Despre Eghina românească

Până acum câteva zeci de ani, despre Eghina nu ştia decât foarte puţină lume. Pentru lumea creştină ea a devenit unul dintre cele mai importante locuri de pelerinaj din Grecia în urma adormirii şi canonizării Sfântului Ierarh Nectarie, ale cărui sfinte moaşte au fost aflate acolo întregi şi binemirositoare.

Fără îndoială Sfântul Nectarie a devenit, datorită multelor minuni pe care le-a făcut înainte şi după adormirea sa, unul dintre cei mai iubiţi sfinţi din Sinaxarul ortodox. Mulţimi mari de credincioşi se îndreaptă spre Mănăstirea din Eghina, pentru a-i săruta sfintele moaşte şi pentru a se ruga să fie izbăviţi de boli, de necazuri şi pentru a cere ajutorul acestui iubit prieten ceresc.

Vreme de aproape douăzeci de ani după intrarea sfântului în Împărăţia Cerurilor, trupul său a rămas întreg. Dar, la un moment dat, din rânduială dumnezeiască, moaştele au început să se desfacă, rămânând cinstitele oase izvorâtoare de mir.

Deoarece acest fapt i-a tulburat pe unii credincioşi, într-o seară Sfântul Nectarie i s-a arătat unei femei în vis şi i-a spus: „Nu te necăji degeaba! Eu l-am rugat pe Domnul să permită desfacerea sfintelor moaşte. Sunt atâtea biserici noi, care s-au construit între timp, în cinstea mea. De ce să nu aibă fiecare câte o părticică de sfinte moaşte spre închinare?…”

La dragostea mulţimilor de creştini care au înălţat biserici cu hramul său, Sfântul Nectarie a răspuns vrând ca părticele din sfintele moaşte să fie răspândite în lumea întreagă. S-au scris sute de articole despre vindecările minunate şi arătările sfântului şi ele au dat mărturie despre marea dragoste pe care sfântul o are faţă de poporul credincios.

Unul dintre locurile pe care Sfântul Nectarie şi-a dorit să le binecuvânteze în chip deosebit este şi Mănăstirea Radu Vodă din Bucureşti. Aici, într-o raclă aşezată într-un baldachin, se află o părticică din moaştele sale: prin aducerea acestui dar binecuvântat, această mănăstire a devenit Eghina românească.

Pentru aceasta stă ca dovadă mulţimea de credincioşi care vin să se închine la sfintele moaşte şi primesc ajutor pe măsura credinţei lor.

Până nu demult, Bucureştiul era considerat loc de pelerinaj numai pentru moaştele Sfântului Dimitrie Basarabov, aflate în Catedrala Patriarhală, şi pentru moaştele Sfântului Calinic de la Mănăstirea Cernica.

Iată că Sfântul Nectarie a binevoit să vină în sprijinul creştinilor iubitori de Dumnezeu. Venirea sa nu va împuţina dragostea credincioşilor faţă de Sfântul Dimitrie sau faţă de Sfântul Calinic. Între sfinţi nu există concurenţă. Ba dimpotrivă, cu cât un creştin iubeşte mai mult un sfânt, cu atât e mai aproape şi de ceilalţi.

Ar fi frumos ca Bucureştiul să nu mai fie nedreptăţit, trecându-i-se cu vederea comorile duhovniceşti. La Biserica Lucaci se află o părticică din moaştele Sfântului Stelian, ocrotitorul copiilor. La Biserica Zlătari se află mâna dreaptă a Sfântului Sfinţitului Mare Mucenic Ciprian, cel care înainte de convertirea sa a fost vrăjitor… La Biserica Sfântul Gheorghe se află mâna Sfântului Nicolae, făcătorul de minuni. Mai sunt şi alte sfinte moaşte în Bucureşti, aşa cum sunt şi icoane făcătoare de minuni. Şi creştinii care se află în trecere prin capitală nu trebuie să piardă ocazia de a lua binecuvântare sărutând aceste comori de mare preţ.

Am amintit şi de alte sfinte moaşte pentru faptul că nu trebuie ca, dacă Sfântul Nectarie a binevoit să vină şi la Bucureşti, să trecem cu vederea celelalte daruri duhovniceşti. Monahul Teoclit Dionisiatul, unul dintre cei mai cunoscuţi vieţuitori de la Sfântul Munte Athos, se întreba cu durere:

