BLOG – DANION VASILE

Nu vreau să vin la înmormântarea ta,

Nici la parastasurile de patruzeci de zile,

De patruzeci de ani, de zeci şi sute de ani,

Vreau doar să ştii, de-acolo de unde eşti,

Că după tine mai suspină cineva.

 

Te-au lăsat aşa cum ai adormit  ştiind

Că nu se pricep să te lege de Cer prin rugă crâncenă,

Nici să-ţi sfinţească ridurile cu lacrimi de aghiazmă;

Că nu-şi pot pune inimile să-ţi ardă la căpătâi

Şi că tămâia dragostei pentru tine le lipseşte,

Ştiind că fiii trebuie să se ocupe

De cei adormiţi ,

Nu cei care nu pot spune nici “Veşnică pomenire”,

Ştiind că şi ei te-au ucis.

 

Pentru tine ne rugăm la Dumnezeul Dumnezeilor

Care te va trezi când te vom iubi destul.

Mi-e dor de sufletul tău, de trupul tău,

De doină şi de cruce, de glie,

Mi-e dor de freamătul tău- Românie…

(Debutul meu literar, în “Vestitorul Ortodoxiei” din 1 decembrie 1994, poezie care obţinuse premiul I la Concursul de poezie religioasă al Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti,  care a avut loc cu sprijinul domnului Mihai Rădulescu.)

Suspinăm îngânduraţi

Că ne-am născut prea târziu.

Cu secole în urmă

Ne-am fi putut potoli setea de sfinţenie.

Puteam fi pustnici, mucenici neînfricaţi

Sau doctori fără de arginţi.

Cei ce vor veni după noi vor suspina

Că nu au trăit în zilele noastre, fiind convinşi

Că astăzi L-ar fi putut sluji pe Dumnezeu cum se cuvine.

Sfinţii s-au bucurat întotdeauna

Ştiind că momentul slujirii lui Hristos e acum

Şi prin har se biruie orice ispită de nebiruit…

LA RĂDĂCINILE BĂTĂLIEI PENTRU AGHEASMĂ

(A consemnat diacon Florin IORDACHE – Argeşul ortodox)

Se vorbeşte mult despre secularism astăzi. Care e ramura în care descoperim cel mai „feroce” această racilă?

În Biserica Ortodoxă secularismul îmbracă o sumedenie de forme. De obicei sunt analizate degradarea muzicii bisericeşti, a arhitecturii, a iconografiei… Foarte puţin se vorbeşte însă despre secularizarea credinciosului obişnuit. Despre ruginirea lăuntrică a credinciosului care vine duminică de duminică la biserică din obişnuinţă sau din lipsă de preocupare, şi nu pentru a se întâlni cu Hristos.

Există vreo legătură între ele?

Bineînţeles. De la ruginirea lăuntrică apare, ca un mic monstru, ruginirea celorlalte. De la om, de la depărtarea lui de Hristos. Avem sfinţi imnografi, avem sfinţi iconari – Andrei Rubliov fiind ultimul iconar canonizat… Ar trebui să avem şi reversul medaliei. Cred că, dacă s-ar analiza la rece vieţile unor compozitori de muzică religioasă ai secolului XX, s-ar vedea că au fost la polul opus sfinţeniei. Sau ar fi interesant să putem sonda chiar secole în urmă, să vedem ce fel de oameni au fost la originea desfigurării icoanei, a deziconizării icoanei prin transformarea ei într-un tablou, sau la kitch-izarea muzicii religioase prin înlocuirea duhului smerit cu un duh triumfalist, mândru, de operă… E lesne de făcut o paralelă: dacă un sfânt ca Rubliov picta canonic, un om cu o viaţă duhovnicească îndoielnică simţea nevoia să îşi pună propria pecete pe creaţiile sale. Cum îi puneau comuniştii pe unii să îşi facă autocritica, aşa ar putea scrie astăzi unii: „Secularizarea mea”.

Sunteţi atins de acest virus?

„Nu, eu nu sunt atins, eu sunt imun. Eu sunt bun, ceilalţi sunt răi. Eu sunt infailibil…” Cam aşa sună multe din poziţiile criticilor secularismului. Nu direct, ci indirect. Cred că toţi suntem atinşi de acest virus în măsura în care viaţa noastră duhovnicească e nedesăvârşită… nu vorbesc deci despre o problemă a altora, vorbesc despre o problemă a noastră, a tuturor.

Care e cel mai vădit semn că suntem atinşi de secularism?

În primul rând făţărnicia… Ne place să auzim cum sunt criticaţi de Evanghelie făţarnicii, poate tocmai pentru faptul că nu ne considerăm făţarnici. Dar suntem. Asta o simt cel mai bine cei care stau departe de biserică… Există unii câini antrenaţi de poliţişti să descopere droguri. Ei adulmecă… şi până la urmă află unde sunt ascunse drogurile. Cei din afara Bisericii au un simţ extraordinar de fin în a afla făţarnicii din biserică.

De ce se întâmplă asta?

Din trei motive. În primul rând pentru că ei sunt antrenaţi la aceeaşi şcoală a minciunii şi falsităţii la care sunt antrenaţi făţarnicii. Ei nu fac altceva decât să recunoască la făţarnicii din Biserică aceleaşi simptome pe care le recunosc şi la necredincioşii care duc o viaţă falsă. Cel mai bine ar recunoaşte de fapt acest simptom al falsităţii dacă şi-ar privi sufletul în oglindă… Însă nu fac asta şi preferă să dea cu piatra în făţarnicii din biserică pentru a-şi justfica faptul că stau departe de Hristos. Al doilea motiv este că, trăind în păcate cu o nonşalanţă totală, le este uşor să observe bâjbâielile celor care mimează o viaţă creştină. Şi, când mimii le vorbesc despre Hristos, nu îi ascultă. Pentru că văd pe feţele lor că vorbesc împotriva beţiei cu elan, dar dacă ar avea o sticlă de tărie în buzunar s-ar năpusti asupra ei. Sau vorbesc împotriva desfrâului doar pentru că sunt prea urâţi pentru a fi ispitiţi de vreo fată… Sau pentru că, deşi poate sunt frumoşi, prezenţa lor e de-a dreptul insuportabilă nu pentru că vorbesc prea mult despre Hristos, despre iubire curată şi mântuire, ci pentru că modul în care o fac e unul lăudăros, arogant: „Ia uite ce tare sunt eu că sunt ortodox, voi nu ajungeţi la nasul meu…”

Cum să depăşească cei din afara Bisericii handicapul provocat de făţarnicii din Biserică?

Înţelegând că Hristos a fost şi este cel mai mare duşman al făţărniciei… Astăzi e idolatrizat un Hristos caricaturizat, un Hristos diluat, un Hristos cenzurat, un Hristos pe placul înţelepciunii acestei lumi, un Hristos care îi iubeşte pe toţi şi nu critică pe nimeni. La limită, o organizaţie neoprotestantă făcuse şi nişte afişe cu Hristos cu o ţigară în colţul gurii, iar organizaţiile gay spun că Hristos a fost bisexual sau homosexual… Ne facem fraţi cu toţi ereticii, în numele unei iubiri extraordinare, paraevanghelice, pentru care călcăm în picioare chiar învăţătura evanghelică despre apărarea adevărului… Ce se uită de fapt? Că Hristos cel blând a fost în acelaşi timp şi Hristos cel aspru. Se tâlcuiesc la nesfârşit pericopele evanghelice cu spălarea picioarelor ucenicilor sau cu salvarea vieţii desfrânatei condamnate la moarte prin uciderea cu pietre, dar nu se tâlcuieşte aproape deloc pericopa în care Hristos pune mâna pe bici pentru a-i alunga din templu pe cei care îl transformaseră într-o casă de tâlhari. Ei sunt prototipul fariseilor de astăzi, care pur şi simplu substituie casa Domnului cu o casă de teatru telenovelist, în care fiecare mimează la nesfârşit smerenia, cuviinţa, iubirea de aproapele, dar cum au plecat de la biserică şi au intrat în casele lor leapădă straiele actoriceşti şi revin la feţele lor standard. Şi să vezi acolo certuri, ţipete, înjurături… Asta în cazurile fericite încă, pentru că în cele nefericite scandalul poate începe chiar din curtea bisericii – biserica fiind, mai ales la ţară, locul în care se întâlnesc fără să vrea rudele care se ceartă pentru vreo moştenire sau din alte pricini.

Dar nu trebuie să ne închidem ochii, să nu vedem aceste lucruri care ne pot sminti?

Ideal e să închidem ochii… Dar, practic, foarte puţini închid ochii în numele Domnului. De obicei, ochii se închid pentru că dacă am ţine ochii deschişi am vedea nu numai că celălalt păcătuieşte, am vedea că şi noi păcătuim. Dar am intrat în zodia toleranţei totale, în care nu îl judec pe păcătosul de lângă mine nu pentru că aşa mi-a cerut Hristos, ci pur şi simplu din instinctul de autoconservare. La acest capitol, nu e greu de observat că una dintre afirmaţiile preoţilor cel mai des luate în râs este: „să nu faci ce face popa, să faci ce zice popa…” Preoţii, nu toţi, dar destui, sunt cap de afiş în topul făţărniciei. Oricum, problema nu este nouă, găsim încă din scrierile Sfinţilor Părinţi din primele veacuri cuvinte foarte dure la adresa clericilor care se îndepărtează de calea cea dreaptă.

Problema fiind veche, de ce totuşi i se acordă atâta atenţie astăzi?

Pur şi simplu pentru că astăzi lipsesc vocile puternice ale Sfinţilor Părinţi care să pună degetul pe rană. Astăzi e la modă sloganul: „lasă-mă să te las”. Şi roadele se văd. O singură dovadă: procente din ce în ce mai mari se îndreaptă spre secte sau spre alte credinţe… Am văzut o carte cu mărturii ale preoţilor catolici care au ales să treacă la protestantism dezgustaţi de problemele dinăutrul catolicismului. Bine cel puţin că la noi fenomenul lepădării preoţilor de Ortodoxie nu e la fel de vast…

E corect însă să ne canalizăm atenţia doar asupra secularizării vieţii preoţilor?

Nu, dimpotrivă. E însă explicabilă. Oameni care stau departe de biserică se întâlnesc cu preotul în situaţii rare, la botezuri, nunţi sau înmormântări, şi atunci pun sub lupă comportamentul preotului: cât mănâncă părintele, cât bea părintele, câţi bani cere părintele şi multe altele. Ei caută pur şi simplu noduri în papură pentru a se convinge pe ei înşişi că nu le face bine prezenţa preotului, că ei sunt mai virtuoşi decât preotul, chiar mai iubitori de Dumnezeu decât preotul. Şi uită pur şi simplu că preotul nu a aterizat în Biserică de pe altă planetă, ci că preotul este slujitor al lui Hristos hirotonit de episcop, care e urmaşul Sfinţilor Apostoli. Ei preferă o credinţă nebisericească, personală, de tip sectant.

În ce măsură mirenii ortodocşi le favorizează această atitudine?

Priviţi ce înghesuială este în bisericile ortodoxe la împărţirea sălciilor, de Florii. Sau chiar în biserică, la împărtăşire, în marile praznice… Am fost şocat la o biserică în Grecia să văd în ce rânduială s-au dus să se împărtăşească aproape toţi creştinii. Mai întâi copiii, apoi adulţii. Abia după ce se împărtăşea cineva se mai aşeza altul la coadă, ca să nu fie aglomeraţie. Că doar preotul tot cu aceeaşi viteză împărtăşeşte, indiferent cât de tare se împinge lumea care stă la coadă. E anormal însă că auzim uneori cum se jignesc chiar şi cei care stau la coadă la împărtăşit, de parcă ar conta cine se împărtăşeşte primul şi cine al doilea. Recordul penibilităţii este stabilit, neîndoielnic, la cozile la închinarea la sfintele moaşte, la marile praznice, dar mai ales la bătălia pentru agheasmă mare, de Bobotează. La unele biserici a fost nevoie de intervenţia organelor de ordine pentru a linişti spiritele… Nu spiritele rele, care sunt alergice la orice slujbă de sfinţire, ci spiritele oamenilor care folosesc tehnici de arte marţiale pentru a-i imobiliza pe cei care încearcă să ia agheasmă forţând rândul.

Oferă astfel de scene o imagine reală a vieţii ortodoxe?

A vieţii autentice ortodoxe, nu. A vieţii ortodoxe secularizate, da. Nu găsim însă critici ale unor astfel de secvenţe decât foarte rar în predici sau articole. Şi omul care vrea să se apropie de biserică citeşte un catehism şi două cărţi care îi mângâie sufletul, vrea să pună început bun vieţii creştine, dar se loveşte de aceste scene ca de un zid. Şi spune: „Azi ortodoxia nu mai există. Ce a fost a fost extraordinar, dar azi e numai figuraţie”. Nu e deloc aşa. E însă greu să depăşeşti handicapul primului contact cu biserica, sau al primelor contacte chiar, şi să înţelegi că dacă reuşeşti să nu te poticneşti în astfel de minusuri baţi un record pentru care vei fi răsplătit de Hristos. E nevoie de un curaj foarte mare, dar şi plata e pe măsură. Dacă ar vedea ce pierd cei care judecă Biserica şi pe preoţi rămânând pe baricadele judecării, s-ar da cu capul de pereţi de supărare. Dar Hristos nu vrea să piardă pe nimeni. Le spune şi lor: „Veniţi la Mine măcar acum, oricât de mult aţi stat departe. Veniţi, e şi pentru voi un loc…”

Vă mulţumim şi vă mai aşteptăm în paginile săptămânalului nostru!

Ce părere ai despre internet, e păcat sau binecuvântare?

Curentul electric e păcat sau binecuvântare? Aş putea răspunde şi eu printr-o întrebare. Nu pot spune însă că internetul e neutru. Curentul electric e neutru, că poţi să-l foloseşte spre bine sau spre rău. Internetul cum e? Nu-i neutru. E rău internetul. Un preot i-a zis chiar – infernet.

Şi mai ai internet?

Da, precizez că vorbesc despre acest subiect ca omul care are internet. Folosesc deseori internetul. Şi voi explica şi de ce cred că e rău. De la ce a pornit internetul? Internetul a pornit de la nevoia de-a face o bibliotecă enormă, la care să aibă acces cât mai mulţi oameni… A oferit un fel de nivelare pe plan informaţional. E adevărat că îţi dă internetul şi materiale creştine. Problema e că oamenii, prin internet, nu au devenit mai iubitori nici de spiritualitate, nici de cultură, ci au devenit consumatori de informaţie neutră sau chiar consumatori de informaţie negativă. Cred că în procesul de spălare a creierelor, în procesul de modelare după înţelepciunea lumii, acesteia internetul va lua locul televizorului. Eu nu zic acum că înţelepciunea lumii acesteia era mai bună sau mai rea fără internet. Nu! Ci doar spun că internetul a fost un mijloc neutru, dar prin care s-a promovat ceva rău. Nu e doar portavocea multiculturalismului, e şi portavocea sincretismului, a mentalităţii iubirii de păcate… Şi cred că ne vom pierde identitatea în măsura în care ne vom îneca în această mare a internetului, pentru că nu ştim să tăiem pâinea infor­maţiei cu cuţitul internetului. Cred că ne tăiem şi unghiuţele şi degeţelele cu acest cuţit.

În această re­la­ţionare a omului cu internetul, pe ce poziţie se află omul: stăpân – supus – prieten cu acest instrument?

Stăpân al internetului nu-mi dau seama în ce măsură poţi fi; stăpân al internetului cred că eşti doar atunci când iei tot ceea ce-ţi trebuie, când îţi trebuie şi cât îţi trebuie. Aşa cum eşti şi stăpân al televizorului. Stăpân al internetului…. Vreun stăpân al internetului, care să fie sincer cu el însuşi şi să poată zice: „N-am luat nimic de pe net mai mult decât mi-a trebuit, şi n-am luat nimic din ce nu mi-a trebuit”, nu cunosc. Nu neg că există. Or exista vreo cincizeci care de oameni care, în pustia secolului XXI, navighează pe internet numai ca să scoată predicile părintelui Cleopa şi cine ştie ce material despre vreo nouă minune a Maicii Domnului de prin Grecia sau cine ştie de pe unde. Prieteni ai internetului cunosc foarte puţini. Prieteni, în sensul că vor să fie stăpâni ai internetului, adică să ia numai ce le trebuie, dar uneori s-au mai uitat, de oboseală, de tristeţe, din cauza unor decepţii sentimentale, din melancolie şi la chestii nefolositoare pe internet…

Îşi ocupă timpul cu internetul…

Îşi ocupă timpul puţin mai mult decât trebuie. Adică depăşesc puţin relaţia de stăpân al lui…

… sau încearcă să-şi înece necazul, ocupându-şi timpul…

…şi atunci au anumite căderi, dar se pun pe picioare, se ridică şi luptă în continuare. Însă majoritatea oamenilor sunt sclavii internetului. Internetul e mâncător de timp mai ceva decât televizorul. Stai, frate, că la televizor butonezi ce butonezi, dar, după ce îţi dai seama că sunt din ce în ce mai puţine programe care să te intereseze, preferi să te duci pe net, că acolo vezi tot ce vrei – mai ales acum, au apărut hub-urile, la care se adună toţi tinerii, unul după altul – ţi-ai ales filmele, ţi-ai ales muzica, ţi-ai ales clip-urile, şi timpul tău e clar mâncat de internet. Cred că sclavia e în primul rând la nivel psihic. Marshall McLuhan arăta în studiile sale că omul modern, care e învăţat să trăiască prin ochi, care priveşte tot timpul televizorul, va deveni inapt la nivelul comunicării. Devine un fel de zombbie, o masă inertă căreia doar i se povesteşte, care nu mai gân­deşte nimic, nu dă soluţii decât la probleme gen: „Cum face Zorro să scape de cei patru duşmani?” sau „cum reuşeşte Emilly să ajungă la postul de secretară?” sau „cum reuşeşte Ana să-şi recucerească prima iubire?”. La nivelul ăsta de gândire poate ajunge până şi calculatorul.

