână, duminica, ei sunt yoghini zece ore în fiecare zi, cel puţin. Eu vă spun, încercam să fiu yoghin de dimineaţa până seara, zi de zi, încercam să fac yoga cât se poate de mult. Ca şi creştin nu ştiu dacă am aceeaşi râvnă, cu tristeţe spun asta. Ca yoghin puteam să nu mănânc nimic trei zile pe săptămână, cinci zile pe săptămână, am stat chiar o săptămână fără pâine, fără apă, doar cu energie de la diavol, dar ca şi creştin nu pot să ţin post negru o săptămână. Nu pot. E peste puterile mele. Sau poate o să pot, dacă o să rânduiască duhovnicul. Dar mi-a fost greu să ţin şi o zi post negru. Te întăreşte foarte mult diavolul, când mergi pe calea pierzării.

În momentul în care noi vom arăta că suntem icoane ale lui Hristos, atunci vom face ceva pentru cei înşelaţi de yoga sau alte practici demonice.

 

Credeţi că ce vedem astăzi prin media, referitor la deviza „Tră­ieşte viaţa!”, ar putea fi un semn al vremurilor de pe urmă?

Deviza e „Trăieşte clipa!”, nu „Trăieşte viaţa”. Şi noi, ca ortodocşi, trebuie să trăim clipa. Noi trebuie s-o trăim mai serios decât ceilalţi. Pentru că, pentru noi, clipa de acum e treaptă spre veşnicie. Ei rămân cu clipa şi atât. Au albit, s-au pensionat înainte de vreme. Pe noi, clipa ne duce în Împărăţia Cerurilor. Mai dihai să ştim să folosim timpul, ca şi creştini.

 

Ce facem dacă avem prieteni catolici?

Eu am şi prieteni musulmani! Şi e o mare diferenţă între rătăcirea unui om şi omul respectiv. Noi nu trebuie să urâm pe niciun om, fie el păgân, musulman, închinător la idoli, ce-o fi, nu trebuie să-l urâm! Trebuie să-l iubim.

Pe mine m-a şocat declaraţia de dragoste pe care a făcut-o creştinilor un musulman, care mi-a fost coleg la şcoala de limbă neogreacă din Atena. Erau mai mulţi musulmani decât ortodocşi în clasă. În Postul Crăciunului a fost ziua unui musulman. A adus bomboane scumpe, bune, dar de dulce. Câţiva creştini nu au mâncat. Mai mulţi creştini au mâncat, bomboanele fiind bune. Şi musulmanul i-a întrebat pe cei care nu au luat bomboane: „De ce nu mâncaţi?” „Pentru că noi ţinem post”.

În postul următor a fost ziua altui musulman. Şi a zis: „Ştiu că sunt creştini care ţin post, am cumpărat bomboane de dulce şi bomboane de post”. De la aceeaşi firmă, a cumpărat special bomboane bune, de post, pentru noi. Asta e iubire…

Eu nu puteam să dau cu piatra în capul lui, câtă vreme el îmi arată că, musulman fiind, mă iubeşte pe mine, care sunt creştin. Dacă el îmi dă mie bomboane – şi nu ca să mă cumpere, înţelegeţi? - asta e prietenia sinceră! Eu nu zic acum că musulmanii sunt toţi dătători de bomboane!

Foarte precis definea părintele Stăniloae Islamul: „credinţa iataganului”. Şi într-o vreme în care dialogul religios ne apropie şi de evrei, şi de musulmani, trebuie totuşi să fim cu capul pe umeri şi să înţelegem că unul din cei patru stâlpi ai credinţei musulmane este Jihadul, războiul sfânt. Apără cu sabia şi îşi impun cu sabia credinţa lor.

E bine că ai prieteni catolici, însă roagă-te ca ei să ajungă la lumina adevărului. Sunt mai multe mărturii ale catolicilor care au venit la credinţa ortodoxă. Să vedeţi cât de mult s-au bucurat, ce folos au avut.

 

Este o abandonare a sinelui în ascultarea de duhovnic sau o împreună-lucrare?

Când înţelegi că tu eşti cel mai mare duşman al tău, înţelegi că, făcându-te rob ascultării de duhovnic, de fapt eşti liber. Duhovnicul te face liber, e clar. Îţi dă reţeta libertăţii ascultarea de duhovnic.

 

Există un formalism al spovedaniei, de exemplu, sub epitrahil?

Da. Eu mă spovedeam înainte foarte des, şi de câteva ori pe săptămână. Şi eram atent la lucruri foarte, foarte mici, de genul: aveam canon să zic în fiecare zi doar 30 de cuvinte, în afara celor spuse duhovnicului – pe care nu le număram. Şi spuneam 32, sau 33. Şi ziceam: „Părinte, am spus 33 de cuvinte!” – cu o pocăinţă falsă… fără să-mi dau seama că, pe de o parte, călcasem canonul, dar pe de altă parte lăsasem mândria să intre în inima mea. Păcatul mai mare nu era că am zis trei cuvinte în plus, ci faptul că era mândrie în sufletul meu. Şi a trebuit să treacă mult timp până să scap de acest formalism al spovedaniei.