„Ce s-a întâmplat cu atâţia sfinţi tămăduitori ai Bisericii? De ce nu se mai aud şi de ce sunt oarecum umbriţi de către Sfântul Nectarie? Se pare că cei mai mari sfinţi tămăduitori, cum sunt Sfântul Nicolae şi Sfinţii doctori fără de Arginţi, au intrat în penumbră. În realitate însă, ei au rămas aceiaşi Sfinţi fără de arginţi care, «având izvorul tămăduirilor, îi tămăduiesc pe toţi cei ce li se roagă…», iar Sfântul Nicolae «făptuieşte mari şi înfricoşate minuni pe tot pământul şi pe mare şi în cele mai îndepărtate locuri, stându-le alături cu rugăciunile sale celor aflaţi în primejdie, călătorilor ce bat drumurile fără încetare, lecuindu-i pe cei bolnavi şi hrănindu-i pe cei flămânzi…». Nu sfinţii s-au schimbat, ci numai creştinii care L-au uitat şi pe Dumnezeu, i-au uitat şi pe Sfinţii Lui. De vreme ce nu-i mai cheamă cu lacrimi şi credinţă aprinsă, nici aceştia nu le mai vorbesc. Ca să ajute, sfinţii cer de la oameni rugăciune multă şi lacrimi, ca semn al căinţei pentru păcatele lor care le aduc boli şi necazuri. De aceea pare că singurul taumaturg a rămas în vremea noastră Sfântul Nectarie, fiindcă cei ce suferă de boli de nevindecat, însoţiţi de către rudele lor ce pătimesc împreună cu ei, auzind de minunile sfântului, iau vaporul şi vin să-i ceară ajutorul în Eghina şi cu adevărat se tămăduiesc. Printre ei sunt şi oameni care rupseseră de mult timp legăturile cu Biserica. Dar cel mai ciudat lucru este acela că unii dintre ei nici nu cred în Iisus Hristos. Poate că, în afară de faptul că se tămăduiesc, nici nu-i interesează Iisus Hristos, Cel care îi vindecă prin harul pe care-l dăruieşte Sfântului Nectarie. De altfel, fenomenul nu e nou: Învăţătorule, când ai venit aici? Iisus le-a răspuns şi a zis: Adevărat, adevărat zic vouă: Mă căutaţi nu pentru că aţi văzut minuni, ci pentru că aţi mâncat din pâini şi v-aţi săturat (Ioan 6, 25-26). Nu Hristos îi interesa, pe Care semnele şi minunile Îl mărturiseau drept Dumnezeu, ci Îl căutau ca să mai împlinească minunea înmulţirii pâinilor şi peştilor şi ca să mănânce. Aici avem o pildă mai rea, căci a crede numai într-un sfânt care te vindecă şi a-l cinsti numai pe el, uitând cu totul de izvorul din care purcede harul, este oricum mai puţin înjositor decât este nebunia de a-L căuta pe Hristos ca să-ţi dea «mâncarea cea aducătoare de moarte». Un lucru ca acesta ţine mai degrabă de firea necuvântătoarelor…”[1].

Să dea Bunul Dumnezeu ca toţi cei care vor săruta moaştele Sfântului Nectarie să fie păziţi de ispita de a-l idolatriza, trecând cu vederea mulţimea de sfinţi pe care îi cinsteşte Biserica, mucenici, doctori fără de arginţi, apostoli, patriarhi, nebuni pentru Hristos, pustnici, stâlpnici. Cei care îl iubesc sau îl vor iubi cu adevărat pe Sfântul Nectarie nu îşi vor împuţina evlavia faţă de aceştia. Dragostea duhovnicească nu se împarte, ea se înmulţeşte neîncetat, prin lucrarea Sfântului Duh.

În acelaşi timp însă, nu e de mirare că după ce în România au fost tipărite primele cărţi despre viaţa şi minunile Sfântului, foarte mulţi creştini l-au ales pe acesta ca ocrotitor al familiilor lor. Ce ştim despre Sfântul Carterie, despre Sfântul Mucenic Mair sau despre Sfântul Coronat? Întrebarea aceasta nu are nevoie de răspuns. Dar ce ştim despre Sfântul Nectarie?

La această întrebare foarte mulţi creştini răspund: „Este un ierarh care a purtat crucea prigonirilor şi a nedreptăţirilor şi care, pentru răbdarea sa, a primit de la Dumnezeu darul facerii de minuni, fiind unul dintre cei mai mari doctori fără de arginţi.”

E o mare diferenţă însă a şti că un sfânt este făcător de minuni şi a cunoaşte din experienţă ajutorul sfântului. La Mănăstirea Radu Vodă au început să vină din ce în ce mai mulţi pelerini să se roage sfântului şi să primească ajutor de la el.

Aşa cum ne bucurăm să primim un prieten în vizită, tot aşa sfinţii se bucură când venim să ne închinăm la sfintele moaşte. Dacă avem necazuri, ispite sau boli, ei se vor grăbi să ne vină în ajutor. Şi, chiar dacă pentru moment viaţa noastră este lipsită de asemenea încercări, nu trebuie să şovăim a ne închina, dacă ne este cu putinţă, la sfintele moaşte. Nu trebuie să fim creştini numai la greu, numai atunci când nu ne descurcăm numai prin puterile noastre.

Trebuie să fim creştini nu numai de Paşti şi de Crăciun, nu numai în posturi sau în sărbători. Trebuie să fim creştini zi de zi, ceas de ceas, clipă de clipă. Şi, pentru asta, trebuie să cerem ajutorul sfinţilor.

Şi, alături de alte locuri bineplăcute lui Dumnezeu, să trecem şi pe la Mănăstirea Radu Vodă, această Eghină binecuvântată. Să fie şi pentru noi loc de pelerinaj…[2]

[1] Monahul Teoclit Dionisiatul, Sfântul Nectarie din Egina – făcătorul de minuni, Editura Sophia -Press, Bucureşti, 2003, pp. 171-172.

[2] Pelerinii care vor să ajungă la moaştele Sfântului Nectarie trebuie să ştie că, de la Gara de Nord, pot ajunge foarte uşor: cu metroul sau cu autobuzul până în Piaţa Unirii, şi de acolo în cinci minute pe jos, până lângă celebra biserică „a lui Bucur”. Acolo se află atât Mănăstirea Radu Vodă cât şi Seminarul Teologic din Bucureşti (n. a.).