Eu cred că o să se facă calculatoare care gândesc. Calculatorul, fiind produs al tehnicii, nu va putea însă niciodată să gândească original. Calculatorul gândeşte deja, calculatorul va gândi din ce în ce mai bine, până la nivelul la care va crea ceva cu adevărat. Calculatorul gândeşte, când joci şah cu el, pe calculator, calculatorul gândeşte şi îţi arată, atunci când te bate, că e mai deştept ca tine.

Eh, de fapt, nu e mai deştept ca tine calculatorul, doar că el a învăţat nişte scheme fixe. El are o libertate foarte măsurată. Nu poate crea ceva cu adevărat. Filmele pe care le-ar putea „crea” calculatorul ar fi telenovele, în care, într-o structură logică, ori ea e înşelată de amant, ori ea e bătută de amant, ori ea e bătută de mă-sa, ori ea vrea să se culce cu tac’su, nişte chestii foarte precise; nu apare ceva care să schimbe cu adevărat telenovela. Doar că, în filmul al cărui scenariu e produs automat de calculator, în loc să primească cineva la loto două miliarde, primeşte o sumă de două sute de miliarde, ceva ce nu s-a mai întâmplat, în istoria omenirii, să câştige cineva aşa la loto.

Dar astea sunt nu dovezi ale gândirii calculatorului, ci dovezi ale faptului că el e sclavul schemelor progra­matorului. Niciodată n-o să fie mai deştept decât tine calculatorul. Calculatorul va fi mai deştept, aparent, decât marea majoritate a tâmpiţilor care îşi petrec timpul prin cârciumi, în internet cafe-uri, jucându-se cu jocuri cu îm­puşcături, şi care s-au dezvăţat să gândească. Ei devin un fel de roboţei. Şi, când văd ce film a făcut calculatorul de unul singur, rămân miraţi: „Bă, e mai deştept ca mine!” Sau, dacă încearcă să joace şah cu un program bun, cu un program care abia a fost bătut de marii maeştri de şah, e clar că şi el e bătut, şi zice: „Ia uite ce calculator deştept am!” Poate că niciodată n-o să fii tu mai deştept decât geniile momentului care programează calculatoarele respective. Dar niciodată geniile alea n-or să creeze un calculator care să gândească altfel decât în schemele în care a fost făcut.

Cât de duşman ne e internetul?…

Internetul ne e duşman şi pentru că statul în faţa monitorului, chiar dacă vedem filme duhovniceşti, ne afectează creierul. Acum cred că e cazul să fac puţină reclamă monitoarelor cu LCD-uri şi televizoarelor cu LCD-uri. Când fetiţa mea mică privea ceva la televizorul vechi, îi lăcrimau ochii. Când trecea prin faţa televizorului, oprindu-se puţin să se uite, se freca la ochi. Acum, am luat televizor cu LCD, nu mai avem această problemă. Avantajul care e? Că n-o să mai apară dureri de cap şi de ochi de la monitoarele la care ne uităm pe internet, cu LCD. Dezavantajul care e? Că, nemaidurându-ne ochii, stăm şi mai mult în faţa monitorului şi ne pierdem şi mai mult timp… Am fost şocat să văd cât de performante sunt monitoarele cu LCD. Când aveam monitorul vechi lucram la cărţile mele până mi se făcea rău, până mă durea capul… Mi-a făcut cineva cadou monitorul pe care-l am acum, şi în seara în care l-am primit am lucrat, am tot lucrat, am tot lucrat, pentru că nu mă mai durea capul, nu mă mai dureau ochii, şi când am văzut că e unu noaptea, am înţeles că monitoarele cu LCD sunt mult mai bune decât cele din vechea generaţie. Repet, însă, acest avantaj, că nu te mai dor ochii şi capul, va fi dezavantaj, pentru că oamenii se vor lăsa şi mai mult modelaţi de ceea ce văd pe internet sau prin internet.

Cât Îl regăsim pe Hristos pe internet?

Acum nu spun că trebuie să ne punem neapărat o icoană pe desktop şi să facem rugăciuni tot timpul, când dăm drumul la calculator. M-au întrebat mai mulţi de ce am o poză cu soţia mea în avatarul de la messenger. Şi am spus: „Corespondez cu toţi ciudaţii, de multe ori pe teme sexuale, şi când mă uit la soţia mea, mi se spală sufletul.” „Ei, cum poţi să spui asta? Ce, dragostea ta e aşa curată? Voi nu faceţi perversiuni?”, m-a întrebat o femeie. Am rămas şocat de întrebare: „Cum să facem perversiuni? Încerc să trăiesc o viaţă creştină, în care perversiunile lipsesc… “ Persoana respectivă şi-a cerut scuze. Dar nu putea înţelege ce înseamnă pentru mine poza soţiei mele. Pentru mine poza soţiei mele înseamnă foarte mult. Puteam să-L pun la avatar pe Hristos – era teologic, duhovnicesc. Dar nu cred că trebuie să ne cramponăm şi să considerăm că Hristos e Hristos numai când e icoana lui Hristos, iar restul e totul rău. Eu încerc să-L văd pe Hristos şi-n iubirea pe care o port soţiei mele.

Un tânăr care vrea să-L găsească pe Hristos şi e obsedat de inter­net, are la îndemână instrumentul acesta, cel mai efica­ce… E un tânăr preocupat de segmentul religios, care vrea să găsească informaţii despre viaţa creştină pe internet. Acolo cât de real Îl regăseşte pe Hristos?

Depinde de căutarea lui. În Lumea credinţei, într-unul din ulti­mele numere, Răzvan Bucuroiu zicea că e nevoie de o catehizare prin net, de o formă de misionarism pe internet – de altfel, şi catolicii au fost îndemnaţi de papa Ioan Paul al II-lea să facă asta – şi cred că trebuie susţinută o propagandă ortodoxă pe internet, dar un fel de propagandă sinucigaşă, de genul: „Măi, băieţi, măi! Înţelegeţi că adevărul e în Hristos! Şi dacă adevărul e în Hristos, fiţi şi voi băieţi deştepţi şi nu mai pierdeţi timpul pe internet!” Pentru că, decât să cauţi predicile părintelui X pe net…, mai bine te duci duminica la biserică şi asculţi acolo o predică live. La biserică. Eu nu zic că după ce ai ascultat predica la biserică, nu ţi-e de folos să mai asculţi o predică sau două scoase de pe net. Dacă vrei, poţi să faci asta. Însă materialul ortodox de pe net e sinucigaş pentru net în sensul că te învaţă să renunţi la timpul pierdut în faţa netului, şi că te ajută să devii din rob al netului – prieten al netului; apoi din prieten să devii stăpân al netului, adică să iei numai ceea ce-ţi trebuie.

Nevinovata revistă a presei nu e chiar aşa nevino­vată. Îmi spunea un preot în Grecia cum se abonase la vreo cinci ziare şi primea de la fiecare tot felul de ştiri, şi ajunsese să ştie toate şuşanelele din România, ce face cutare, care s-a măritat cu cutare, care a divorţat de cutare, ştia toate măscările din show-biz-ul românesc. Şi şi-a dat seama că asta îl vătăma duhovniceşte. Mie mi s-a părut puţin ridicol să simţi nevoia să treci printr-o etapă de intoxicare cu informaţii din zona ziarelor româneşti, însă bine că şi-a dat seama în cele din urmă că pierde timpul şi a renunţat.

Cât poţi să Îl regăseşti pe Hristos pe internet?

Poţi să-L regăseşti foarte mult, dar nu cred că trebuie să cauţi să-L regăseşti acolo. Sunt unii pe care vocea părintelui Serafim Rose sau un material cu părintele Porfirie sau cu părintele Iacov Tsalikis i-a marcat foarte tare. Pe alţii i‑a marcat o înre­gistrare cu părintele Paisie Olaru sau cu părintele Cleopa. Există convertiri prin internet foarte spectaculoase. Trebuie să ajungem ca nu cumva, de grija convertirilor acestora spectaculoase, să pierdem marea masă a credincioşilor, care dau drumul la internet să asculte o predică şi apoi sfârşesc pe cine ştie ce site-uri porno. E ruşinos ce spun, dar se întâmplă şi aşa… Eu nu cred că avem maturitatea să ne jucăm cu internetul. E o modă acum ca internetul să invadeze liceele. Dar nu cred că au copiii respectivi maturitatea să se lupte cu netul.

Vorbeai de statul acesta informaţional, de statul global, în care fiecare e liber să posteze ce vrea, să scoată ce vrea – există vreo instanţă oarecum valorică, ce ar putea garanta ortodoxia materialelor de pe site-urile ortodoxe, adică: „Informaţia aceasta într-adevăr merită preluată? Merită macerată?” „Aceasta e o erezie postată de nu ştiu cine!” În hăţişul acesta, cum ne descurcăm? Cum ştim care sunt materiale care merită valorizate şi care …

Site-urile ortodoxe mai importante au renume, au faimă. Îmi spunea cineva: „Am ajuns să cumpăr cărţi de la editura Egumeniţa, pentru că ştiu că sunteţi director la Egumeniţa şi ştiu că tot ceea ce tipăreşte Egumeniţa e carte ortodoxă.” Şi preferă să cumpere cărţi de la Egumeniţa în loc să cumpere de la unele edituri care scot cărţi ortodoxe, dar mai scot şi cărţi îndoielnice. Aşa se întâmplă şi cu site-urile ortodoxe. Ştii că marile site-uri au postat 99, 99 % învăţătură ortodoxă, ai încredere în ele.

Asta implică şi un exerciţiu mai de durată.

Nu, eu nu cred că implică un exerciţiu de durată. Îţi dai seama repede care sunt site-urile cele mai accesate, cu materialele cele mai bune, îţi dai seama ce e reprezentativ pentru fiecare site. De fapt, site-ul e oglinda celui care face site-ul. Şi, în măsura în care vezi că într-un site se regăseşte foarte mult material ortodox, chiar dacă e transpus în interviuri şi nu neapărat în texte ale Sfinţilor Părinţi, ai deschidere faţă de site-ul respectiv.

Cred că, anticipez, aşa cum în vremurile din urmă forţele răului se vor folosi de mass-media, tot aşa vor încerca să se folosească şi de internetul ortodox. Părinţii duhovni­ceşti şi sfinţii secolului XX ne-au profeţit că antihristul nu se va teme de biserici; că vor exista biserici mari, frumoase, cons­truc­ţii cât se poate de impozante dar ceea ce de fapt se va propovădui în ele vor fi învăţături mincinoase şi foarte puţini creştini vor rămâne în adevăr în vremurile din urmă. Tot aşa, vor exista site-uri ortodoxe foarte pom­poase, cu lucruri cât se poate de interesante, dar în care substanţa va fi virusată de vreo erezie sau alta. Nădăjduiesc că părinţii ortodocşi vor înţelege că netul e un amfiteatru, e un stadion pe care au loc coride duhovniceşti, şi cred că e nevoie ca părinţii duhovniceşti să fie mai activi în misionarismul făcut pe internet şi să atragă atenţia: „Băieţi, luaţi aminte: acolo se află o erezie!” Sau: „Acolo se află materiale de nota 10”.

Marea majoritate sapă forumurile pentru discuţii. Ce părere ai despre acest segment al netului?

Încearcă oamenii să comunice… Sunt prea singuri. Dar, nu scapă de singurătate… Nici pe forumurile ortodoxe nu stăm bine… Eu sunt puţin decepţionat de forum-urile ortodoxe, pentru că am observat atâta noroi, atâta mizerie, atâta răutate pe foru­muri… Pentru că pe un forum dai tu materiale bune, vin zece tâmpiţi şi spun zece blasfemii şi-ţi ia mai mult timp să lămureşti blasfemiile respective decât să foloseşti pe cineva… Nu e vorba de blasfemii explicite, ci de nuanţe foarte fine: „Da, Biserica e Una, cea ortodoxă, dar şi celelalte fac parte din ea, în mod nevăzut” – până stai să lămureşti astfel de lucruri, îţi ia săptămâni întregi, poate. Eu mi-aş dori să existe forum-uri ortodoxe 100%. Nu ştiu de ce, dar cele mai multe sunt aşa, amestecate.

Avem site-uri ortodoxe?

Da: www.sfaturiortodoxe.ro, www.ortodoxtv.ro, www.ortodoxmedia.com, www.ortodoxie-ecumenism.com, www.misiune-ortodoxa.ro, site-urile per­sonale, cum au Laurenţiu Dumitru sau părintele Savatie. În timp oamenii îşi dau seama care e site-ul care are materialele cele mai potrivite pentru fiecare. Sunt, de exemplu, oameni total neinteresaţi de pole­micile Ortodoxie – Catolicism. Ei, există un site www.ortodoxie-catolicism.ro, pe care poate creştinul nu-l va accesa decât atunci când va fi pus într-o situaţie în care trebuie să se autopoziţioneze şi atunci va căuta reperele patristice şi reperele pe care le-au oferit părinţii duhovni­ceşti contemporani… Atunci va accesa site-ul respectiv, altfel poate nu-l va accesa.

Răspunsul tău trădează o anumită îngrijorare. Fap­tul că le poţi enumera deja este un semn de îngrijorare, adică ar fi trebuit să fie mult mai multe materiale ortodoxe pe internet şi să fi răspuns la această întrebare: „Da, sunt foarte multe, dar le amintesc numai pe cele care mi se par mai importante”.

Site-uri ortodoxe sunt cu grămada, cu tona, şi o să tipăresc poate o listă într-un volum. Sunt multe…

Dar, pe de altă parte, n-ai pomenit decât de iniţiative oarecum private. Aş vrea să te referi puţin şi la site-urile instituţionalizate, să le spunem aşa, ale Bisericii. Ale eparhiilor, în general, cum ţi se par acestea?

Am să spun o întâmplare pe care cred am mai pomenit‑o undeva… În perioada comunistă, un ţăran i-a cerut părintelui de la biserică ceva să citească, şi părintele i-a dat câteva reviste bisericeşti. După câteva zile, ţăranul s-a întors : „Părinte, luaţi-le înapoi, că dacă le citesc pe astea, devin ateu!” Adică, erau în ele atâtea osanale, atâtea laude faţă de partid, atât de puţin material viu, cuvânt viu, care să mişte persoana respectivă, încât lectura lor îl făcea să-şi piardă credinţa. Există riscul ca site-urile instituţionalizate să fie atinse de acest spirit. Nu neg că se poate face foarte multă misiune prin ele. Există şi site-uri instituţionalizate în România care fac lucrare foarte bună, însă având foarte puţini oameni care lucrează la ele, nivelul de informaţie nouă pe care o aduc este foarte mic şi…

În acelaşi timp, majoritatea site-urilor pe care le-ai numit funcţionează cu binecuvântarea ierarhului locului sau cu aprobarea tacită a acestuia. Eu nu am cunoştinţă să fi fost vreo problemă de genul acesta, în care să fie o imixtiune a Bisericii, să spună cineva: „Gata, frate, până aici, v-aţi făcut de cap! Nu mai postaţi materiale pe net…”

Biserica nu ia atitudine nici faţă de marile erezii, nici faţă de satanişti, ar fi fost culmea să se ia de nişte mici blog-eri…

Acolo e altă problemă! Aici deranjează – sau ar deranja – însăşi structura instituţionalizată, în cazul în care s-ar suprapune…

Da, da, în cazul în care s-ar suprapune clientela…

Adică, fiecare îşi face treaba lui, şi atunci…

Am văzut de curând o statistică a site-urilor ortodoxe. Cred că e vorba de concurenţă, dar site‑urile instituţionalizate nu ştiu ce şansă au să ajungă site-urile neinstituţionalizate, pentru că oamenii sunt interesaţi nu de cine dă informaţia, ci de ce informaţie dă. Şi dacă e vorba de învăţătura Sfinţilor Părinţi, mai degrabă accesează tânărul un site neinstituţionalizat, dar în care vede adevărul Sfinţilor Părinţi şi al părinţilor duhovniceşti contemporani, decât site-uri instituţionalizate care vin cu sfaturi de la părinţi din zilele noastre, dar nu sunt nici repere duhovniceşti, nici repere morale, se fac cine ştie ce purtători de cuvânt…

Soluţia e foarte simplă: le privatizează şi au rezolvat problema.