Sau: eram învăţat să mă spovedesc după îndrepta­rele de spovedanie. Sunt unii care fac alergie la Îndrep­tarele de spovedanie – „că sunt băbeşti, că sunt depăşite”, şi se spovedesc după cum le tună. Ia, frate, îndreptarul de spovedanie, vezi acolo multe din păcatele pe care le faci, luptă-te cu ele şi nu te sminti că găseşti acolo şi două, trei scăderi. „Am băut cafea.” E o aberaţie! Ştiţi şi voi că în unele îndreptare de spovedanie apare treaba asta: „am băut cafea”. La Sfântul Munte Athos se bea cafea. Cafeaua e lăsată de Dumnezeu şi nu e rău să bei cafea. E rău să bei cafea fără măsură, să fii dependent, să te enervezi dacă nu ai cafea. Dar nu poate fi păcat că ai băut cafea.

Treceţi cu vederea micile neputinţe ale în­drep­tarelor de spovedanie, dar folosiţi îndreptarele. Mai ales în primii ani de viaţă în biserică. Primele mele spovedanii erau scrise pe pagini întregi…

Spovedindu-te după îndreptar, însă, există şi o anumită rutină. Ce nu apare în îndreptar nu e păcat. Adică, femeile se grăbesc să se ducă la duhovnic în post: „Pă­rin­te, bărbatul a tras de mine să mă culc cu el. Şi eu am re­zistat ca o creştină”. Şi se tot mândreşte şi se laudă. Dar nu spune niciodată: „Părinte, eu, în postul ăsta, n-am arătat destulă dragoste soţului meu, adică nu i-am vorbit destul de frumos, n-am ştiut să fie în casă o atmosferă de linişte”.

Spunea un părinte: „la mine tot vin femeile să se plângă că bărbaţii le părăsesc, dar nu vin să spună câţi ani de zile i-au tot tocat la cap: «toca-toca-toca-toca, nu vii la biserică! Nu te rogi! Nu eşti smerit! Nu eşti postitor! Nu eşti evlavios!» etc”.

Deşi există această rutină, totuşi în îndreptarul de spovedanie nu scrie: „N-am ştiut să întreţin în casă o atmosferă liniştită”, femeia nu spovedeşte că şi-a enervat bărbatul. Că nu l-a înjurat, e fericită, că în îndreptar apare doar: „Am înjurat” – nu poate bifa! N-a înjurat! Dar că i-a făcut viaţa bărbatului un coşmar: toca-toca-toca-toca, nu spovedeşte! Da, există un formalism al spovedaniei.

 

Poate exista o spovedanie scrisă, pe care o citesc preotul şi cel ce se spovedeşte?

Dacă ai talent literar, poţi să ţii jurnalul şi să i-l dai preotului să-l citească. Dar în afara spovedaniei. E bine ca la spovedanie să vii cu zdrobire de inimă şi să spui tu, cu gura ta, să mărturiseşti păcatele. Spovedania scrisă pe hârtie nu vorbeşte. Hârtia tace, de obicei. Întotdeauna, de fapt. Nu vorbeşte hârtia. Spune tu păcatele cu gura ta. Cu trupul tău ai păcătuit, cu trupul tău să te pocăieşti, cu gura ta să zici: „Am păcătuit, părinte!” Nu: „Citiţi aici, părinte!”

 

Cred că ne putem spovedi la acelaşi duhovnic chiar dacă nu am fost de acord cu o anumită afirmaţie a acestuia.

Da. Aşa e. Mai ales că pot să treacă 15 ani de zile şi să îţi dai seama că dreptatea era la duhovnic.

 

Cred că este o ascultare reciprocă între duhovnic şi cel care se spovedeşte. Este corect?

Poţi să-i propui părintelui nişte meditaţii de duhov­nicie, şi să vezi câtă bunăvoinţă are de a se informa de la tine. Să-i spui tu de canoane, de rânduieli… şi eventual să-l şi hirotoneşti, că nu e de ajuns.

Evident că vorbesc ironic! Vezi-ţi lungul nasului, şi părintele se va folosi şi el din spovedania ta. Dar nu căuta tu să-l înveţi pe duhovnic. Sunt creştini care nu au astâmpăr. Li se pare că nu e destul de iniţiat duhovnicul lor şi atunci ei, ca nişte viermişori, neapărat trebuie să roadă zidul de apărare al duhovnicului şi să-l catehizeze cu forţa. Nu merge aşa!

 

Trebuie să ne alegem duhovnic în mănăstire dacă sun­tem mireni? Duhovnicul din mănăstire cunoaşte proble­matica din lume? Duhovnicul din mănăstire nu este prea sever? Nu primim de la el canon prea greu?

Eu sunt apărător al duhovnicilor din lume, chiar dacă mă spovedesc la duhovnic din mănăstire. Şi asta fără să fiu ipocrit. Pentru că Dumnezeu i-a dat preotului din lume, din parohie, harul de a-ţi lega şi dezlega păcatele şi de a te îndruma. Şi dacă stai şi aştepţi luni întregi să ajungi la mănăstire, poţi să păcătuieşti şi pe drumul spre mănăstire.

Eu nu sunt de acord cu cei care îi dispreţuiesc pe cei din lume: „Popa de la mănăstire are har. Dacă te uiţi aşa, din profil, îi stă pleata mai într-o parte şi e duhov­nicesc”. Şi oamenii, cum zice ceva părintele de la mă­năstire, au căzut pe spate. Dacă spunea acelaşi lucru preotul de parohie, nu era nicio chestie.

Avem nevoie de senzaţional. Noi suntem mai deştepţi dacă ne spovedim la părinţi din mănăstire. „Ştii, aghiasma mea e mai sfântă cu 30 de grade, ţine cu o zi mai mult decât a ta”, zice creştinul care a luat aghiasmă de la o mănăstire. Să depăşim formalismele astea! Dacă vrem să ne mântuim, să fim sinceri şi să ne dăm seama că există şi în lume preoţi sfinţi.

Acum, dacă tu nu vrei să te duci la duhovnicul din mănăstire pentru că e prea sever şi primeşti canon prea greu, iarăşi nu eşti corect. Dacă ştii că ai găsit un duhovnic iscusit, eşti aproape de mănăstire, poţi ajunge la mănăstire şi ştii că e un doctor bun, du-te la el! Nu fugi de el că e prea aspru, şi doar atunci are har şi popa din lume! Sau, dacă mai apoi vine un preot la mănăstire care e iute dezlegător, îşi pierde harul cel din lume şi tu fugi la cel din mănăstire.

 

Duhovnicul nu vorbeşte foarte mult cu mine, este foarte tăcut la spovedanie şi eu întotdeauna am impresia că mă ignoră. Dar, totuşi, îl păstrez. Şi am dragoste către dumnealui. Consideraţi că duhovnicul trebuie să vorbească mai mult cu ucenicul?

Acum depinde şi de timp. Un duhovnic iscusit poate spune zece cuvinte, dar te foloseşti de alea zece cuvinte mai mult decât de jumătate de oră la altcineva. Contează şi credinţa cu care vii. Părintele are harul spovedaniei şi atunci, chiar şi numai jumătate de minut să stea cu tine, te foloseşti mult.

În pustia Egiptului, la Sfântul Antonie cel Mare, veneau trei părinţi, doi îl tot întrebau ce vroiau şi al treilea nu întreba nimic. Şi îl întreabă Sfântul Antonie pe al treilea: „Tu de ce nu zici nimic?” „Avva, mi-e de-ajuns să te văd”. Şi se folosea de vederea chipului sfântului. Tot aşa şi tu, dacă îţi vezi duhovnicul cum slujeşte, te bucuri de nu se poate.

 

Când duhovnicul îţi spune să nu faci un lucru şi tu totuşi îl faci, cum poţi să ştii dacă l-ai mâhnit? (Cu siguranţă l-ai mâhnit, nu te mai întreba dacă l-ai mâhnit sau nu. Sigur l-ai mâhnit. Dacă el ţi-a zis să nu faci ceva şi tu faci, cu siguranţă l-ai mâhnit.) Totuşi, îţi pare rău şi te doare, dar totuşi tu ştii că-l mâhneşti.

E un cuvânt, la Părinţi, mai greu de înţeles: „pe cine să superi? Pe duhovnic sau pe Dumnezeu?” Şi zice: „pe Dumnezeu. Că dacă-l superi pe duhovnic, fiind om, te iar­tă mai greu. Dar Dumnezeu e bun şi iubitor, te iartă mai uşor…”. Dumnezeu e mai iute dezlegător, mai uşor primeşte din nou pocăinţa ta decât duhovnicul, care e om şi are şi neputinţe, nu e perfect. N-a clonat Patriarhia duhovnicul perfect, pe bandă rulantă, să fie numai duhovnici sfinţi, nevoi­tori, tăcuţi, care nu mănâncă nimic, numai slujesc şi spovedesc.

 

Mă spovedesc cât de sincer pot, însă după spovedanie se repetă cam aceleaşi păcate, deşi mă hotărăsc să nu le mai fac, dar nu reuşesc; îmi împlinesc canonul; care-i motivul?

Eu, în situaţia asta, când spovedesc şi iar fac şi iar spovedesc, fără să se schimbe nimic, îmi dau seama că aştept să-mi dea Dumnezeu mură-n gură. Îi zic părintelui: „Părinte, dar m-am rugat din tot sufletul lui Dumnezeu să-mi schimbe viaţa, şi nu mi-a schimbat-o”.

De exemplu, nu mă port cum trebuie cu copiii mei. Ba-i mai cert, ba-i mai pocnesc la funduleţ în loc să am mai multă răbdare cu ei. Dar, fiind în criză de timp, prefer să le dau două la fund decât să le explic ceva.

Şi iar spovedesc: „Părinte, nu mă port cum trebuie cu copiii!”, şi iar „nu mă port cum trebuie cu copiii”, iar „nu mă port cum trebuie cu copiii”, „iar nu mă port…” Şi părintele zice: „Tu nu înţelegi că Dumnezeu te-a făcut liber! Dacă tu nu te lupţi să te schimbi, degeaba Îl rogi pe Dumnezeu: «Doamne, schimbă-mă!»”