Oare? Fac o paralelă. Îmi relata un părinte o situaţie. A primit o plângere de la episcopie că n-a vândut destule lumânări în parohie. Şi părintele s-a dus la episcop şi l-a întrebat: „De când am venit în parohie am dublat numărul oamenilor care vin în biserică, facem atâtea slujbe în plus, care e problema? Că se cumpără doar atâtea lumânări?” Că părintele nu vinde lumânări în altă parte. Doar atâtea lumânări se cumpără, fiind un sat mic. „Ce, suntem S.R.L.? Dacă nu suntem productivi, Prea Sfinţia Voastră, desfiinţaţi-ne! Dacă suntem biserica lui Hristos, atunci misiunea noastră este să-i ducem cu ea pe oameni la Hristos, şi apoi vedem câte lumânări au cumpărat!”

Importantă e nu cantitatea lumânărilor – mă refer la informaţie aici – importantă e eficacitatea la nivelul folosului: câţi oameni s-au folosit deschizând pagina episcopiei cutare? Câţi oameni care au necazuri, probleme, fră­mântări, nelămuriri, s-au folosit de sfaturile părintelui din site-ul respectiv? E foarte îndoielnic faptul că oamenii au ajuns să considere repere duhovniceşti datele pe care le oferă unele site-uri făcute de oameni fără o trăire duhovnicească autentică. În situaţia asta nu e de mirare că ne agăţăm cu disperare de textele patristice sau ale părinţilor duhovniceşti contemporani, uneori fără discernământ. Dar criza asta e atât de mare, încât nu putem transfera o parte din responsabilitate asupra internetului în care, ca într-un ocean de pornografie şi de violenţă cineva se străduieşte să mai adauge trei picături de sfat curat în Hristos.

Foloseşti foarte mult internetul?

Variabil. Aşa bine se adună mintea care stă departe de internet şi de calculator şi de televizor… E altfel şi modul în care te rogi. După ce stai o oră în faţa calculatorului, (mult mai greu îţi aduni mintea la rugăciune.

Simţi calculatorul ca pe un instrument real de misiune, sau doar ca pe un mod de a încerca să faci ceva pentru Hristos, prin el? Mă refer la roade…

Ştiu că roadele sunt reale pentru că mi-au scris foarte mulţi tineri care şi-au schimbat viaţa datorită materialelor care au ajuns la ei prin internet. Nu consider internetul o încercare banală, ci un mod de a face ceva. Atât de mult, încât … Am văzut zilele trecute o poză cu o înmormântare năzdrăvană la ţigani… Au săpat o groapă mare în pământ, în care au făcut o cameră, şi i-au pus veioză, tablouri, tot ce-i trebuie ţiganului în camera respectivă – chiar mă gândeam dacă are curent la veioza respectivă… Aşa şi eu, o să iau firul de la internet cu mine, în mormânt, ca să mă uit şi pe lumea cealaltă. Glumesc…

Eu mă bucur că există această oportunitate pe care ţi-o oferă internetul, de a comunica cu foarte mulţi oameni. Decât să stau să scriu 300 de scrisori, scriu o singură scrisoare şi o trimit la 300 de oameni deodată. Am câteva sute de e-mail-uri, peste şapte sute de oameni în lista de messenger, când găsesc un material interesant despre un părinte duhovnicesc, despre o conferinţă, despre un concert, despre un film interesant, îi anunţ pe cei şapte sute care, la rândul lor, anunţă fiecare cât poate, şi uite aşa facem să circule informaţia ortodoxă. Pentru că e foarte greu să tot stai aşa, să supraveghezi pe net, când apare ceva interesant… Aşa, când găseşte cineva ceva interesant, dă prietenilor lui să citească, prietenii dau imediat mai departe şi tot aşa.

E adevărat că există şi reversul monedei: că acelaşi anunţ, că la ora cutare e conferinţa cutare, îl primeşti de zece ori până începe conferinţa, şi de douăzeci de ori după ce conferinţa s-a terminat. Exagerez acum, dar primeşti uneori atâtea anunţuri, că te plictiseşti ştergându-le. Primeşti un banc – hai să nu zic banc, o glumă, că termenul de banc îi zgândăre pe unii – o glumă, să înduhovnicim termenul. Îl primeşti o dată, te detensionează. Îl primeşti de douăzeci de ori, gata, te-a plictisit.

Cum ne ferim de agresivitatea informaţională de pe net?

Noi nu vrem să ne ferim de ea. Nici n-o băgăm în seamă, cei mai mulţi dintre noi. Ne considerăm maturi, noi ştim ce e bine şi ce e rău, avem discernământ, şi credem că, fiind atât de echilibraţi duhovniceşte, ştim să-i facem faţă. Nu prea ştim să-i facem faţă. Cred că ar trebui tratată problema aceasta cu foarte multă luare aminte. Mai ales că în această agresivitate există şi nivelul acela la care tu te-ai gândit să deschizi un forum ortodox şi-ţi apare o reclamă la prezerva­tive. Că de multe ori am văzut, fără să vreau, reclame la prezervative pe internet. Sunt o mie de site-uri, şi site-uri cu vieţi de sfinţi, dai acolo, vezi reclame la prezervative. Bine că reclamele sunt majoritatea în engleză şi unii nu le prea citesc cu atenţie… E dificil. Mi-a scris cineva, a dat să acceseze un site ortodox şi i-a apărut un mesaj de genul: „Mori, ţi se va întâmpla ceva rău…” M-a întrebat: „Dom’le, dar cum se poate aşa ceva?” Mi-a dat şi mie link-ul, dar mie mi-a intrat viaţa sfântului respectiv.

Hacker-ii se joacă la grămadă şi faptul că există acest segment ortodox al internetului îi râcâie la maxim. Eu am citit nişte comentarii legate de site-ul www.sfaturiortodoxe.ro, făcute de tineri care n-au nicio treabă cu Biserica şi efectiv li se părea comedie 100% ce scria acolo despre viaţa în Hristos. Adică, ei sunt atât de departe de orice realizare duhovnicească, încât pot citi site-ul sfaturiortodoxe ca pe o glumă bună. E ciudat că se întâmplă aşa ceva. Eh, şi când ţi se năzare că site-ul ăla e un duşman al tău, pentru că orice mărturie ortodoxă e un duşman al mărturiei neortodoxe, atunci simţi nevoia să zgârii, şi atunci apar hacker-ii, care încearcă să se bage şi ei în spaţiul ortodox.

Pentru a-ţi satisface oarecum nevoia de informaţie, cât foloseşti internetul pe zi, pentru informaţia în sine?

Depinde. Informaţia ca ştire sau ca ce?

Ca ştire. Informaţia efectiv socială, culturală, religioasă, mă refer, dincolo de comunicarea cu cititorii…

Depinde. De la nici un minut pe zi la maxim… nu-mi dau seama cât poate fi dar, în medie, zece minute, poate un sfert de oră, pentru că nu citesc rând cu rând, ci citesc aşa, pe diagonală, ca să acopăr o cantitate de informaţie cât mai mare. Acele zece minute, sfertul ăla de oră, însă, mă oboseşte foarte tare. Şi am observat că zilele pe care le încep citind revista presei, chiar dacă stau puţin la revista presei, sunt zile de randament intelectual mai scăzut. Pentru că nu pot scrie cu aceeaşi stare sufletească după ce am citit revista presei, pentru că, vrei-nu vrei, revista presei nu are numai ştiri culturale, are şi tot felul de bombonici: ce chiloţei şi-a luat cântăreaţa nu ştiu care, cu diamante, şi amănunte de genul acesta.

Chiar observase, tristă, soţia mea, că pe un canal de televiziune, la ştiri, se prezentau informaţii de genul: „Verişorul boxerului cutare a făcut un accident de maşină. Fiica cântăreţului nu ştiu care…” Mi-a zis: „Acum aflăm şi ce se întâmplă cu rudele personajelor sau personalităţilor…” Nu sunt în stare să ne dea decât ştiri de genul acesta, de doi bani, care ne învaţă să trăim la nivel manelist.

Pentru aceste ştiri – care oricum se propagă în atmosferă – pierdem în faţa televizorului sau a calculatorului câte două ore, pentru a reţine, la sfârşit, când tragem linia, două-trei ştiri, pe care oricum le aflam oricum, cel mai târziu a doua zi de dimineaţă, dacă sunt ştiri care ne interesează într-adevăr. Vorbeşte-ne puţin despre internet versus carte, versus lectură clasică.

E clar că în lupta asta va câştiga până la urmă internetul – va fi însă o biruinţă de scurtă durată şi relativă. În vremurile din urmă va câştiga internetul, de ce? Ca să cumperi o carte, te costă mult. Internetul îţi dă la material – nu neapărat ortodox, dar cultural, cât vrei. Sunt atâtea biblioteci, literatură română, literatură străină şi, decât să dai banul, mai bine stai şi citeşti gratis. Decât să scoţi pe imprimantă, să mai dai bani pe toner, stai şi citeşti în faţa monitorului, însă nu e deloc acelaşi lucru. Relaţia cu cartea e o relaţie mult mai puternică decât relaţia cu televizorul. Monitorul îţi fură mult mai mult din atenţie, din energie… E trist.

Deşi mi-am postat cărţile pe net, eu sunt fanul cărţilor tipărite. Însă îmi dau seama că se vor împuţina cărţile şi va fi din ce în ce mai comod pentru un tânăr să bage un stick în telefonul celuilalt, în telefoane care vor fi toate mini-calculatoare în care încap peste 2000 de cărţi. O problemă e că în ziua de azi se citeşte din ce în ce mai puţin. Televizorul şi netul biruie şi e mult mai uşor să vezi un film decât să citeşti o carte. Şi chiar dacă filmul are inadvertenţe din punct de vedere istoric, pe tine nu te interesează, că n-ai citit istorie şi nu ştii cum au stat lucrurile. Şi rămâi cu elemente din film de genul: ia uite cum s-a culcat William Wallace cu nora regelui Angliei, uite ce interesant. Şi ia uite ce erou pasional, Wallace! Ei, era pasional William Wallace, dar în momentul în care vrei să înveţi istorie din astfel de filme, ai tras un loz necâştigător. Cartea pierde, pe de o parte, pentru că ea costă bani şi pentru că-ţi ia timp să citeşti o carte, când poţi vedea o emisiune de un sfert de oră din care ai aflat chestii esenţiale. Cartea pierde şi pentru că niciodată n-o să găseşti într-o librărie varietatea de informaţie pe care o găseşti accesând internetul, mai ales dacă ştii şi engleză, găseşti tot ce vrei şi ce nu vrei…. Însă, pierzând cartea, pierdem ceva din firescul vieţii. Eu nu zic că dacă citeşti viaţa sfântului cutare pe internet nu te poate mişca; te poate mişca. Părintele Sofronie de la Essex spunea că lui îi place să scrie cărţi duhovniceşti la maşina de scris. Că pentru el scrisul la maşina de scris, fără să fie atent cum face litera, ci făcând un gest mecanic – cine ştie să scrie cu metoda oarbă nu se mai uită la litere – îi dă o altă stare sufletească. Aceeaşi carte o scrie, dar lui îi e mult mai uşor să o scrie la maşina de scris… Am observat lucrul acesta: eu sunt stângaci şi scriu foarte încet cu mâna stângă, dar când scriu pe calculator fără să mă uit la taste scriu mult mai uşor. Invers – cititorul mult mai uşor receptează citind cartea decât văzând ecranul monitorului, care-l oboseşte, care îi dă dureri de cap.

Resimţi această expansiune a internetului şi această pierdere în activitatea editorială sau chiar scriitoricească? Mă refeream ca tiraje, efectiv. Simţi scăderea tirajelor?Datorită expansiunii internetului…

Da, clar! Asta se întâmplă! E un fenomen clar şi de amploare. Omul citeşte din ce în ce mai puţin, se tipăreşte din ce în ce mai puţin în România, în tiraje din ce în ce mai mici… Ce era acum câţiva ani un tiraj de zece mii de exemplare!? Era un tiraj bun. Acum e un tiraj record – greu scoţi o carte în zece mii de exemplare încă de la început.

Dar şi cartea e mult mai complexă, e mult mai variată oferta de carte religioasă acum, faţă de acum câţiva ani. Poate şi acesta e un motiv. Adică lumea avea de ales dintr-o sută de cărţi atunci, acum oferta s-a îmbogăţit… Ideea era dacă nu se într-ajutorează oarecum internetul cu promovarea de carte, adică e şi o metodă, un instrument foarte bun de publicitate, de a promova cartea. Sau ai cazuri în care, să zicem, cei din lista cititorilor de pe net…

Nu au mai cumpărat cartea pentru că au citit-o pe net? Da, sunt cazuri, dar pe mine nu m-a deranjat lucrul ăsta.

E un fenomen frecvent acesta?

Îmi scriu mulţi că citesc cărţile pe net, că nu au bani să le cumpere. Dar scopul pentru care a fost scrisă o carte ortodoxă nu e ca autorul să ia bani din cartea aia. A fost scrisă pentru Hristos. Eu cred că orice carte duhovnicească e într-o anumită măsură o lucrare a Duhului Sfânt, nu o carte care aduce bani autorului. Că vin şi bani, e partea a doua.

Şi autorul, dacă o scrie şi o pune pe internet, nu pierde. Pentru că cine o lua din librărie, o ia şi de pe net şi din librărie. Că unii au citit-o pe internet şi n-au bani s-o ia din librărie, foarte bine – folosul lor! Că unii au citit-o pe internet şi vor să şi-o şi cumpere din librărie – pentru că mulţi aşa îmi scriu: au început să citească dintr-o carte pe internet, le-a plăcut cartea şi, dacă au găsit-o la librărie, au cumpărat-o. Eu cred că e o formă egală de reclamă a cărţii ortodoxe prin internet. Există şi dezavantaje, că oamenii se uită pe internet şi nu mai intră în librării, dar există şi avantaje: este o promovare ideală. Şi am observat că, deşi cărţile mele sunt postate pe diferite site-uri, asta n-a scăzut vânzarea cărţilor mele, ci dimpotrivă.

Şi chiar aş vrea să înţeleagă autorii de cărţi, sau cei care editează reviste ortodoxe, că nu pierd cu nimic dacă postează materiale pe internet. Un suflet în plus dacă vor câştiga, chiar dacă vor pierde preţul unei reviste vândute, merită, merită! Eu mă tot gândesc că viaţa unui om, sufletul unui om, e prea valoros ca să fie cumpărat cu bani. Să zicem că poate am pierdut 30 de milioane de lei punându-mi cărţile pe net. Ei, şi? Poate am câştigat un om. Merită sufletul ăsta 30 de milioane? Merită şi mai mult!

Acum, eu sunt puţin descumpănit, că având multe cărţi şi fiind avantajat şi de reclama pe care mi-a pus-o la dispoziţie internetul, îmi vin bani din cărţi. Dar încerc ca inima mea să fie aceeaşi ca atunci când scriam şi făceam foamea, dar scriam pentru aproapele, să fie aceeaşi şi acum. Că vin banii, e un lucru de moment. Poate mâine, Doamne fereşte, se întâmplă ceva şi nu mai pot scrie nici ocarte, sau poate că o să vină o prigoană religioasă şi cărţile or să fie interzise – şi nu prigoană exclusiv îndreptată împotriva Bisericii, ci îndreptată împotriva acelui segment al mărturiei creştine care combate înţelepciunea acestei lumi. Pentru că n-au cum să şteargă duşmanii Bisericii toată mărturia ortodoxă, nu au cum! Au distrus strict sau în mod special ceea ce-i râcâia pe ei. Părintele Iustin Popovici a fost un părinte care a încercat să atace toate problemele bisericeşti din vremea sa. Cum făceau comuniştii un pas greşit, imediat îi sancţiona, scria în reviste, imediat lua poziţie. Cred că înţelepciunea acestei lumi vrea să faulteze toţi mărturisitorii. Şi dacă mâine va începe o prigoană împotriva cărţii ortodoxe şi să zicem că n-o să mai pot tipări nimic, nu e nici o problemă, autorul creştin nu trebuie să scrie ca să trăiască din asta, ci trebuie să scrie pentru Hristos. Poate mâine Hristos o să vrea să fiu portar la vreun bloc sau la vreun magazin.

Şi aici poate fi o formă de mărturisire.

Mai dificil, mai dificil, dar nu imposibil…

Danion, eşti şi tată. Cum reuşeşti – sau poate nu e neapărat acum cazul, dar cum reuşeşti să-ţi fereşti copiii de ispita internetului?