Eu mi-am dat sea­ma că noi cu gura una cerem în rugăciune şi cu fapta cerem alta. Fata cere: „Doamne, păzeşte-mă să nu cad cu prietenul meu!” Dar după-masa şi seara îl ia în braţe pe prietenul ei, prin parcuri şi pe unde-l mai ia în braţe. Dacă ea se roagă să-i păzească Dumnezeu fecioria, de ce-l roagă pe prieten să i-o strice? Cu gura nu-i zice nimic prietenului, dar cu trupul îi zice. Dacă ne rugăm ceva cu gura, să facem şi cu fapta.

 

Cum trebuie să mă spovedesc astfel încât să simt că am spus tot ce aveam de spus? Mai ales atunci când părintele meu duhovnic nu are suficient timp să asculte tot ce aş simţi eu că trebuie să spun?

Acum, nu vă supăraţi că răspund aşa, dar boala asta, a clevetelii, unii o transferă şi în planul spovedaniei şi vor să-i zică părintelui lor câte-n lună şi în stele. Spune-i părin­telui păcatele pe care le-ai făcut… După ce te-ai spovedit vreme de câteva luni, de câţiva ani, nu mai poţi sta la spovedanie mult… nu mai ai ce să-i mai spui părintelui. Te spovedeşti cinci minute, zece minute, după care discuţi cu părintele cât are timp. Eu aşa fac: mă spovedesc, după care zic: „Părinte, acum… ce probleme am: aşa, aşa, aşa” şi cât are timp, îmi rezolvă problemele. Dar spovedania e spovedanie, se încheie, preotul dă dezlegarea, şi dacă are timp să stea de vorbă, stă de vorbă, dacă n-are timp, „time out!” Următorul!

 

Cum putem fi sinceri cu noi înşine?

Iei un ceai, îl bei aşa, încet-încet, şi cât bei ceaiul ăla te gândeşti: „oare câte ceaiuri o să mai beau eu până mor? Patru sute? Şapte sute? Două mii de ceaiuri?” Eu dau acum o reţetă aşa, ad-hoc. „N-o să beau mai mult de douăzeci de mii de ceaiuri. Şi dacă mor fără să fiu sincer cu mine însumi, ce câştig? Nu câştig nimic. Mai am două guri din ceaiul ăsta şi vreau să încerc, până termin ceaiul, să fiu sincer cu mine însumi.”

Să ştiţi că nu-i atât de greu. Când alergi la Hristos şi-I spui: „Doamne, ajută-mă să fiu sincer cu mine însumi!”, Dumnezeu te ajută. Spune-I: „Doamne, eu nu mă pricep să fiu sincer cu mine însumi”. După ce ai băut ceaiul – merge şi fără ceai, dacă nu ai ceai – sari introducerea şi te pui direct la rugăciune. Zici: „Doamne, ajută-mă să fiu sincer cu mine însumi!”

E greu să fii sincer. Uneori mi se întâmplă la spo­vedanie să vorbesc cu părintele meu, el să-mi spună ceva, şi eu zic: „Părinte, nu-i aşa!” Şi părintele zice: „Ascul­tă‑mă, că aşa e!” „Părinte, eu vă spun că nu-i aşa!” Şi trec cinci ani, sau trei ani, sau două luni, şi zic: „Părinte, ştiţi că era ca dumneavoastră?” Vă mărturisesc, e singurul om, de fapt, sunt doi: duhovnicul şi soţia, sunt singurii doi oameni care, când îmi spun că e ceva cu mine într-un fel şi eu pot să bag mâna în foc că nu e aşa, s-ar putea să fie aşa. Cu duhovnicul de fiecare dată, aproape, e aşa; cu soţia, de multe ori, nu totdeauna, dar e şi când zice soţia.

E uşor, dar şi greu să fii sincer cu tine însuţi, pentru că trăieşti într-o lume a minciunii. Cei mai mulţi de lângă tine mint. Şi atunci, într-o lume de mincinoşi te molipseşti şi tu. E ca gripa. Am să vă spun o poezie legată de sin­ce­ritate şi de ipocrizia în care trăim. Ultima modă:

„Ultima modă este o plimbare

Prin Pavilionul Oglinzilor Deformate

Din Orăşelul Copiilor.

Oamenii se privesc în ele cu nesaţ

Şi încearcă să arate cât mai bine în fiecare

Făcându-şi dese şi delicate operaţii estetice.

După ce se plictisesc de ce văd

Trec la oglinda următoare.

Singurii fericiţi sunt copiii

Care nu vor să treacă prin acest pavilion.

Căci se înspăimântă de groteştile oglindiri.

Ei îşi admiră feţele doar

În bălţile făcute de ploaie.

Fericiţi cei săraci cu duhul

Că a lor este Frumuseţea adevărată…”

Unii poate nu ştiu ce e cu pavilionul oglinzilor. În orăşelele copiilor, nu ştiu dacă există şi în Bacău, e un pavilion în care există oglinzi în care ba te vezi mai gras, ba te vezi mai slab, ba vezi capul mai lung, ba te vezi … Şi, din păcate, oamenii se lasă modelaţi de modă, de tot felul de curente, şi-şi tot ajustează feţele, burţile, femeile – sânii, fundul, doar, doar să arate cât mai bine. Moda se schimbă la limită.

Îmi spunea un prieten care pictează biserici. L-a pictat pe ctitor în pronaos şi, după un an, ctitorul l-a sunat şi i-a zis: „Te rog să vii să-mi pictezi altfel pantofii!” Ăsta e fapt real, nu e glumă. Mi-a povestit chiar pictorul de biserici, care a refuzat, evident, această propunere indecentă. Dar asta arată cât de handicapaţi putem fi până şi în ce priveşte viaţa duhovnicească. Dacă un ctitor atâta a înţeles el, din lucrul pe care l-a făcut, că trebuie să i se schimbe pantofii, înseamnă că dacă se va schimba moda, costumul, la anul va vrea costum Armani, şi o să devină biserica expoziţie. „Moda ctitorului 2003”. „Moda ctitorului Iarna 2003-2004.” Şi tot aşa. Şi încercăm să ne lăsăm modelaţi de tot felul de mode mincinoase, în loc să fim sinceri şi curaţi, aşa cum ne-a lăsat Dumnezeu.

 

În slujbele sfinţilor – la Sfântul Antonie cel Mare, de exemplu, acesta e lăudat cu cuvintele: „O, zelotule!”

Cuvântul zelot, în zilele noastre, a căpătat o nuanţă peiorativă: „a, eşti zelot, eşti extremist!” Dar ar trebui să fie un lucru de cinste să fii zelot în zilele noastre. Dacă în slujbe sfinţii au fost lăudaţi ca zeloţi, să fim zeloţi, să fim ai lui Hristos.

Problema e că, încercând noi să fim pur ortodocşi şi anti-eretici, riscăm să cădem din lac în puţ şi să devenim noi buricul Ortodoxiei, şi să avem inimile pline de răutate şi să vrem moartea ereticilor şi aşa, şi noi ajungem în iad, iar unii din ereticii care au mers pe o cale greşită, poate că Dumnezeu îi va mântui, cine ştie cum îi va judeca.

 

Sunt jurnalist şi intenţionez să fac o emisiune religioasă pur ortodoxă, dar C.N.A.-ul îmi impune să aduc în emisiune şi alte confesiuni religioase. Care este soluţia? Pentru că nu vreau să aduc sminteală.

Mass-media este controlată, fraţilor, de duşmanii Bisericii, clar! Dacă nu poţi să faci o emisiune ortodoxă, înseamnă că ţi se impune să propovăduieşti erezia.

Nu ştiu ce e de făcut. Vezi ce spune duhovnicul tău. Dacă duhovnicul tău te cunoaşte foarte bine, dacă tu cunoşti un invitat ortodox bine pregătit, care să poată veni şi să nu fie făcut de ruşine de către cei de celelalte confesiuni, n-au decât să vină heterodocşii şi vor pleca cu coada între picioare, cum se zice.

Dacă nu te poţi baza pe un invitat ortodox care să fie adus de fiecare dată, n-are rost să faci emisiunea. Pentru că degeaba faci trei emisiuni bune: despre smerenie, despre rugăciune, când vine vorba de dreapta credinţă, se mărturiseşte erezia şi s-a ales praful de toate celelalte emisiuni.

Asta face diavolul. Vezi reviste, în zilele noastre, care au o pagină ortodoxă. Şi omul cumpără ziarul cutare pen­tru articolul ortodox. Vede ce-a zis părintele X de la mă­năstirea cutare, dar înainte citeşte şi despre radiestezie, şi despre horoscop, şi zice: „A, uite, o să fiu smerit! O să mă sme­resc de acum, dar o să mă duc şi la ghicitoare, uite ce tra­ta­mente are” etc. Se amestecă binele cu răul. Din păcate, măr­turia ortodoxă este efectiv îngenuncheată. Se poate ca invitatul ortodox să fie îngenuncheat în emisiune de cel neortodox.

A fost mai demult la televizor o emisiune cu o vrăjitoare şi cu un diacon ortodox de la Facultatea de Teologie din Bucureşti. Vrăjitoarea l-a făcut praf. Ajunsese părintele diacon să spună că Biblia nu are o poziţie clară faţă de vrăjitoare. Prin lucrare drăcească l-a făcut praf vrăjitoarea pe diacon. Din rânduiala lui Dum­ne­zeu, data următoare a venit un alt preot, care a făcut-o praf pe vrăjitoare. Pentru că e foarte simplu de demontat vrăji­toria. Numai că atunci când te lupţi cu vrăjitorii trebuie să ştii că n-ai în faţă o persoană. Ai în faţă legiuni de draci. Şi dacă vrei să te lupţi cu ei nefiind pregătit, ai încurcat-o.

 

Am făcut anumite păcate pe care nu le-am spovedit foarte precis pentru că, copil fiind, nu aveam un limbaj adecvat, de aceea le-am încadrat într-un păcat generic, cunoscut din Molitvelnic şi din Sfânta Scriptură. Trebuie să spovedesc păcatul mai clar în limbaj modern?

Trebuie să înţeleagă duhovnicul ce ai făcut. Că aşa te poţi duce şi spui: „am desfrânat”. Şi de fapt nu i-ai spus că ai desfrânat nu cu fe­mei, ci cu bărbaţi sau că n-ai păcătuit după fire, ci îm­po­triva firii. Trebuie nuanţat, pentru că există canoane diferite pen­tru păcate diferite. Acum, nici să spui cu detalii, amintindu-ţi aşa, cu nostalgie, cum ai păcătuit, astfel încât să-l stârneşti pe părinte să-i pară rău că nu cunoaşte păcatul respectiv. La spove­danie trebuie decenţă, nu suspin, că „a fost bine şi acum nu mai e”.