Ne întâlnim peste zece ani şi-ţi spun. Acuma, băiatul meu are opt ani, fetele sunt prea mici, au aproape patru şi cinci ani.

…ne întâlnim peste un an, doi, în cazul ăsta!

Ne întâlnim, da. La vârsta la care unii colegi ai băiatului meu – care e la o şcoală mai răsărită – au acasă calculatoare, internet, stau pe net mult la vârsta asta, am încercat să-i explic că nu-i este de nici un folos să se joace pe calculator. N-are nici un joc pe calculator în casă. Le-am şters şi pe cele pe care le are calculatorul, pentru că orice calculator se vinde cu câteva Windows Games. Le-am şters. Şi nu se joacă nici un joc pe calculator. Din când în când, foarte rar, se uită pe internet la programul tv, vrea să vadă dacă e ceva interesant şi îl las, programul lor de televizor fiind doar sâmbătă şi duminică, atât au voie copiii să se uite la desene, în rest n-au voie nici un desen animat, nimic, de luni până vineri. Poate seara, când mai dăm noi drumul puţin la ştiri sau la vreun film, mai mişună pe lângă noi, dar în rest, de luni până vineri, n-au voie să se uite. Când o să mai crească însă, o să fie foarte dificil, pentru că fiecare bloc e înconjurat de internet cafe-uri şi de locuri în care se duc tinerii care n-au ce să facă acasă. Însă eu nu încerc să-mi educ copiii în mod crispat, încerc să-i învăţ să aibă maturitatea de a alege ce e bine de ce e rău şi de a înţelege că nu le e de folos să stea pe internet…

Când vor creşte copiii, poate ne întâlnim din nou continuăm discuţia. Şi dacă peste cinci ani o să dau un răspuns de genul: „nu poţi să ţii copiii departe de internet, internetul îi virusează pe toţi copiii, deci al meu a ajuns să facă cine ştie ce ticăloşii pentru că a fost predestinat, pentru că Dumnezeu a îngăduit ca în secolul XXI toţi să aibă internet în casă” – dacă voi da un astfel de răspuns făţarnic, înseamnă că am eşuat eu, nu însă că nu te poţi raporta şi altfel la internet. Ar fi un eşec personal şi atâta tot. Chiar dacă eu l‑aş îmbrăca în teorii cât se poate de stufoase. Că am observat chestia asta, că oamenii, în loc să-şi asume scăderile şi neputinţele, încearcă să le generalizeze şi să le justifice…

Pe parcursul discuţiei noastre mi-am dat seama cât de complicată şi cât de perversă e până la urmă această problemă a internetului, care ne mănâncă timp, ne ia resurse, ne perverteşte mintea. În acelaşi timp am văzut, spre final, că lucrurile acestea, la nivelul copiilor, se pot corija, se pot oarecum gestiona. Cine poate, într-adevăr, să jaloneze paşii tânărului, ca să reuşească să se descurce, să iasă din hăţişul acesta al netului?

Părerea mea e că duhovnicul trebuie să înţeleagă că e important să discute cu oamenii la spovedanie şi cât de robi ai netului sau ai televizorului sunt… Duhovnicii iscusiţi discută şi astfel de probleme. Oare duhovnicii de mâine vor avea îndrăzneala să-şi asume şi această responsabilitate, de a discuta la spovedanie şi despre dependenţa tânărului de televizor, de internet, nu să se rezume doar la: „ai curvit?”, „te-ai masturbat?” etc? În momentul acela, duhovnicul îl va ajuta pe tânăr să scape din robia internetului. Am un prieten care mi-a spus că ori de câte ori vorbea la telefonul mobil ajunsese să aibă dureri de cap, la urechea la care ţinea telefonul, şi dacă îşi dădea cu agheasmă pe ureche, îi treceau durerile. Şi duhovnicul i-a dat canon să nu mai folosească o vreme telefonul mobil. Şi a renunţat la telefonul mobil şi cu asta basta…

M-am bucurat că există duhovnici care dau soluţii practice. Cred că greşim dacă rezumăm învăţătura ortodoxă numai la dogme şi la chestii cât se poate de strălucite, de înălţare a minţii şi de tâlcuiri patristice la pasaje din Scriptură, atât de înalte, încât ni se pare că nu au nici o legătură cu pasajul respectiv… Dar tu eşti culmea sfinţeniei… că ai citit învăţătura Sfântului cutare şi eşti mai deştept decât proştii care nu au citit-o. În loc să-ţi fi văzut lungul nasului şi să zici: „stai, mie acum îmi trebuie ceva legat de problema mea cu televizorul şi cu internetul şi cu discoteca şi cu problema mea reală, nu să văd lumina dumnezeiască în câteva zile…”

Sunt familiarizaţi duhovnicii cu noţiunea de inter­net? Pentru a da un sfat oarecum pertinent, dincolo de faptul că Dumnezeu vorbeşte prin ei, trebuie să fie şi puţin în temă cu problematica…

Foarte puţini, foarte puţini… dar puţinătatea asta nu e caracteristică doar în ceea ce priveşte internetul. Din păcate, asistăm la împuţinarea numărului duhovnicilor care ştiu să facă faţă problemelor actuale, cu care se confruntă oamenii din biserică – între ele fiind şi pro­blema internetului.

E un avantaj faptul că internetul înlesneşte comunicarea între oameni?

Merită să facem referire la posibilitatea aceasta de a discuta pe internet, de a vorbi gratis la telefon prin Skype sau de a te şi vedea prin webcam. Observ că tinerii care se află într-o căutare permanentă, în loc să afle răspuns la întrebările lor, cad în hipnoza aceasta a discuţiilor nesfâr­şite, prin care îşi împărtăşesc unul altuia nelămuririle, şi nu ajung cu un pas mai aproape de răspunsuri. Pe mine mă întristează că acum Romtelecom-ul te lasă să vorbeşti gratis după ora şase seara, pentru că asta va distruge puţin din legătura dintre oameni, din frumuseţea poveştilor de dragoste. Cu decenii în urmă, oamenii îşi scriau scrisori de dragoste… Sau vorbeau mult mai puţin la telefon. Ce frumos era când vorbeai puţin şi spuneai multe în puţine cuvinte… Acuma stai şi te risipeşti… ca în reclama în care doi tineri stau spate în spate şi vorbesc la telefon unul cu altul. Asta face internetul, asta face şi telefonia asta care e din ce în ce mai ieftină, ne lasă să pălăvrăgim mult, să ne risipim mult, să bârfim mult, ca să pierdem frumuseţea dialogului.

Ne duce la înstrăinare…

Da. Să vorbim cât mai mult, să ne vedem cât mai mult pe web-cam-uri, pentru a ne plictisi unii de alţii şi a distruge încet-încet legătura dintre noi…

Cum îl vezi pe tânărul creştin, pe tânărul ortodox, în şcoală, la facultate?

 

Din păcate, mi se pare prea aerian. Spre deosebire de tânărul care e iubitor de patimi şi vrea să-şi facă un rost în viaţă precis: să aibă bani, să aibă post, funcţie, să iasă îna­in­te, să fie mai tare ca ceilalţi, tânărul creştin pare atât de transfigurat şi de preocupat de cele duhov­niceşti, încât nu le face cum trebuie pe cele lumeşti. Şi de asta pierde olimpiade, pică la concursuri, nu e angajat când sunt date concursuri pentru avansări, chestii de genul acesta.

 

Atunci creştinismul lui e un handicap în relaţia aceasta cu studiile?

 

Nu pentru că aşa ar trebui să fie credinţa creştină, ci pentru că e trăită într-un mod deviat. Suferim de un ma­ni­heism, împărţim viaţa într-o luptă între bine şi rău în mod arbitrar, fără să înţelegem că multe din cele pe care noi le considerăm rele sunt bune. Aşa cum unii eretici negau unirea trupească între bărbat şi femeie şi Biserica a zis: „anatema să fie cine dispreţuieşte unirea trupească între soţ şi soţie” – ei, tot aşa, aceasta se poate extinde asupra celor care au o viziune maniheică asupra studiilor, asupra locului de muncă, pen­tru că în fond viaţa noastră nu e o viaţă în interiorul clă­dirii bisericii. E o viaţă în Biserică, dar trebuie să trăim în Biserica cea mare, una sfântă, sobornicească şi aposto­lească, şi la şcoală, şi în pauzele de la şcoală, şi la facul­tate, şi în pauzele dintre cursuri, şi la locul de muncă, şi-n pauza de cafea de la locul de muncă.

 

Mai concret: ce face diferenţierea între tânărul creştin şi tânărul obişnuit al zilelor noastre?

 

Energia pe care o depune pentru împlinirea scopului pe care îl are. Nu de puţine ori tânărul creştin zice: „Doamne, e o mândrie să mă lupt pentru a fi cel mai bun!” Tânărul necreştin zice: „Ba eu mă lupt să ajung cel mai bun”, şi se luptă şi ajunge olimpic. Tânărul creştin zice: „A, nu trebuie să mă lupt! Cum o da Dumnezeu…” Şi greşeşte, pentru că nu pune la fel de mult efort pentru a deveni specialist într-un domeniu sau altul. Îi lipseşte ambiţia, din pricina falsei smerenii.

 

Aceasta e o calitate a tânărului creştin?

 

Nu cred, pentru că el o să ajungă doctorul de mâine nepriceput, el o să ajungă fizicianul de mâine nepriceput, o să ajungă chimistul de mâine nepriceput şi nu e bine. Trebuie să te lupţi nu cu ceilalţi, trebuie să te lupţi cu tine însuţi. Să fii mai bun decât tine. Eu îmi doresc ca fiul meu să se lupte să fie tot timpul mai bun decât el însuşi, într-un fel aşa cum ne învaţă şi Jet Li în filmul Fără teamă. Aşa îl şi pregătesc: „Tot timpul să te lupţi să fii mai bun decât tine”. M-a întrebat: „De ce mă mint bunicii şi-mi spun că sunt cel mai deştept din clasă? Asta mă supără, că eu ştiu că nu sunt cel mai deştept din clasă”. I-am spus: „Nu contează cum sunt ceilalţi din clasă, contează ca tu să te lupţi sincer să fii mai bun decât tine”. Or, lupta asta nu-i la fel de palpitantă ca lupta amantelor pentru acelaşi bărbat. Lupta femeii de a fi o soţie şi mai bună, şi mai bună, şi mai bună pentru soţul ei nu e la fel de aprigă. N-are concurenţă. Concurenţa îţi dă, aşa, o posibilitate de stare de harţă permanentă. Or, noi trebuie să recuperăm, cu harul lui Hristos, această energie pe care ţi-o dă harţa şi să devenim cei mai buni în domeniile pe care le avem, fără a ne lupta cu cei din jurul nostru, ci luptându-ne cu noi înşine. Diferenţa dintre doctorul creştin şi doctorul necreştin e că doctorul necreştin se luptă să fie primul din spital, să aibă funcţia cea mai înaltă, banii cei mai mulţi, faima cea mai mare. Doctorul creştin trebuie să ajungă primul din spital ca să fie cu adevărat cel mai bun şi să folosească cât mai mulţi oameni. Ceea ce e dramatic e că uneori găseşti doctori care merg la biserică, doctori creştini, dar au mai puţină dragoste pentru pacienţi decât doctorii necreştini. Şi-i vezi pe doctorii necreştini sacrificându-se mai mult pentru pacienţii lor, nu ca să ia bani sau ca să obţină faimă, ci din dragoste curată pentru pacienţii lor.

 

Să vedem puţin ce are voie şi ce nu are voie să facă tânărul creştin la şcoală. Are voie să copieze?

 

Mi-aduc aminte că în şcoala generală am copiat la materia Constituţie, era o materie care nu-mi plăcea de nici un fel… Altădată, la nu mai ştiu ce materie eram complet nepregătit, am fost decis să copiez tot de la colegul din faţa mea; şi el a început să-şi scrie numele pe hârtie, şi am copiat şi eu numele lui, pe foaia mea, cu foarte mare elan. Dar mi-am dat seama la timp de gafă… Nu cred că e bine ca elevul să copieze. Întrebarea e: de ce copiază elevii? Elevii copiază pentru că n-au învăţat. De ce n-au învăţat? Din două motive: primul că nu le place să înveţe, nu le place cartea, şi al doilea e că, şi dacă le-ar plăcea cartea şi materia respectivă, au preferat, în loc să înveţe, să se distreze, să se joace, să fie cu prietenii, pe maidan, la fotbal.

 

Mai e şi un alt motiv: poate-şi verifică sursa, credibilitatea.

 

La un examen pe care l‑am dat cu părintele Galeriu, în timpul examenului – pentru care mă pregătisem bine –, eu şi un coleg, prieten de-al meu foarte bun, care se pregătise şi el bine pentru examen, ne-am contrazis unul pe altul în privinţa unui subiect. Şi eu am spus că învăţasem că-i aşa, el zicea că nu-i aşa, atunci am scos amândoi cărţile şi căuta fiecare în carte, să-i arate celuilalt că a greşit. Totuşi, nu e bine ca studenţii să îşi verifice astfel cunoştinţele în timpul examenului. Nu cred că de asta copiază elevii sau studenţii… Ştiu bine că nu de asta copiază. Cei mai mulţi copiază gândindu-se că pe loc această faptă n-are efecte prea drastice – căci, dacă te pricepi să copiezi, poţi scăpa neprins (nu te prinde nici profesoara, nici asistentul profesorului, la examen, dacă eşti la facultate…) –, dar, de fapt, copiind, nu-ţi dai seama cât de mari sunt lipsurile tale şi îţi va fi foarte, foarte greu să mai stăpâneşti vreodată bine domeniul respectiv.

În şcoala românească se propune reducerea volumului de informaţii pe care le asimilează elevii, preluându-se modelele occidentale: „Uite ce bine e în Occident, copiii învaţă mult mai puţin, le e mult mai simplu, şi uite ce groaznic e la noi cu atâtea şi atâtea capitole, subcapitole, tone de informaţii din care elevii nu rămân cu aproape nimic”. E foarte important, până la urmă, chiar şi exerciţiul acesta al minţii pe care-l face elevul în procesul de studiu. Mie mi-a fost foarte, foarte greu la 30 de ani să mă apuc de cursul de limbă greacă, unde aveam de învăţat foarte multe cuvinte zilnic, gramatica limbii greceşti, care e dificilă… Am avut o stare de durere de cap aproape permanentă. De ce? Şi pentru că n-am fost antrenat să învăţ cum trebuie în şcoala generală, unde m-am eschivat de la a învăţa. Mi-aduc aminte că, odată, tata a vrut să-mi verifice caietele şi nu aveam aproape deloc caiete pentru anul şcolar respectiv şi i-am arătat caietele din anul şcolar precedent, şi nu s-a uitat la dată, s-a uitat doar la lecţii, a văzut că erau scrise cum trebuie şi s-a liniştit. Dar am avut atunci o frică în mine groaznică, pentru că mi-era teamă ca nu cumva să fiu descoperit, însă strategia a funcţionat.

Revenind la subiectul copiatul, cred că acest copiat e distrugător. Tânărul nu e conştient că trece prin şcoală ca gâsca prin apă şi apoi rămâne cu nimic.

 

E acesta un răspuns duhovnicesc sau un răspuns mai mult moralizator? Tinerilor li se răspunde mereu că nu au voie să copieze pentru că vor fi nişte rataţi în viaţă, …

 

Moralizator. Eu cred că e atât de esenţial răspunsul ăsta, moralizator, că nu mai e necesar să începi să le dai cine ştie ce repere duhovniceşti, că „Vai! Păcătuieşti! Uite, ai făcut păcatul copiatului, care e o rudă a furatului…” Tânărul trebuie să înţeleagă că, dacă vrea să fie creştin, în lumea de mâine în care va avea un loc de muncă, trebuie să facă cu adevărat ceva şi să nu fie un codaş tot timpul, un … copist. Eu nu sunt adeptul argumentelor lumeşti, dar, în acelaşi timp, nu sunt nici adeptul trecerii în extrema cealaltă, în care căutăm numai repere duhovniceşti şi la chestii precum „de ce nu ai voie să iei ceainicul fierbinte cu mâna de pe aragaz”.

 

Să nu căutăm ce-au spus Sfinţii Părinţi despre copiat…

 

Exact, exact!

 

Vreau să ne referim acum puţin la chiul. E sărbătoare, sunt la cursuri, vreau să mă duc

Danion, ce compromisuri faci?

E o întrebare delicată. Aş fi făţarnic să zic că nu fac nici un compromis. Chiar văzând că unii îmi scriu, convinşi fiind că eu am ajuns la cine ştie ce măsură duhovnicească, l-am întrebat pe duhovnicul meu: „Părinte, oare n-ar fi mai bine să vorbesc mai pe şleau şi despre neputinţele mele, şi despre căderile mele, şi despre faptul că fac unele compromisuri”. Ele sunt mici sau mari, asta depinde de cine le judecă: celor cu viaţă sfântă li se par mari, celor care trăiesc o viaţă obişnuită li se par de nebăgat în seamă, poate. Dar duhovnicul a considerat că nu e cazul să fac asta. Aşa că nu vreau să vorbesc despre compromisurile pe care le fac. Spun doar că mă rog cu disperare Domnului să mă schimbe şi să mă ajute să nu mai fac niciun compromis, cât de mic, pentru că a face un compromis înseamnă a te îndepărta de lucrarea lui Dumnezeu şi de voia lui Dumnezeu. Şi chiar dacă minciunile ni se par nişte lucruri comune, de exemplu, că toată lumea recurge la ele, practic, pentru un creştin, compromisul este un păcat.