 

Cei adormiţi pot fi spovediţi de urmaşii lor, care le ştiu păcatele?

Asta e o practică neortodoxă. Păcătuieşte femeia, păcătuieşte şi zice: „lasă, că pe patul de moarte o să-i spun fiică-mii, să se spovedească preotului” şi ea, care e însărcinată cu vecinul şi vrea să avorteze, îl spovedeşte pe tatăl ei care a murit nespovedit, neîmpărtăşit, fără lumânare, şi tatăl ei poate mai ia şi dezlegare, şi ea se duce fericită că l-a spovedit pe tatăl ei.

Noi trebuie să ne spovedim cât suntem în viaţă. Sunt unii care caută tot felul de excepţii: „Hai, că poate, totuşi, în cazul meu merge…”

Am fost întrebat într-o conferinţă despre noroc. Şi am vorbit contra norocului, dar apoi a zis părintele de lângă mine: „Ştiţi când e voie să zici «Noroc»? Doar diaconul sau preotul îi spune cântăreţului când nu ştiu ce face cu lumânările!” Zic eu: „Să mă iertaţi, părinte, dar aşa, dacă putem găsi excepţii, o să tot găsim excepţii”. Şi la toate învăţăturile Bisericii o să tot găsim minusuri şi completări şi aşa tot timpul va fi ceva de zis în plus.

 

Care credeţi că ar trebui să fie primul criteriu în alegerea soţului: frica de Dumnezeu, studiile, averea?

Averea! Averea! Averea cea netrecătoare. Aia pe care n-o pierde. Că banii o să-i treacă. Studiile n-o să-i ajute la multe. Frica de Dumnezeu rămâne.

Acuma, eu nu cred că problema se pune care tre­buie să fie doar primul criteriu. Pentru că poţi să iei de soţie o femeie cu frică de Dumnezeu, şi atât. Are primul criteriu, l-a îndeplinit, bingo! Dar tu nu te căsătoreşti doar cu frica ei de Dumnezeu. Te căsătoreşti cu ea ca persoană. Şi poate să fie cu frică de Dumnezeu, dar dacă ţie nu-ţi place cum arată, dacă tu nu poţi dialoga cu ea; dacă ea e foarte cultă şi tu eşti cu patru clase, şi nu puteţi discuta decât despre: „S-au ieftinit zarzavaturile, s-a scumpit pâinea”, e dificil.

Contează foarte mult şi aici sfatul duhovnicului. Duhovnicul poate să spună: „e bine să fii cu persoana respectivă sau e bine să nu fii cu persoana respectivă”.

 

Credeţi că este un impediment într-o relaţie dacă băiatul are studii mai puţine decât fata?

Nu neapărat! Dragostea toate le acoperă. Ea poate să fie cu doctorat, el poate să fie cu patru clase, dar dacă e dragoste mare, mare, mare şi credinţă multă în Dumnezeu, pot fi fericiţi.

Teoria este uşoară. Practic, însă, dacă ea are doctorat şi el are patru clase, în cel mult un an de zile le poate expira căsătoria. Întrucât ea descoperă că există şi specialişti şi oameni cu doctorate, de sex masculin, cu care poate discuta mai multe decât cu soţul ei. Iar el poate descoperi că fetele cu patru clase sunt mai senzuale decât soţia lui cu doctorate, de exemplu.

 

Cum ne dăm seama că avem chemare spre căsătorie?

Foarte greu! Eu m-am luptat, ziceam: „Doamne, să nu mă blestemi să fiu căsătorit, cu copii…” Când mă gândeam la căsătorie, mă gândeam aşa: „sunt bătrân, am lângă mine copiii şi nepoţii; în casă e hărmălaie şi scandal…” Nu, mai întâi mă gândeam aşa: „sunt la mănăstire, sunt bă­trân, mi-am făcut canonul toată ziua, Doamne Iisuse, ce bine…” După aia mă gândeam: „acum sunt cu copiii şi nepoţii… asta vreau? Nu, nu! Doamne, să nu mă blestemi!” – aşa ziceam: „Să nu mă blestemi! Eu vreau linişte, vreau să fiu al Tău şi numai al Tău!” Mi se părea căsătoria o cale uşoară, ştiţi?

Din păcate, în cărţile ortodoxe prea puţin se vor­beşte despre căsătorie, prea puţin despre frumuseţea căsă­toriei, despre crucea căsătoriei, despre faptul că e o cale de mântuire căsătoria. Să ştiţi că diferenţa dintre căsătorie şi monahism e că în monahism te lupţi să dobândeşti iubirea, pe când în căsătorie o ai pe pâine.

Altfel spus: căsătoria e nu doar un spaţiu mai uşor, e un spaţiu în care eşti nevoit să iubeşti mult mai des decât în mănăstire. Să iubeşti sau să nu iubeşti. E adevărat că există şi eşecuri în familie, aşa cum există şi eşecuri în mănăstire. E adevărat, există în Sinaxar foarte mulţi monahi. Mirenii au ajuns în Sinaxare mai ales prin mucenicie. Dar există foarte mulţi mireni cu viaţă sfântă despre care nu se ştie nimic.

Ştim noi la cine s-a dus Sfântul Macarie sau alţi sfinţi care au avut descoperire să plece din pustie ca să-i cer­ceteze pe cei din lume? Nici nu li se spune numele celor din lume. Dar Dumnezeu a zis despre ei că erau mai mari decât unii din sfinţii din pustie. Şi noi îi pomenim pe cei din pustie. Dar Dumnezeu îi ştie şi pe cei din lume. Şi ei stau în faţa lui Dumnezeu potrivit cununii pe care au dobândit‑o. Te ajută mult duhovnicul să-ţi înţelegi chemarea, dar nu ţi impune ce să faci. Eu am insistat foarte mult ca duhovnicul să-mi zică: „faci una sau alta”. Şi nu voia. Zicea: „Nu. E viaţa ta, tu hotărăşti”.

 

Dacă nu apare acea persoană potrivită şi totuşi am vrea să ne căsătorim, să avem o familie, copii, ce ar trebui să facem?

Să ne căsătorim cu cea nepotrivită. Şi să avem copii nepotriviţi şi să ne fie viaţa un blestem. Glumesc. Să aşteptăm persoana potrivită. Să ne gândim că poate nu suntem noi potriviţi să întâlnim acum persoana potrivită. Poate că sufletele noastre nu sunt destul de curate. Poate că trupurile noastre nu sunt destul de curate.

Că sunt tineri care şi-au pierdut fecioria, după trei ani de păcat au intrat în biserică, s-au spovedit şi vor ca în şase luni să-şi găsească soţia. Nu-i aşa. Poate că tu trebuie să te vindeci mai mult până să te căsătoreşti. Sau fetele – au căzut şi vor repede să se mărite, după prima spove­danie. Stai acolo, că stai bine. Trebuie să se coacă cozo­nacul sufletesc, să te aşezi. Nici o grabă. Dumnezeu are un plan cu tine. Vine şi ceasul tău.

 

Am un duhovnic care practică reiki, radiestezie. Să mă mai spovedesc la el sau nu?

El nu este duhovnic. El e păcălici. Pentru că un om care practică vrăjitoria şi-a pierdut harul de a fi duhovnic. El nu mai poate fi călăuzitor de suflete. Nu, nu te mai spovedi la el. Dar fii sigur că practică reiki! Pentru că aşa am auzit şi eu: „părintele cutare e beţiv”, şi te duci la părintele cutare în casă şi îi vezi viaţa şi vezi că nu numai că nu e beţiv, dar nici nu are treabă cu băutura şi duce şi viaţă de nevoinţă. Întreabă-l: „Practicaţi radiestezia?” Şi dacă el zice: „Da!”, sau dacă ştii absolut sigur că a făcut altora tratamente cu bioenergie, fugi învârtin­du-te! Radiesteziştii aveau doi duhovnici în Bucureşti la care se spovedeau. Aceştia le dădeau dezlegare la împărtăşanie pe bandă rulantă. Când radiesteziştii mergeau la alţi duhovnici, nu spuneau: „Fac radiestezie!”

 

Duhovnicul de dinainte m-a lăsat să practic radiestezie. Este acest duhovnic prieten sau duşman?

Din păcate, e prieten cu diavolul şi duşman al mântuirii, şi a lui şi a ucenicilor.

 

Vă rog, explicaţi ce-i cu radiestezia, ce-i cu energiile respective, de unde vin?

Materia are o anumită energie. Numai că de la a observa că vibraţiile unei materii sunt mai intense decât vibraţiile altei materii şi până la a începe să măsori energia respectivă cu sârma şi a începe să întrebi: „Există reîncarnare?” e cale lungă. Eu i-am văzut în peştera Ialomicioarei, lângă Mănăstirea Peştera. Au venit radiesteziştii la mănăstire, frumos, că ei sunt prieteni şi cu Dumnezeu şi cu diavolul, în acelaşi timp. Au venit la mănăstire, s-au rugat, frumos, s-au dus în peşteră şi au accesat câmpul informaţional satanic: „Există reîncarnare?” Se mişcă ansa spre stânga, „Da”, există reîncarnare. „Ce trebuie să facem ca să ne sfinţim?” Dacă se mişcă ansa în stânga, o zi de post, dacă se mişcă în dreapta, ai voie să păcătuieşti. Radiestezia este vrăjitoria prin care, folosindu-te de o bucată de sârmă, crezi că, cu ajutorul bucăţii de sârmă – dacă se mişcă într-o parte e da, dacă se mişcă în cealaltă e nu! – afli răspunsuri false legate de viaţa de după moarte, de marile adevăruri spirituale, de ce-ai fost înainte de moarte.

 

Dacă părintele paroh la care mă spovedeam înainte a spus la predică faptul că ne dă dezlegarea să ne spovedim la alţi preoţi, atunci nu este păcat faptul că m-am spovedit la alt preot?

Dacă a zis că vă dă dezlegare să vă spovediţi, nu e păcat! Ăsta e un criteriu după care puteţi să cunoaşteţi duhovnicii, să ştiţi! Duhovnicii adevăraţi n-o să ţină lumea cu forţa: „Vă leg să nu vă duceţi…” Duhovnicul care e bun, el ştie: „Eu sunt doctor de suflete! Cine vrea să vină la doctor, vine! Duceţi-vă la cine vreţi…” – că oricum vin destui la el, înţelegeţi?