Nu există compromis care nu e păcat, nu există compromisuri neutre din punct de vedere spiritual. Există fapte care aparent au o încărcătură negativă, dar, de fapt, sunt pozitive, şi fapte care aparent au o încărcătură pozitivă, dar, de fapt, sunt negative.

Spunea Sfântul Nicodim Aghioritul că Dumnezeu ne judecă şi după gândul cu care facem ceea ce facem. Că dacă un bărbat trage o femeie la păcat, de exemplu, o tot ispiteşte, dar ea nu se învoieşte, şi el nu cade cu ea în păcat, asta nu înseamnă că Dumnezeu nu-l va pedepsi pentru că el n-a ajuns să păcătuiască, ci-l va judeca şi după încercările lui de a o trage pe femeie spre păcat.

Se poate viaţă duhovnicească fără com­pro­mis?

Ba se poate, cum să nu! Viaţa duhovnicească exclude compromisul. Viaţa duhovnicească e otrăvită de com­pro­misuri. E necesar ca fiecare creştin să se lupte să nu facă nici un compromis. Se poate trăi curat… Refrenul ăsta, că nu se poate viaţă creştină fără compromis, îl fredonează cei care vor să-şi ascundă păcatul pe care-l fac, invocând aplecarea spre compromis care s-a generalizat, invocând acest virus al compromisului. Dar pe noi, creştini fiind, nu ne interesează astfel de justificări. Să presupunem, prin absurd, că mâine 90% din bărbaţi vor deveni homosexuali. Problema lor! Dar homosexualitatea este un mare păcat. Şi ar rămâne un păcat foarte grav.

Ai pus semnul de egalitate între compromis şi păcat. E chiar aşa de grav compromisul?

Compromisul pare o formă de păcat mai uşor de justificat. Dar într-o perioadă în care tinerii îşi justifică toate păcatele pe care le fac, compromisul deja nu mai are nevoie să fie separat de păcat, pentru că, în momentul în care reuşeşti să argumentezi şi să dezvinovăţeşti cea mai întunecată formă de compromis, compromisurile aparent mai nevinovate devin chiar aparent virtuţi.

Trăim într-o societate cu alte reguli, alt context social-istoric. Ceea ce era păcat acum câteva sute de ani, să zicem, pare normalitate duhovnicească…

… pare, într-adevăr! Bine zis: pare!

… în viaţa de zi cu zi. În momentul în care nu ne permitem nişte compromisuri din acestea nevinovate, „păcăţele”, să le zicem…

Păcăţele!!! Ce termen teroare!

… nu-i şocăm pe ceilalţi în sens negativ şi dăm impresia unor fiinţe retrograde, care nu merită băgate în seamă, pentru că sunt în urmă cu câteva sute de ani? Denaturând, de fapt, mărturia noastră în anti-mărturie.

Problema e că s-ar putea să fie anti-mărturie dacă o comparăm cu mărturiile diluate pe care le dau alţii în zilele noastre. Eu cred că noi trebuie să evităm compromisul chiar asumându-ne riscul de a fi catalogaţi drept retrograzi şi fanatici. Dar asta face parte din lupta pentru care vom primi sau nu cununa de la Hristos.

Să fiu mai practic. Anumiţi Sfinţi Părinţi, în special Sfântul Ioan Gură de Aur, condamnă cu fermitate spectacolele de teatru, de pildă, adică manifestările acestea de tip cultural-artistic. Or, să spunem, tânărul creştin, partici­pând la asemenea manifestări, se află în disjuncţie atât cu viaţa duhovnicească autentică, pentru că altfel s-ar afla în disjuncţie cu imperativele culturale ale vieţii de zi cu zi.

Tânărul creştin nu participă sau mai bine zis nu ar trebui să participe la spectacolele de teatru dezmăţate, cum erau cele pe care le condamna Sfântul Ioan Gură de Aur. O parte din teatrul zilelor noastre e mai nevinovat decât cel păgânesc din vremea Sfântului Ioan Gură de Aur. E trist însă când tânărul din zilele noastre merge la spectacole sau priveşte la televizor emisiuni la fel de animalice şi pătimaşe cum erau spectacolele pe care le osândea Sfântul Ioan Gură de Aur. Şi faptul că tânărul acesta se păcăleşte pe sine însuşi că nu greşeşte cu nimic va avea repercusiuni în timp.

Desigur, dar sfinţii, pentru a fi radicali cu anumite aspecte, interziceau cu desăvârşire, fără să mai facă diferenţiere, dacă vatămă un anumit gen de spectacole sau nu. Avem exemplul cărţilor eretice, să zicem, pe care Biserica le interzice spre lectură. Or, în ziua de azi, dacă nu citeşti ştiu eu ce filosof care este impus la şcoală sau anumiţi oameni din arealul cultural, eşti pe lângă…

Să facem o diferenţă între a citi pentru a afla adevărul, a citi operele unui filosof pentru a găsi răspun­suri, pentru a afla marile adevăruri, şi a citi filosofii respectivi pentru că trebuie să dai bacalaureatul la filosofie. Eu am dat bacalaureat la filosofie şi am luat zece şi m-a întrebat profesoara: „Tu dai la Teologie, nu?” şi am spus „Da!” Pentru că prin expunerea mea, a înţeles foarte clar modul în care mă raportam la ceea ce prezentasem.

Nu sunt acestea forme de compromis?

Ce? Că am ales să dau bacalaureat şi la filosofie?

Nu. Că studiem anumite lucruri de genul acesta, care contravin oarecum spiritului nostru firesc. Întrebarea e: acestea sunt sau nu compromisuri? Sunt compromisuri care pot fi acceptate în viaţa duhovnicească sau nu?

Cred că pentru un creştin care nu e limpezit că Biserica are şi mărturiseşte adevărul e pur şi simplu otrăvitor să citească orice carte de filosofie. Dar pentru un creştin care înţelege că adevărul e în Biserică şi e decis să primească adevărul Bisericii, ignorând orice idei greşite cu care ar putea rămâne dintr-o carte filosofică sau din alta, riscul nu e la fel de mare. Sfinţii Părinţi au citit operele filosofilor antici fără să se fi vătămat, dimpotrivă. Se apreciază la cultura patristică şi faptul că Sfinţii Părinţi au ştiut să preia tot ce a fost de valoare în filosofia antică. Or, dacă ar fi zis că filosofia antică e otrăvitoare şi e un compromis s-o citeşti, teologia noastră ar fi arătat altfel. Cum, nu ştiu, dar altfel. Nu în sensul că adevărul mărturisit ar fi fost altul, ci haina teologică ar fi fost alta.

Cum stăm la capitolul min­ciună versus compromis?

De ce minciună versus compromis? Poate minciuna ca şi compromis, de ce versus compromis?

Tineri fiind, suntem puşi în tot felul de situaţii. Poate uneori apelăm la minciună pentru a ne feri de un păcat. E acesta un compromis?

E clar că e un compromis, dar …

Sau e un compromis acceptat?

Nu poţi vorbi de compromisuri acceptate. Decât să faci un păcat mare, e bine că nu l-ai făcut pe ăla mare şi l-ai evitat minţind, dar cel mai bine era să nu faci nici un păcat şi să nu minţi deloc. Aşa tânărul poate zice: „Eu nu mă culc cu prietena mea, dar mă masturbez. Nu fac păcatul cel mare, uite, îl fac pe cel mic”. Dar bine e nici să te culci cu o fată, nici să te masturbezi, ci să te lupţi cu patimile şi să mergi pe calea curăţiei, până la căsătorie.

Implantul cu silicon pentru mărirea sânilor e un compromis?

Depinde câte grame are implantul. Dacă-şi pune fata prea mult silicon, da. Dacă-şi pune puţin, nu. Glumesc. E clar că această intervenţie medicală pentru mărirea sânilor e un compro­mis. Fata care are o astfel de opţiune arată clar că nu e mulţumită de modul cum a făcut-o Dumnezeu şi vrea să fie la standardele erotice ale taurilor din jurul ei. Pentru că un bărbat sensibil iubeşte o femeie frumoasă şi dacă nu excelează prin sâni. Ba chiar ea trebuie să se bucure că e iubită chiar dacă nu excelează prin sâni. Dar în zilele noastre, când sunt ţări, în Occident, în care părinţii le fac cadou fetelor, la majorat, silicoane, le plătesc operaţia pentru implant, e foarte greu să pui problema aşa. Până la urmă faptul că se vopsesc femeile creştine, marea majoritate, e sau nu un compromis? E! Şi totuşi, cele mai multe femei creştine se vopsesc. E foarte greu pentru o femeie creştină care a avut necazuri foarte mari în viaţă şi greutăţi şi e albită la 30-40 de ani, să nu se vopsească. Dacă nu se vopseşte, dă o mărturie creştină. Numai că puţine au această putere. Şi eu am văzut femei care ani de zile se tot lăudau, cum, uite ce viaţă curată duc, că ele nu îşi vopsesc părul, şi până la urmă au cedat şi ele şi l-au vopsit. E clar că e un compromis!

Începi să albeşti. N-ai de gând să te vopseşti?…

Ba da, am zis în glumă o dată că o să mă vopsesc şi cineva s-a smintit. O să mă fac blond!

Biserica face compromisuri?

Biserica, Trupul lui Hristos, nu face compromisuri. Oamenii, slujitorii Bisericii, ierarhii, preoţii, credincioşii fac compromisuri. Despre unele citim în ziare, despre altele auzim la televizor… Nu putem zice că nu sunt compromisuri. Sunt! Ba chiar că e politically correct să facem compromisuri uneori. Problema e că noi trebuie să avem înţelepciunea de a nu ne întina minţile judecându-i pe cei care fac compromisurile astea. Le fac, asta e, lasă-i să facă! Biserica merge înainte, nu se surpă din cauza lor. Problema e că într-o anumită situaţie – la vremea la care credinţa e primejduită de vreo erezie – trebuie să luăm atitudine faţă de compromisurile pe care le fac preoţii şi chiar ierarhii. Pentru că aşa ne învaţă Sfinţii Părinţi: în astfel de situaţii creştinii trebuie să dea mărturia cea bună, chiar împotriva ierarhilor care aleg rătăcirea sau compromisul tăcerii.

Numeşte unele din aceste compromisuri care au devenit contagioase pentru Biserică, în ziua de astăzi.

În primul rând, serghianismul. Supunerea Bisericii faţă de puterea lumească. Aşa cum Biserica din Rusia, pe vremea mitropolitului Serghie Stragorodski, s-a supus comuniştilor, aşa s-a supus şi la noi o parte din cler puterii comuniste. Şi de asta cei care citesc revistele bisericeşti mai vechi pot găsi atâtea pastorale în care e preamărit partidul comunist, dictatorul Ceauşescu… Nu putem spune că n-a fost nici un fel de supunere faţă de comunişti. A fost!

Ce se întâmplă cu dosariada, cu scoaterea la iveală a dosarelor preoţilor care au pactizat cu satana? Mi se pare firesc ca cei care au greşit să recunoască că au greşit. Şi mi se pare ridicol faptul că se încăpăţânează să nege că au existat turnători şi trădători şi iude în cler, şi să fie condamnaţi ziariştii care, dintr‑un spirit justiţiar, vor să se lămurească cum a fost. E ca şi cum l-ai da în judecată pe poliţist pentru că a descoperit criminalul mai repede decât i s-a cerut, în loc să vedem care era criminalul.

Nu zic de nici un preot că e criminal, deşi relatările foştilor deţinuţi politici vorbesc şi de preoţi care au turnat şi-n urma acestei turnătorii, oamenii au ajuns în închisori şi au murit acolo. Nu cred că trebuie să ne sperie însă astfel de fărădelegi. Eu cred că o să fie compromisuri din ce în ce mai mari în Biserică. Noi trebuie să ne gândim că până la urmă va veni antihristul care va fi primit de mare parte din slujitorii Bisericii şi de mare parte din credincioşi. Or să cadă şi or să i se închine. E dramatic că aşa va fi, dar aşa va fi, aşa tâlcuiesc sfinţii, aşa au mărturisit şi sfinţii secolului XX care au avut descoperiri dumnezeieşti. Nu putem noi schimba sensurile Apocalipsei pentru că aşa ne convine nouă… Un cunoscut teolog grec spunea că trebuie să primim Apocalipsa doar ca pe o carte de sfaturi duhovniceşti adresate comunităţii creştine de Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, fără să căutăm în ea referiri la sfârşitul lumii. Nu cred că e onest să punem aşa problema, doar pentru că ne e frică de ceea ce va fi. Nu cred însă nici că e bine să avem o atitudine sectantă: „Vai, mâine vine sfârşitul, nu vă mai căsătoriţi, nu vă mai pregătiţi să daţi la facultate, nu vă mai pregătiţi pentru locuri de muncă, că la anul vine antihristul şi gata! Se alege praful de toate eforturile voastre!” Cred că am intrat în zodia compromisului…

„Zodie” e un termen păgân, nu?

Da… suntem în era compromisului, ca să spun aşa. Suntem într-o eră a compromisului… Tocmai de asta am preferat un termen păgân, zodie. Trebuie să fim pregătiţi. E foarte greu să fii pregătit să rezişti într-o zodie a compromisului, dar altfel ne vom alătura celor care se vor lepăda de Hristos înainte de venirea prigoanei de pe urmă. Aşa cum Hristos l-a avut ca înainte-mergător pe Sfântul Ioan Botezătorul, aşa şi antihristul va avea înainte-mergătorii lui. Şi cu unii dintre ei ne confruntăm chiar în zilele noastre.

Particularizând, oarecum, care sunt cele mai frec­vente compromisuri care bântuie viaţa tânărului creştin?

Faptul că reuşeşte să combine, printr-o exhibiţie extra­or­dinară, printr-o acrobaţie extraordinară, viaţa de biserică cu viaţa de păcat: se spovedeşte din când în când, merge duminica la biserică, dar sâm­bătă a fost la discotecă şi sâmbătă noaptea în patul prietenei lui. Sau: iar îi pare rău fetei că a căzut cu prietenul ei, iar se duce şi se spovedeşte, iar cade cu următorul prieten. Tinerii au o nonşalanţă extraordinară. Păcătuiesc pe bandă rulantă, şi… până la urmă, unii se pocăiesc, dar, din păcate, nu se pocăiesc toţi în acelaşi ritm, pe bandă rulantă.

De fapt, compromisul acesta: a amesteca viaţa de păcat cu viaţa de virtute – nu e specific doar tânărului. Însă tinerii au concepţia asta, că la bătrâneţe se vor pocăi cu toţi, de parcă toţi bătrânii din biserică s-ar fi pocăit cu adevărat. Sunt mai mulţi bătrâni decât tineri în biserică. Dar unii bătrâni sunt în biserică pentru că moartea le bate la uşă şi atunci ei pleacă la biserică, să nu-i găsească acasă! Şi poate că sunt puţin răutăcios constatând asta, dar sunt mulţi bătrâni care stau în biserică cu trupurile fără să aibă o dorinţă reală de pregătire de moarte, şi unii care chiar ţipă, urlă, în faţa morţii, arată că vârsta nu i-a prea înţelepţit.

Un tânăr zice: „Lasă, că mă voi pocăi la bătrâneţe!”, şi atunci face slalomul acesta, păcat – virtute, păcat – virtute, păcat – virtute. E un slalom efectiv ameţitor şi numai Dumnezeu ştie cum îi va scoate până la urmă pe unii din noroi. Ce mă bucură cel mai tare e că Dumnezeu reuşeşte să scoată şi prostituate şi drogaţi din iadul păcatului. În anii de corespondenţă cu tinerii, şi de conferinţe, şi de scris cărţi, cea mai mare bucurie a mea au fost rândurile de la oameni care mi-au mărturisit cum citind sau auzind cuvintele mele şi-au schimbat vieţile, mai ales tineri care au ajuns la Hristos, şi au ajuns aşa, în situaţii din astea, poţi să zici nepalpitante, banale! Hristos a bătut la uşa inimii lor, fără nici o arătare cerească, înge­rească, nimic, fără nici o voce. Pur şi simplu au simţit că „ceva e putred în Danemarca” şi s-au dus să se spovedească.

Din această corespondenţă pe care o ai cu tinerii, care sunt momentele care îi mobilizează spiritual, în care conşti­en­tizează că păcătuiesc sau că fac anumite compromisuri?

Nu-mi dau seama. Mi-a scris o femeie care a păcătuit cu un tip mai în vârstă decât ea, apoi au vrut să se căsătorească, patru ani de zile au trăit în curăţie – patru ani! Extraordinar! E mult! E foarte mult! Să stai patru ani de zile cu femeia pe care o iubeşti şi să nu păcătuieşti. E foarte mult! De aia biserica şi recomandă să nu fie prea mare pauza între logodnă şi căsătorie, tocmai pentru că unii se logodeau şi după logodnă ajungeau să facă dragoste, nefiind pregătiţi.

Şi pe urmă mi-a scris: „Curând mă voi căsători cu omul pe care-l iubesc şi alături de care am stat patru ani cuminte, spune-mi ce să fac în pat, că vreau să ştiu şi eu care trebuie să fie perspectiva creştină asupra sexualităţii”. Şi n-am apucat să-i dau prea multe detalii. Atâta i-am spus: „Uite, mă grăbesc, dar ţine minte: fără perversiuni şi fără nici un fel de me­to­de anticoncepţionale contraceptive, unde intră unde intră pilulele anticoncepţionale şi steriletul”.

N-am apucat să-i fac acolo teoria triunghiului isoscel, şi nici nu m-am prea băgat în detalii, că e subiect delicat. Dar şi scrisoarea ei m-a determinat să mă apuc mai serios de scris la cartea pe care o pregătesc despre viaţa sexuală în familia creş­tină, pentru că am fost şocat de ce s-a întâmplat. I-am dat sfat aşa, la repezeală, s-a măritat, şi după câteva zile îmi scrie disperată: „Am făcut o perversiune cu soţul meu şi pe el l-au apucat mus­trările de conştiinţă, el e mai în vârstă şi datorită diferenţei de vârstă, n-are prea mult elan sexual şi am crezut că prin această perversiune voi aduce o pată de culoare în relaţia noastră… A fost dramatic, el a plecat de acasă.”.. Mă gândeam: „ce conştiinţă a păcatului, fratele meu!” Totuşi, după patru ani de înfrânare, omul ăla, care poate făcuse perversiunea respectivă de se plictisise înaintea perioadei respective de post, a înţeles că perversiunea aia îi murdărea relaţia de familie. Mi s-a părut o chestie extra­ordinară. Chiar dacă e rău ce au făcut! Dar totuşi, ce înseamnă înfrânarea, patru ani de înfrânare…

Şi i-am zis: „Stai liniştită, că se întoarce înapoi! Că bărbatul care pleacă de acasă mustrat de conştiinţă că a făcut o perversiune, se va întoarce dorind să n-o mai facă”. El a plecat de acasă şi şi-a părăsit nevasta în luna de miere sau după luna de miere. Şi m-am gândit că numai Dumnezeu l-a convins că e mare păcat să facă acea perversiune, mai ales că femeia s-a dus la duhovnic şi duhovnicul i-a spus: „A, oricum fac chestia asta atât de mulţi în zilele noastre!” Adică, nici măcar duhovnicul n-a reuşit să îi dea cuvântul tămăduitor… Şi pe urmă ea m-a întrebat: „Pentru noi mai e valabilă taina nunţii?” I-am spus că da… Iată, pe femeie atât de tare o preocupa cât de mult a spurcat o perversiune viaţa de familie, şi mi s-a părut ceva extraordinar. Ei s-au împiedicat şi au căzut împotriva firii, dar Dumnezeu s-a apropiat de sufletele lor şi de inimile lor şi i-a ajutat să pună început bun… El s-a întors repede acasă… Numai Dumnezeu poate lucrurile astea. Numai Dumnezeu poate să-i dea un astfel gând de curăţie unui bărbat sau unei femei.

Să ne spui câte ceva despre pogorăminte. Despre com­pro­mis ca pogorământ.

În ce măsură pogorămintele pe care le fac unii duhovnici sau unii creştini de bună voie când dezleagă posturile sunt sau nu păcate? În ce măsură pogorământul e compromis? Am făcut înainte referire la viaţa trupească a soţilor. Soţia e credincioasă, vrea să nu se înfrâneze numai de la lapte şi de la carne, vrea să se înfrâneze şi de la a face dragoste în perioada posturilor. Şi el rezistă un post, rezistă al doilea post, apoi devine din ce în ce mai nervos, şi ea are de ales între a provoca un mare scandal în casă – bărbatul poate că se duce la secretara lui sau la vecina de bloc şi o înşeală – sau a accepta să calce postul respectiv, pentru a nu-şi pierde bărbatul.

Situaţia e foarte delicată. Ea trebuie să se sfătuiască cu duhovnicul. Duhovnicul o să-i arate, o să-i explice, că e mai important să-şi păstreze soţul acasă decât să ţină un post. Pentru că ea e măritată cu bărbatul respectiv. Trupul ei aparţine bărbatului respectiv – atunci când fac dragoste şi nu se pretează la perversiuni. Ea trebuia să se gândească că pot să fie tensiuni la capitolul ăsta dinainte să se mărite. Şi dacă voia să ţină poruncile Bisericii, trebuia să nu se mărite cu un bărbat necredincios. Trebuia să ia unul care mergea pe calea Bisericii, pe calea rugăciunii, pe calea spovedaniei, pe calea înfrânării, şi atunci nu apăreau astfel de probleme, sau dacă apăreau erau mult mai mici.

Acum, dacă ea calcă postul pentru el, se poate ca el să o îndemne să calce toate posturile şi să invoce neputinţa lui trupească tocmai pentru a o rupe pe ea de orice fel de nevoinţă. Tocmai de asta, în situaţii cheie, creştinii nu tre­buie să ia hotărâri de capul lor, ci trebuie să se sfătuiască cu duhovnicii lor.

Sunt duhovnici care fac compromisuri, dând dezle­gare la împărtăşanie chiar şi ucenicilor care trăiesc în mari păcate. Am auzit de femei care trăiesc în curvie şi totuşi sunt duhovnici mai non-conformişti – în sensul rău al cuvântului, nu în sensul bun al cuvântului – care le dau dezlegare să se împărtăşească. Şi părintele face pogorământ, dar prin pogorământul respectiv şi femeia îşi agoniseşte osândă, se poate duce în iad, poate să paralizeze, poate să moară, dacă ia împărtăşania cu nevrednicie – dar şi părintele îşi agoniseşte osândă.

E adevărat că sunt totuşi situaţii în care unii preoţi, sporiţi în experienţa lor de duhovnici, o lasă pe femeie să se împărtăşească chiar dacă ea a păcătuit cu un bărbat, şi femeia, în urma împărtăşirii, îşi schimbă viaţa. În urma spovedaniei sincere, făcute cu pocăinţă şi cu lacrimi, şi a împărtăşaniei, îşi schimbă viaţa. Cazurile acestea, rare de altfel, nu sunt compromisuri. Com­promis este atunci când credinciosul încearcă să modeleze învăţăturile Bisericii, vrea să le pună pe un pat al lui Procust: „Îmi convine chestia asta? Nu, e prea lungă!” – pac! îi tai din picioare. Astfel încât ne facem o credinţă idolatră, după chipul şi asemănarea noastră, noi suntem Sfinţii Părinţi ai propriei noastre conştiinţe, ne uităm: „asta e bine, asta nu e. Ce zice Biserica? Să cred în reîncarnare? Nu! Bine, nu cred în reîncarnare. Dar cred în horoscop? Da, cred. Biserica zice să nu cred. Ei, lasă, nu trebuie să cred chiar tot ce zice Biserica”.

Şi începem să modelăm. „Ce zice Biserica, e păcat să munceşti duminica? Da, e păcat să munceşti duminica. Ei, atunci eu toată duminica stau la televizor, nu muncesc. Nu muncesc, stau la televizor”. Poate era de zece ori mai puţin păcat să munceşti toată duminica decât să te uiţi la emisiuni de doi bani.

E firesc să ai anumite poticniri, să faci compromisuri fără să vrei, dar măcar să le faci fără să vrei, şi nu vrând, că dacă le faci în deplină cunoştinţă de cauză, e jale. Pe măsură ce sporeşti în viaţa duhovnicească, încet, încet, conştiinţa se limpezeşte şi lucruri care înainte ţi se păreau foarte potrivite, ţi se par dezastruoase.

De ce tinerilor creştini le este îngrădită libertatea?

 

Cred că libertatea tinerilor nu este îngrădită de altceva decât de păcat şi de diavolul care vrea să-i tragă în patimi; şi prin patimi li se îngrădeşte libertatea. Dar nu cred că prin viaţa creştină tinerilor li se îngrădeşte libertatea, decât relativ. Se îngrădeşte la nivelul la care n-au voie să facă cine ştie ce destrăbălări, să se drogheze, să se îmbete, să fumeze, să facă sex – lucruri care pentru ceilalţi reprezintă tocmai modul normal de manifestare a libertăţii.

Problema e că, dacă vorbim despre libertate, trebuie mai întâi să definim libertatea. Pentru că, dacă eu spun că tânărul creştin e liber, în măsura în care tânărul necreştin înţelege prin libertate dreptul de a păcătui, se poate să se înţeleagă că tânărul creştin păcătuieşte, manifestându-şi astfel liber­tatea. Pentru că celălalt nu înţelege libertatea separată de păcat, deoarece păcatul este singurul mod în care el ajunge la o anumită satisfacţie – de moment, dar la o anumită satisfacţie.

Vorbeşte-i celui împătimit de jocuri de noroc despre bucuria pe care ţi-o dă un acatist. I se va părea ceva penibil să tot spui „Bucură-te, sfinte”, în timp ce el trage de manetă, apare jackpot-ul şi i-a sărit inima din piept de bucurie. Cred însă că şi cel care e împătimit de jocuri de noroc la un moment dat simte nevoia de altceva, pentru că jocurile de noroc nu-l împlinesc.

Cred că omul a fost lăsat de Dumnezeu să se împlinească, cunoscându-L pe Dumnezeu şi cunoscând dragostea de ceilalţi – de o femeie, prin întemeierea unei familii, de copii. Monahii, chiar dacă nu se căsătoresc, nu iubesc mai puţin, iubesc doar mai curat… Şi cred că oamenii care trăiesc în patimi, dacă sunt sinceri cu ei înşişi, la un moment dat vor ajunge la Dumnezeu, pentru că vor fi nevoiţi să recunoască faptul că patimile respective nu i-au împlinit, că libertatea lor a fost sterilă, că a fost o monedă falsă.

 

Voluptăţile, rafinamentul, libertăţile acestea sunt şi reflexe ale inteligenţei. De ce ne sunt refuzate de Hristos? Ne vrea Hristos mai lipsiţi de inteligenţă, de libertate?

 

Eu nu aş lega patima de inteligenţă. Mi se pare o aparentă inteligenţă şi o aparentă nevoie a omului inteli­gent de a fi tare pe toate planurile, de a fi deasupra celor­lalţi, de a avea parte de experienţe pe care ceilalţi nu le au, şi atunci până la urmă e nevoie de o auto-afirmare provo­cată de mândrie şi nu de o reală superioritate intelectuală. Pentru că ar însemna că toţi marii intelectuali din toate timpurile au fost necredincioşi, în timp ce de fapt sfinţii Bisericii, precum Sfântul Grigorie Teologul sau Sfântul Maxim Mărturisitorul sau Sfânta Mare Muceniţă Ecaterina au fost mult deasupra învăţaţilor din vremea respectivă.

 

Păcatul e o restricţie a libertăţii?

 

Păcatul e o expresie a libertăţii pentru cei care sunt la începutul vieţii creştine sau sunt departe de viaţa creştină. Pentru creştinul sporit în viaţa duhovnicească, păcatul nu e o formă de exprimare a libertăţii. Eu nu mă bucur că fac anumite păcate. Dacă le fac, îmi pare foarte rău şi nu a fost pentru mine o manifestare a libertăţii că le-am făcut, ci libertate ar fi fost să nu le fac şi să trăiesc altfel, mai curat, mai frumos, refuzând aparenta libertate a păcatului.

Cred însă că e foarte important să explicăm că raportarea aceasta la libertate e specifică stării duhov­niceşti în care se află omul. După Sfinţii Părinţi există trei stări: starea robului, starea prietenului şi starea fiului. Robi suntem la începutul vieţii duhovniceşti, când suntem asaltaţi de patimi, când suntem prinşi în patimi şi ne luptăm cu greu să facem voia lui Dumnezeu şi atunci facem poruncile din frica de pedeapsă, din frica de iad, şi ne e foarte, foarte greu.

Apoi, după ce L-am cunoscut pe Dumnezeu, am sporit în această luptă cu patimile, am devenit prieteni cu Dumnezeu, dar suntem cu un picior în sus, cu un picior în jos, şi abia după ce creştinii au sporit mult în nevoinţă, în rugăciune, au devenit fii ai lui Dumnezeu, abia atunci libertatea lor nu are nimic în comun cu păcatul.

Tinerii se află într-o căutare a libertăţii acolo unde nu există. Şi eu am cunoscut această libertate păcătoasă, am căutat libertatea şi în discoteci şi în boscheţi, acolo unde nu era. Cred că totuşi Dumnezeu ţine seama de ce e în sufletul omului care caută libertatea şi, dacă el caută cu sinceritate, chiar dacă are anumite eşecuri, chiar dacă are anumite ezitări şi căderi, Dumnezeu îl poate ridica, îi poate arăta care e adevărata libertate.

 

Creştinismul nu face doar o mutare a planurilor subjugării? Adică e subjugat diavolului, şi Iisus îl cheamă la o subjugare faţă de El?

 

Eu nu pot spune că sunt subjugat de dragostea pe care o port soţiei mele. Faptul că o iubesc pe soţia mea mă face să mă port într-un anumit fel, dar nu mă pot considera rob. Eu aş vrea să fiu rob iubirii. Aş vrea ca într-adevăr iubirea pe care i-o port soţiei mele să fie atât de mare încât să nu o supăr cu nimic şi să nu o rănesc cu nimic, nu de teamă că s-ar supăra sau că ar face scandal sau circ – ci pentru că o iubesc. Aş vrea să fiu rob iubirii.

Pentru că omul e făcut să iubească. Omul nu-şi găseşte împlinirea în păcat. Dacă era făcut de Dumnezeu ca să păcătuiască, împlinirea lui ar fi fost păcatul. Şi ar fi fost împliniţi toţi cei care se droghează, cei care fac sex nefiind căsătoriţi – deşi poate e ridicolă legătura aceasta exclusivistă între păcat şi sex, păcat şi fumat, păcat şi băutură, de parcă acestea ar fi singurele păcate. Păcatul mândriei e de zece ori mai puternic şi de zece ori mai grav şi dă dependenţă poate mai mare decât a drogurilor, însă nu ne dăm seama şi ne-am învăţat să arătăm cu degetul păcatele pe care nu le facem, ca să fim noi cei sfinţi şi valoroşi.

 

Să înţeleg că în iubire trebuie căutată explicaţia libertăţii?

 

Da, pentru că omul e făcut de Dumnezeu să iubească, omul e iubit de Dumnezeu, omul Îl iubeşte pe Dumnezeu, omul îşi iubeşte soţia, copiii, iar iubirea e veşnică. Iubirea adevărată te împlineşte, deşi cu cât iubeşti mai mult, cu atât vrei să iubeşti şi mai mult. Nu-ţi dă o stare de saţietate niciodată, nu poţi să zici: „Gata, am iubit trei tone, mi-ajunge, mi-am făcut plinul de iubire, acum să mă apuc de altceva”.

 

Mă gândesc că şi credinţa tot acolo îşi are izvorul, în iubire. La un moment dat, Hristos îi spune lui Petru: „Mă iubeşti tu, oare?”, pentru a-i verifica credinţa, în fond.

 

O credinţă fără iubire e un fel de matematică filosofică, rece, care nu duce niciunde. E penibil să fii la Judecată mare doctor în Teologie, să ştii tot despre Dumnezeu, toate dogmele, toate învăţăturile, să crezi în Dumnezeu, dar să fii fără iubire, când Raiul e Împărăţia Iubirii. Ce poţi face în Rai doar cu o sumedenie de învăţături teologice? Nimic! Că şi dracii cred şi se cutremură, dar nu-i mântuieşte credinţa pe care o au.

 

Una din definiţiile teologice, să zicem aşa, ale libertăţii este aceea de responsabilitate, spune părintele Stăniloae. Ce fel de libertate e aceea, fie ea normată chiar şi de responsabilitate?