Nu poate să existe duhovnic bun muritor de foame. Dacă el e duhovnic bun, dacă stă acolo, duce viaţă de rugăciune, nevoinţă, şi vine un om la el, după şase luni. Omul ăla pleacă folosit, se duce şi zice: „Un părinte m-a ajutat extraordinar…” Vine al doilea, merge. Duhovnicul bun n-are nevoie să aibă coadă la spovedanie. Dimpotrivă: „Du­ceţi‑vă unde vă este vouă de folos!” Când îl vezi că zice: „Nu! Vă leg, să nu plecaţi! Că ce vi se întâmplă atunci…” – vă daţi seama că ceva este în neregulă. Dar, dacă părintele v-a dat dezlegare, nu e nicio problemă.

 

Dacă ai un duhovnic, diavolul are mai puţină influenţă asupra ta?

Bineînţeles.

 

Chiar şi atunci când nu ai o spovedanie foarte deasă?

Deasă, rară, asta rânduieşte duhovnicul, şi nu trebuie să aştepţi posturile ca să te spovedeşti. Când vrei să pă­cătuieşti, când te ispiteşte ceva sau când ai căzut, du-te imediat la doctor. Că dacă ai păcătuit în luna ianuarie, pe 10, şi aştepţi postul următor, Postul Paştelui, până atunci poţi să mai cazi de 16 ori şi după a zecea cădere să zici: „Eu nu mă mai duc la biserică”. Există însă foarte multă ruşine a celor care au căzut. Pe mine mă impresionează totuşi cu câtă dragoste îi primesc duhovnicii pe cei care se întorc după vreme îndelungată.

Îmi pare rău că nu v-am adus rândurile unei fete care mi-a scris zilele trecute cât de mult a mângâiat-o întoarcerea la duhovnicul ei. De vreo şase ani se lăsase de spovedanie. Şi când s-a dus la duhovnic, duhovnicul a primit-o şi a ţinut-o trei ore şi jumătate la spovedanie. Mi s-a părut extraordinar. A primit-o cu atâta dragoste şi fata a simţit: „Da, acum am pus început bun mântuirii!” Şi eu am scos numele mănăstirii la care s-a spovedit, alte detalii, şi am trimis pe messenger la câteva sute de cititori din lista mea. Şi câţiva mi-au scris părerile lor. Unul mi-a scris: „E o minune ce i s-a întâmplat fetei!” Altul: „Vreau şi eu să mi se întâmple aşa!” O fată zice: „Da, ei i s-a întâmplat aşa, dar eu nu cred că mie mi se poate întâmpla!” Când i-am spus asta fetei care se spovedise, mi-a zis: „Dă-mi adresa fetei, să-i spun că i se poate întâmpla şi ei la fel!”

Adică ea simţea nevoia să spună şi altora. Că eu am întrebat-o: „mă laşi să arăt şi altora discuţia noastră?” Pentru că rămăsesem efectiv şocat de cât de tare se bucura ea. Îmi spunea înainte: „Nu mă pot spovedi, mi‑e greu, după atâţia ani de păcat…” – şi îşi pierduse şi fecioria, şi o luase şi cu fumatul, şi i-am zis: „Ştii ceva? Vindecă treaba cu fecioria, iar cu fumatul… are grijă Dumnezeu! Dar tu du-te şi spovedeşte-te!” „Nu ştiu dacă o să mă schimb…” Zic: „Du-te şi spovedeşte-te şi o să vezi că se rezolvă!” Şi cred că o ajută Dumnezeu să se lase şi de fumat. Şi când mi-a zis că a stat trei ore şi jumătate, e clar că duhovnicul ăla n-a stat să-i povestească telenovele.

 

Am fost la un cunoscut părinte duhovnic şi mi-a spus să plec din familia mea. Am plecat şi m-am întors. Ce părere aveţi?

Să-l judecăm pe acest părinte, în cor! În primul rând că un astfel de bilet este incomplet. Nu precizezi în ce situaţie s-a întâmplat asta şi, în al doilea rând, nici nu poţi face public ce ai stabilit tu cu duhovnicul. Pentru că, aşa cum duhovnicul este obligat să păstreze Taina Spoveda­niei, tot aşa ucenicul nu poate să dea în vileag tratamentul duhovnicesc pe care-l foloseşte duhovnicul, pentru că la zece bolnavi duhovnicul nu foloseşte acelaşi leac. Înţelegeţi? Au zece oameni ulcer, dar nu le dă la toţi acelaşi tratament… nu‑i operează pe toţi. Unora le dă tratamente, alţii se vindecă, alţii… Nu e treaba nici a mea şi nici a celor din sală să se lămurească privitor la această situaţie. Să avem mare grijă când şi în ce condiţii punem o întrebare… Să ne ajute Dumnezeu să punem întrebările potrivite, oamenilor potriviţi, la timpul potrivit. Şi să ne ajute Dumnezeu să găsim răspunsurile potrivite şi, folosindu-ne de ele, să mergem înainte pe calea mântuirii…