 

Cuvântul acesta al părintelui Stăniloae e puţin mai greoi şi tânărului îi e greu să înţeleagă libertatea ca responsabilitate. Pentru că un anumit tip de responsabilităţi sunt juguri. M-a sunat o prietenă şocată că a citit într-o revistă pentru bărbaţi, parcă în Men’s Health, un interviu în care Dan Puric spune că noi nu trăim din datorie, noi trăim creştineşte din libertate şi i se părea într-un fel că Dan Puric dă apă la moară bărbaţilor care fug de tot felul de datorii, trăind o libertate păcătoasă. Fata care m-a sunat, fiind măritată şi fiind înşelată de soţul ei, rămăsese şocată cum un om de cultură care se autoprezintă ca fiind creştin face apologia libertăţii oarecum în dauna datoriei. Şi la început i-am spus fetei că noi, cei care suntem creştini, nu trebuie să facem nimic din datorie, ci din libertate; nouă nu ni se impune nimic să facem, noi nu trăim cu frica unui pistol în ceafă… Apoi mi-am dat seama că am greşit şi am înţeles că, într-adevăr, nu poţi, într-o revistă pentru bărbaţi în care nu se propune ca model bărbatul creştin să vorbeşti despre libertate fără să-i convingi pe cititori de necesitatea de a-ţi face datoriile, pentru că cititorii revistei respective nu sunt la măsura credinţei fiilor lui Dumnezeu, nici măcar la măsura prietenilor şi nu se regăsesc nici în starea robilor, condiţie pe care o refuză dintr-o mândrie exacerbată. Ei nu vor să fie robi nimănui, nici măcar lui Hristos. E paradoxal că cei mai liberi oameni sunt sfinţii. Şi‑n acelaşi timp, ei sunt liberi să-L cunoască pe Dumnezeu, să-L iubească pe Dumnezeu, să ne iubească pe noi, ceilalţi, cu o dragoste care ne topeşte. Cred că cei care au citit din scrierile Sfântului Simeon Noul Teolog sau din ale Sfântului Siluan Athonitul au fost covârşiţi de dragostea pe care o purtau în inimă sfinţii respectivi. Acei sfinţi totuşi trăiesc o libertate pe care noi nu putem s-o înţelegem şi dacă nu sporim în viaţa duhovnicească şi încercăm să ne asumăm doar la nivel intelectual iubirea lor, nu vom înţelege de fapt nimic.

 

Libertatea aceasta vedem că este normată de aceste precepte: „nu ai voie să faci asta..”., „nu ai voie să păcătuieşti”, în general. Suntem sau nu suntem liberi? Adică suntem liberi a păcătui? Suntem liberi să nu păcătuim? Sunt două opţi­uni care se exclud reciproc, nu? Adică, suntem liberi să păcătuim şi-n acelaşi timp nu suntem liberi să păcătuim.

 

Eu înţeleg poruncile Bisericii nu exact aşa cum sunt formulate: „nu fura”, „nu aşa”, „nu aşa..”., ci cu un da în faţă, cu o cerere lipsită de negaţie în faţă: „fă asta”, „fă asta”, „fă binele”. Asta mă hrăneşte pe mine. Faptul că Biserica îmi cere să nu-mi înşel nevasta nu-mi dă mie convingerea că trebuie să-mi şi iubesc nevasta pe care n-o înşel, iar dacă ne mulţumim să trăim o credinţă bazată pe NU, negativismul nostru poate să ne ducă în cele din urmă la psihiatrie.

Credinţa creştină începe cu un mare DA: Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, S-a făcut om pentru mântuirea noastră. Dumnezeu S-a făcut om pentru a ne da adevărata viaţă, pentru a ne aduce la iubire, bucurie, împlinire, mântuire, nu pentru a ne feri de iad. Hristos nu S-a întrupat pentru a ne feri de moartea veşnică, ci pentru a ne da viaţa cea adevărată.

Şi cred că aşa trebuie să ne raportăm şi în viaţa duhovnicească: unde vedem o poruncă a Bisericii care începe cu NU, să vedem DA-ul din spatele ei. Problema e că Biserica s-a exprimat cu foarte multe NU-uri şi pentru a tăia posibilitatea oamenilor de a se eschiva, înţelegând după propria lor minte DA-urile pe care le-ar fi exprimat Biserica.

 

Hristos e cu adevărat liber? Nu e şi El dependent de iubirea omului? Sau iubirea pentru oameni?

 

Noi vedem o libertate separată de iubire şi nu înţelegem că libertatea e şi iubire. De asta putem pune o astfel de întrebare. Dacă am înţelege că libertatea = iubire, n-am mai întreba.

 

Dacă iubesc pe cineva, în acelaşi timp, iubirea se manifestă, există. Biserica îmi interzice să nu fac acele gesturi de iubire până la capăt – adică, inclusiv a păcătui, în limbaj duhovnicesc, cu persoana respectivă. Nu-i aceasta o formă de suprimare a libertăţii în iubire?

 

Nu, că Biserica nu-ţi interzice să păcătuieşti şi atât. Biserica îţi dă posibilitatea de a arăta respectivele gesturi de iubire, primind ajutorul lui Dumnezeu, atâta tot. Taina Nunţii asta este: binecuvântarea lui Dumnezeu peste dragostea dintre bărbat şi femeie, Sfântă Taină la care Biserica se roagă ca mirii să aibă bună înţelegere sufletească şi trupească. Şi trupească, nu doar sufletească, adică nu doar să nu se certe, ci să fie şi în bună înţelegere trupească, la nivelul acesta, al limbajului trupurilor, adică să meargă totul de nota zece.

 

Mă refer la libertatea în iubire înainte de căsătorie.

Aia nu e o adevărată libertate. Aia e o libertate sinucigaşă, pentru că păcatul nu aduce mai multă liber­tate, chiar dacă tinerii la început au impresia că, vai!, toată lumea e a lor, şi cerul e al lor, şi sunt cei mai fericiţi din lume. Mie mi se pare necinstit că secvenţa de dragoste dintre Jack şi Rose, din Titanic, ţi-a dat impresia că asta e culmea iubirii. Dar Jack şi Rose nu sunt aşa în realitate. Dacă ei se iubeau şi nu se scufunda Ttanicul, poate că îi vedeai peste cinci ani scoţându-şi ochii. Pentru că au pornit cu stângul într-o poveste de dragoste în care au vrut să trăiască libertatea în dauna iubirii adevărate. Diavolul biruie orice poveste de iubire care nu stă sub binecuvântarea lui Dumnezeu. Numai că tânărul, dacă nu vrea să accepte faptul că iubirea n-a inventat-o el – iubirea vine de la Dumnezeu, Care a făcut lumea din iubire – şi dacă el nu vrea să accepte reperul acesta clar, firesc – Dumnezeu – atunci caută o iubire care îl duce la o libertate prin care se sinucide încetul cu încetul.

 

Ce ne facem când se suprapun sau când se opun libertăţile? Mă refer la libertăţi date de către legile statului, să zicem… o femeie e liberă să avorteze, Biserica îi interzice acest pas. Care e, de fapt, libertatea? A Bisericii sau a legilor statului?

 

Dacă statul ar da o lege: „ai voie să-ţi scoţi plămânii din piept sau să-ţi scoţi ficatul… sau să-ţi scoţi apendicele singur”, nu cred că oamenii s-ar apuca să-şi scoată organele din corp, doar pentru că statul a dat o lege prin care permite se asta. Pentru că ar înţelege că libertatea respectivă nu duce niciunde.

 

O astfel de libertate o poate da şi Biserica, în aceeaşi măsură.

 

Să te sinucizi, până la urmă? Încet, încet?…

 

Nu, mă refer la libertăţile pe care le dă Biserica… Până la urmă, şi aici putem găsi dispense, tot felul de lucruri necanonice, libertăţi din acestea omeneşti, care se pot da. În acelaşi mod în care le poate da şi statul.

 

Da, dar nu pe aceleaşi probleme. Biserica nu poate da pogorăminte la ucidere sau la avort. Nu e libertate să avortezi. Problema e că femeia care avortează se află într‑o fundătură în care i se pare că singura ei scăpare este avortul, şi nu înţelege că, de fapt, avortul respectiv înseamnă o auto-distrugere cu efecte foarte puternice în timp, cu urmări de durată foarte serioase. Sunt femei care au avortat fără să fie conştiente de efectele avortului şi au regretat ani şi ani de zile, viaţa lor a fost distrusă, unele au ajuns chiar la psihiatrie.

Pentru omul care trăieşte departe de Dumnezeu, e o libertate să avorteze. Pentru omul care-L cunoaşte pe Dumnezeu, un avort nu mai e o libertate. Tot aşa cum nici sinuciderea nu e act de libertate.

 

Ce e sinuciderea, de fapt, dacă nu e act de libertate?

E o frică de viaţă şi de acceptare a faptului că oricât de grele sunt încercările prin care treci, Dumnezeu te poate încununa, dacă te lupţi cu ele şi nu cedezi după primele încercări.

 

„Adevărul ne va face liberi”. Ce-ţi spune această expresie?

 

Am auzit de foarte multe ori refrenul ăsta din gura unor oameni deloc liberi, mai ales a unor creştini care-şi afirmau libertatea şi superioritatea faţă de cei păcătoşi, fără să înţeleagă faptul că şi ei erau la fel de tare legaţi de lanţurile mândriei ca şi desfrânaţii de lanţurile desfrâului, ca şi drogaţii de lanţurile drogurilor. Liberi au fost sfinţii, liberi sunt părinţii cu viaţă sfântă şi creştinii cu viaţă sfântă. Numai că noi vrem să fim liberi fără să cunoaştem Adevărul, Care e Hristos. Că Mântuitorul a spus: „Cunoaşteţi Adevărul şi Adevărul vă va face liberi”. Dar noi nu vrem să cunoaştem acest Adevăr pentru că suntem obosiţi, suntem frământaţi, n-avem timp, o sumedenie de pentru că-uri. Şi vrem să culegem roadele fără să facem ceea ce trebuie. Vrem, făcând o comparaţie, să beneficiem de efectele unui medicament fără să luăm medicamentul respectiv. Nu se poate asta.

 

O fac de pilaf acum. Cum Îl putem descoperi pe Hristos ca adevăr într-o societate de genul acesta, foarte diluată, o societate a diluţiei spirituale?

Ne este aproape imposibil să-L descoperim. Ei bine, n-am vorbit despre cât de mult mă mâhnesc văzând cât de tare avansează lumea în păcat. Mai aflu cine ştie ce nenorociri care au loc prin unele familii care se dau rotunde că sunt creştine şi nu-mi vine să cred că se ajunge chiar aici. Dar îmi dau seama că până la urmă adevărata putere ne-o dă doar Dumnezeu care vine El în vieţile noastre când ştie el, nu ştim noi cum. Au fost atâtea convertiri şocante.

Un actor rus, Rostovţev, trebuia să interpreteze secvenţe dintr-o piesă de teatru blasfemiatoare. „Hristos în frac” şi, rostind Fericirile din Evanghelie, pe care trebuia să le ia în bătaie de joc, s-a convertit pe loc, în timpul piesei respective şi, spre şocul tuturor, în loc să continue piesa cu blasfemii, a continuat-o cu o mărturie creştină, spunând – spre şocul organizatorilor, care au oprit imediat spectacolul – „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăţia Ta…” Cine s-a suit pe scenă să îl convertească? Nimeni! Era doar Dumnezeu, Care a găsit momentul potrivit pentru a Se descoperi în inima actorului respectiv.

 

Ai afirmat că sfinţii sunt cei mai liberi oameni. Dezvoltă puţin această idee.

Trebuie să recunosc ceva: când merg pe stradă, uneori, şi văd tineri care se iau în braţe şi se sărută, îmi place să mă uit la ochii lor, aşa, să fur flash-uri din privirea lor. Şi chiar dacă ei merg pe o cale greşită, uneori, mai ales la începutul poveştilor de dragoste, e atâta senzaţie că celălalt e totul, cerul şi pământul, alfa şi omega, şi mă bucură… mă bucură privirea lor, chiar dacă până la urmă îmi dau seama că povestea lor de dragoste are mari şanse să eşueze. Ei bine, o privire la fel de vie, ba chiar mai vie, am găsit-o la marii părinţi duhovniceşti, şi la noi în ţară, şi în Grecia, o privire plină de atâta dragoste, numai că, spre deosebire de privirea îndrăgostitei care se uită la iubitul ei şi poate se frământă: „Oare câte săptămâni va sta cu mine până mă va înşela sau până va descoperi că am o plombă sau că am miopie avansată?” – iubirea pe care o simţi în privirile părinţilor duhovniceşti este o iubire care nu se clatină.

Şi am fost topit, pur şi simplu, de ochii părintelui Arsenie Papacioc, de ai părintelui Iustin Pârvu, de ai părintelui Iulian Lazăr, de ai părintelui Marcu de la Orthodoxos Typos – un părinte din Grecia, cu viaţă sfântă. Iubirea pe care o simţi în preajma lor te impresionează; în ochii părintelui Serafim de la Căşiel simţi acelaşi lucru… Îţi dai seama că libertatea lor e libertatea de a te iubi şi de a se face covor pe care tu să stai. Or, asta e adevărata iubire. Eu nu cred că mulţi soţi îşi iubesc soţiile aşa cum îşi iubeşte părintele Arsenie Papacioc ucenicii. Sau părintele Serafim…

 

Ce fel de libertate e aia, să posteşti mereu, să stai numai în slujbe, sau, în cazuri de extremă duhovnicească, să stai zăvorât ani de zile, poate o viaţă, undeva cu, ştiu eu, o bucăţică de anafură pe zi – ce fel de libertate e aia?

 

Acum, ce vrem să facem? Să punem la microscop viaţa unui sfânt zăvorât? Nu putem! Nu putem s-o înţelegem, pentru că noi suntem iubitori de patimi. Dacă n-am fi iubitori de patimi şi am fi sporiţi în viaţa duhovnicească, în loc să stăm la taifas, am sta în rugăciune neîncetată. Şi atunci am înţelege demersul zăvorâtului. Nu putem noi să înţelegem demersul zăvorâtului şi libertatea lui, pentru că noi nu suntem zăvorâţi. Tot aşa cum nici zăvorâtul nu înţelege ce bucurie trăiesc în pat soţul cu soţia creştină şi poate i se pare doar o manifestare pătimaşă sau cine ştie ce formă de îngenunchere în războiul duhovnicesc, nefiind aşa. Când e aşa, e anormal.

 

Pus în oglindă, ne poate zice la fel cineva care trăieşte în păcat, că nu putem noi, din arealul acesta bisericesc, nu putem înţelege libertatea lui, pentru că nu am experimentat-o neapărat.

 

Aşa ar fi dacă cei care au dat mărturia creştină s-ar fi născut sfinţi din pântecele maicilor lor, dacă ar fi trăit numai în biserică, numai în rugăciune, numai în post, în tăcere… Însă avem în biserică atâţia şi atâţia sfinţi care s-au convertit la viaţa în Hristos după ce au cunoscut culmea păcatului.

Sfânta Maria Egipteanca, dacă ar trăi în zilele noastre, cred că ar fi căutată de toate casele de toleranţă şi de toate studiourile de fotomodele pentru fotografii, pentru că era super-specialistă la capitolul sex. Or, în momentul în care L-a cunoscut pe Hristos, a înţeles că toată marea ei experienţă de păcat a fost de doi bani faţă de bucuria pe care o aduce Hristos.

Avem convertiţi de la diferite patimi, nu doar de la desfrâu – şi de la băutură, şi de la droguri – şi ei dau mărturie că viaţa lor în Hristos e de o mie de ori mai frumoasă şi mai împlinită. Până la urmă, când îl văd pe drogat că vine şi-mi spune că ce tare e el că se droghează, nu trebuie să mă crispez, trebuie să aştept să treacă cinci ani, zece ani, şi să‑l văd pe drogatul ăla plin de bube, plin de răni, la spital, pe ultima sută de metri, şi am să înţeleg care a fost liber: el, că s-a drogat, sau eu, că am stat şi am postit?

Numai că imaginea tinerilor creştini care stau doar în slujbe e o imagine falsă, foarte puţini tineri stau doar în slujbe. Oare toţi monahii stau numai în slujbe şi în preocupări duhovniceşti? Unii dintre ei au un anumit timp liber, ca să spun aşa, în care stau la taifas, pe probleme… mai puţin duhovniceşti. Îmi spunea un părinte ce şocat a fost că până şi în unele mănăstiri se poartă atâtea discuţii lumeşti, de parcă n-ar fi nici o barieră reală între lume şi mănăstire. E trist că se întâmplă aşa, pentru că monahul s-a dăruit lui Hristos şi a depus voturile lepădării de sine, dar să nu credem că modelul nostru creştin trebuie neapărat să fie al omului care stă doar în slujbe. Un astfel de model ne sperie, nu ne regăsim în el, pentru că n-am gustat frumuseţea slujbelor.

Dacă îmi spune cineva: „Fă toată ziua acatiste şi paraclise!” – mi se pare absurd. Dar dacă stau încetul cu încetul să descopăr frumuseţea acatistului şi a paraclisului, tocmai atunci o să citesc poate două acatiste şi două paraclise zilnic, pentru că am trăit cu adevărat rugăciunea respectivă.

 

Cum vezi libertatea raportată la ascultare?

 

Ştiu că cea mai mare libertate e să ai puterea de a face ascultare. Eu sunt topit de libertate, dar în acelaşi timp îmi doresc din tot sufletul să sporesc pe calea ascultării. Pentru că ascultarea îmi dă aripi. Am spus-o şi o mai spun, pentru că m-au întrebat mulţi, cum de pot să scriu atât şi să ţin atâtea conferinţe şi celelalte… O fac pentru că mă întăreşte puterea ascultării. Fără puterea ascultării, s-ar alege praful de mine, şi tocmai pentru că eu mă bazez pe această putere a ascultării am curajul să mă lupt cu toate puterile, pentru că-mi dau seama că nu mă lupt singur, ci mă întăreşte de fapt puterea lui Hristos, care lucrează prin ascultare.

 

Canonul nu e o anti-expresie a libertăţii?

 

De ce să fie anti-expresie? Canonul de rugăciune sau ce canon?

 

Canonul dat la spovedanie, să spunem, pentru anumite păcate. Nu e o anti-expresie a libertăţii?

Dimpotrivă, canonul e chiar reţeta pentru dobândirea libertăţii. Asta e, de fapt. Cine zice că e de fapt o pedeapsă pentru păcate, are o viziune apuseană, care e departe de viziunea Sfinţilor Părinţi, în care canonul e leacul pe care-l primeşte creştinul pentru a se îndrepta. Duhovnicul nu dă cu toporul, ci zice: „Măi, băiete, tu ai boala asta. Ai SIDA la suflet, asta este. Vrei, nu vrei, ai SIDA. Dacă vrei să te tratezi, uite, există un leac foarte, foarte special. Eu pot să ţi-l spun. Dacă tu nu vrei să îl iei, e problema ta. Dar, dacă nu vrei să îl iei, vei muri”. E simplu. Problema e că nici duhovnicii n-au curajul să dea canoanele potrivite în zilele noastre, că s-a secularizat până şi relaţia duhovnic – ucenic, şi au ajuns să se tragă de şireturi şi duhovnicul să-i dea ucenicului leacuri uşoare ca să nu se supere, şi relaţia dintre cei doi devine din ce în ce mai lumească, pentru că ucenicul, luând leacuri nepotrivite, nu se vindecă.

 

Crezi în Drepturile Omului?

 

Nu cred în dreptul omului de a deveni animal. Pentru că, de exemplu, dreptul omului de a deveni homosexual nu e un drept. Eu nu pot spune că am dreptul de a fi homosexual. Tot aşa cum nu pot spune că am dreptul de a fi lepros sau tot aşa cum nu pot spune că am dreptul de a mă sinucide.

Pentru mine ăsta nu e un drept. Eu ştiu că Dumnezeu m-a făcut bărbat, ştiu că homosexualii neagă faptul că Dumnezeu i-a făcut bărbaţi şi trăiesc în fărădelegi. Eu ştiu asta, chiar dacă societatea contemporană le zice: „Lăsaţi, că nu e nici o problemă!”

Nu cred în drepturile omului pe care le promovează societatea contemporană. Cred în dreptul omului de a dobândi libertate. În libertatea care nu trece, dar libertatea homosexualului trece, că el intră în pământ şi gata! După moarte nu se mai culcă cu frăţiorul lui sau cu ceilalţi colegi de sex-club sau cu ceilalţi parteneri de serviciu care împărtăşesc aceleaşi idealuri erotice.

Eu cred în libertatea iubirii binecuvântate de Dumnezeu. Când un creştin moare, libertatea lui trece dincolo, şi soţul o să-şi iubească soţia în veşnicie şi o să-şi iubească copiii în veşnicie, pe când homosexualul care moare nepocăit se duce în iad. E trist verdictul ăsta, dar e cât se poate de realist. E verdictul pe care-l dă Sfânta Scriptură, Sfinţii Părinţi, Sfânta Tradiţie, învăţăturile Bisericii.

 

Ai spus despre sfinţi că sunt cei mai liberi oameni. Preoţii sunt oameni liberi?

 

M-a întrebat ieri cineva: „tu săruţi mâna părintelui tău dacă-l găseşti beat în şanţ?” M-a întrebat dacă lucrează harul prin preotul care stă beat în şanţ şi dacă trebuie să-i săruţi mâna… Şi i-am zis: „una, părintelui care stă beat în şanţ nu trebuie să-i săruţi mâna. Dacă el zace beat şi nu s-a dus acasă, înseamnă că e atât de beat încât nu poate să se ridice, şi n-o să se supere dacă nu i-ai sărutat mâna. În al doilea rând: harul nu trebuie să lucreze când zace el beat în şanţ, că nu săvârşeşte nici o taină”. Şi dacă stăm aşa să ne îndepărtăm de Biserică doar pentru că întâlnim în şanţ un preot beat… Eu, cel puţin, n-am văzut nici un preot beat în şanţ.

 

Nu sunt şanţuri în Bucureşti…

 

Nu sunt şanţuri în Bucureşti… Dar dacă l-aş fi întâlnit pe preot în şanţ, problema mea nu era să-i sărut mâna, problema mea era să-l duc acasă. Dacă puteam, l-aş fi dus acasă. Nu era nevoie să-i sărut mâna.

 

Şi dacă i-ai fi sărutat-o, ar fi fost vreo problemă?

 

Nu, dar nu cred că asta era problema, să-i sărut părintelui mâna, i-aş fi sărutat-o doar ca mărturisire de credinţă, că ştiu că Dumnezeu poate lucra şi prin el fiind beat. Dar nu ştiu de ce era nevoie să-i sărut mâna…

 

Să o săruţi ca un act de smerenie din partea ta, care oricum face bine, ca orice act de smerenie.

 

Nu ştiu dacă face parte neapărat din smerenie. N-am întâlnit preot beat în şanţ, dar nu ştiu dacă i-aş fi sărutat mâna – nu că aş fi refuzat să o sărut ostentativ. În momentul în care săruţi mâna unui preot, o săruţi nu că e un om ieşit din comun, ci pentru că e robul lui Hristos şi el ştie că de asta îi săruţi mâna. Pe când, dacă zace beat în şanţ, nici nu ştie că îi săruţi mâna. Deşi sunt cazuri în care, poate dacă nu era chiar beat de tot, dacă avea cât de cât limpezime în minte, dacă înţelegea că îi sărut mâna, poate că îşi putea schimba viaţa, după o astfel de atitudine de-a mea sau de-a oricui i-ar fi sărutat mâna.

Ştiu că există două feluri de oameni: unii se smintesc de preoţii care păcătuiesc şi se îndepărtează de biserică, şi pierd foarte mult; alţii însă înţeleg că preotul e preot şi poate săvârşi Sfintele Taine oricât de păcătos ar fi, deşi, după canoanele Bisericii, preotul care loveşte un credincios trebuie oprit o vreme de la săvârşirea Sfintelor Taine; preotul care desfrânează trebuie oprit de la săvârşirea Sfintelor Taine.

După învăţăturile Sfinţilor Părinţi, preoţii care păcătuiesc ar trebui opriţi, cel puţin pentru o perioadă, de la săvârşirea Sfintelor Taine, chiar dacă lucrul acesta nu se întâmplă în zilele noastre, într-o biserică ce s-a secularizat cu viteză galopantă. Repet: există, pe de o parte, atitudinea celor care îi judecă pe preoţi şi stau departe de biserică, şi pe de altă parte, atitudinea celor care stau în biserică; şi nu sunt în biserică doar credincioşi sfinţi care nu îi judecă deloc pe preoţi, sunt mulţi care se luptă foarte greu cu gândul judecării preotului, dar preferă să stea în biserică şi să se lupte cu gândul acesta al judecării, gând pe care uneori chiar îl şi spovedesc. Unul zice la spovedanie: „Părinte, te-am judecat!”, dar merge mai departe pe calea mântuirii, stă în biserică şi poate se mântuieşte, şi poate popa, după ani de zile de beţie sau de curvie, îşi dă seama: „Frate, uite oamenii ăştia cum m-au răbdat, ani, ani, ani şi ani de zile, şi nu s-au lepădat de Biserică, ştiind că aici există şi mântuire, nu doar sminteală! Ia să merg şi eu lângă ei, pe calea mântuirii!” Şi se poate pocăi părintele şi devine sfânt, datorită răbdării credincioşilor.

 

Ai tot relaţionat libertatea aceasta de iubire. Aş vrea să comentezi puţin expresia aceea „Iubeşte şi fă ce vrei!”

Mi-a trimis soţia mea, înainte să ne căsătorim, o vedere din Spania, o vedere cu un citat din scrierile Fericitului Augustin: „Măsura iubirii e să iubeşti fără măsură!” Mi-a plăcut cuvântul Fericitului Augustin, numai că cei mai mulţi tineri l-ar interpreta după mintea lor: „Iubeşte şi fă ce vrei!”, – eu o iubesc pe Geta, deci mă culc cu Geta şi fac şi perversiuni cu Geta, pentru că a zis Fericitul Augustin că pot să fac ce vreau, dacă iubesc. Cred că nu putem să gustăm înţelegerea acestui cuvânt, e o prăjitură prea dulce pentru noi: Iubeşte şi fă ce vrei!, pentru că noi, păcătuind, facem ceea ce ucide iubirea, până la urmă. Dacă intră un preot într-o discotecă şi zice: Iubiţi şi faceţi ce vreţi!, ar începe tinerii să facă dragoste chiar acolo, în discotecă, pentru că părintele le-a dat binecu­vântare. Cel puţin aşa ar înţelege cuvântul duhovnicesc. Denaturându-l.

 

Te simţi cu adevărat liber în structura ta intimă? Suntem numai noi doi, nu ne aude nimeni…

Nu ştie nimeni ce vorbim, doar cei care vor citi cartea! A fost cineva la televizor şi a spus: „Dom’le, vă fac o dezvăluire numai dumneavoastră” – îi spune moderatorului – „dumnea­voastră… de fapt, şi celor care ascultă emisiunea!” Mă simt liber când iubesc şi nu mă simt liber când iubesc greşit. Mă simt liber când fac dragoste cu soţia mea în afara posturilor, nu mă simt liber când trag de ea uneori să călcăm postul. Şi mi-e foarte greu să mă lupt cu această libertate aparentă pe care ţi-o dă călcarea unui post. Îmi doresc să găsesc libertatea adevărată, nu am ca target să devin paranormal şi să covârşesc în sfinţenie sfinţii Patericului. Nu! Nu la nivelul ăsta de libertate vreau să ajung! Vreau să ajung la libertatea la care să se facă voia lui Dumnezeu cu mine. În fiecare zi aproape mă rog: „Doamne, să se aleagă praful de planurile mele şi să fie cu mine voia Ta!”

Mi s-a întâmplat să fiu în Grecia, acum o lună, şi să trebuiască să plec la Mănăstirea Sfântului Nectarie din Eghina, unde urma să mă întâlnesc cu duhovnicul meu. Şi m-am rugat tot pelerinajul, tot concediul: „Doamne, fie voia Ta, fie voia Ta!”, şi nu-mi imaginam că exact cu o zi înainte să plec în Eghina planurile se vor schimba. A trebuit să ne întoarcem cu maşina de urgenţă în ţară, că se îmbolnăvise unul din copii. Dar pe drum am fost foarte liniştit, am ştiut că asta a fost voia lui Dumnezeu. Mă rugasem: „Doamne, să se aleagă praful de toate planurile mele”. Şi s-a ales…

Dumnezeu ştie de ce a îngăduit ispita respectivă. Şi libertatea mea a fost de a accepta voia lui Dumnezeu. aşa puteam să mă supăr, să cârtesc: „Uite, ce-a făcut Dumnezeu! Ce Dumnezeu e ăsta care nu mă lasă să mă duc la Sfântul Nectarie?” Şi … să mă agit degeaba. Să mă supăr degeaba.

cred că atunci când copiii mei vor fi mari se va vedea dacă eu am fost un liber sau nu, pentru că un om liber are un magnet, are o chestie pe care ceilalţi din jurul lui n-o au. Şi dacă atunci copiii mei vor vedea: „Uite ce liber e tata! Uite ce liberă e mama!” – atunci ei vor vrea să se ţină de noi. Că e mai tare libertatea în Hristos decât libertatea pe care o dă boschetul. Eu am cunoscut şi boschetul, şi pe Hristos, nu vorbesc din cărţi…

Mi-aş dori să-L cunosc pe Hristos mai bine şi să sporesc în credinţă, devenind mai liber. Îmi dau seama că libertatea aceasta, liber­tatea pe care ţi-o dă Hristos, e paranormală. Şi cei de lângă tine trebuie să se molipsească de ea. Dacă îmi voi molipsi şi copiii, atunci am fost liber.

Asta nu înseamnă că toţi copiii părinţilor liberi vor alege neapărat aceeaşi cale a libertăţii adevărate. De exemplu, fiica Sfân­tului Iona din Odessa a căzut în mari păcate şi sfântul s-a rugat pentru ea: „Doamne, ia-o la Tine precum ştii!”, fiica sfântului a înnebunit şi apoi a fost împuşcată în lagăr de către nemţi – asta nu înseamnă că Sfântul Iona din Odessa n-a fost un om liber. Ba da! A avut mulţi copii, nouă, iată că doar unul din ei a pornit pe căi greşite! Nu sunt toţi copiii predestinaţi să ducă o viaţă creştină dacă părinţii lor au trăit cum trebuie. Însă contează mult pecetea de libertate pe care vreau să le-o dau copiilor mei.

 

Crezi în acelaşi timp în libertatea aceasta de echipă, nu? Adică, în legătură cu copiii tăi… o libertate în grup.

 

Vreau să văd dacă ţine, dacă merge medicamentul, dacă e bună reţeta.

 

Adică, mai precis, poţi să fii liber numai în raport cu ceilalţi, în momentul în care induci în ceilalţi libertate şi le ceri acelaşi lucru.

 

Atunci se vede dacă am fost cu adevărat liber. Dacă libertatea mea l-a mişcat pe cel de lângă mine. Dacă nu l-a mişcat… pentru că mărturia mea creştină s-a redus la faptul că m-am oprit să fac păcate mari, poate că mă duc în iad. E o întâmplare în Pateric cu un ucenic care fusese adus în mănăstire de când era mic, a crescut lângă un avvă, nu fura, nu minţea, nu călca posturile, şi când a murit, avva s-a rugat: „Doamne, descoperă-mi, la ce măsură a ajuns ucenicul meu!” şi Dumnezeu i-a răspuns: „Se află în chinurile iadului pentru că l-ai învăţat toate, dar smerenia nu l-ai învăţat!” Or, ucenicul respectiv fusese aparent liber, Îl urmase pe Hristos, nu făcuse lucruri rele, dar nu dobândise nici smerenia, care e baza vieţii duhovniceşti.

Aş lega libertatea de smerenie şi îmi dau seama că în măsura în care sunt mai rob al lui Hristos, sunt mai liber. Cu cât sunt mai smerit, cu atât Îi fac loc lui Dumnezeu să lucreze în viaţa mea.

Am observat însă că sunt unii care până şi în modul în care se roagă, până şi la felul în care rostesc rugăciunea, au un aer triumfal, de mândrie. Mă refer la tonul acela greşit al rugăciunilor – ei se cred marii sfinţi care citesc rugăciunile. Îţi dai seama că astfel de oameni, neavând smerenie, nici măcar nu se roagă, ei doar citesc nişte replici dintr-o piesă de teatru, pentru că Dumnezeu nu poate să asculte o astfel de rugăciune lipsită de smerenie.

 

Sfântul Ioan Gură de Aur se ruga la un moment dat să-l ferească Dumnezeu de mândria smereniei.

Iată o patimă de care nu prea ţinem seama: smerenia falsă. Din păcate, de ne-am molipsit mulţi…

Pentru tânăr, viaţa în familia creştină e un rai?

E un rai dacă familia respectivă e chiar familie creştină. Problema e că există situaţii în care părinţii sunt cam exageraţi cu ceea ce le impun copiilor lor şi deşi părinţii consideră ca acţionează ca părinţi creştini, de fapt sunt un fel de mici dictatori care, în loc să-l convingă pe tânăr că frumuseţea vieţii e în Hristos, îl conving pe tânăr că e obligat să facă şi aşa, şi aşa şi, la un moment dat, copilul fuge de toate obligaţiile şi porneşte pe calea păcatului.

Care ar fi aceste derapaje ale părinţilor care îl determină pe copil să aleagă situaţii din acestea, destul de dure?

Derapaje ale părinţilor ultra-ortodocşi?

Da.

Faptul că încearcă să le impună copiilor o viaţă de sfinţenie despre care ei au citit în cărţi, pe care ei înşişi, de cele mai multe ori, n-au practicat-o când erau tineri. Fiind speriaţi de avalanşa păcatelor în societatea contemporană, încearcă să-i crească pe copii într-un fel de iglu. Aşa cum se zice că a fost crescut Buddha, departe de boală, departe de moarte, departe de tot ce i-ar fi putut da şansa să se gândească că viaţa-i trecătoare, să nu se gândească la ce se întâmplă după moarte. Există părinţi care-i închid pe copiii lor într-un fel de iglu şi, la un moment dat, copiii tot rămân puţin nesupravegheaţi. Şi în momentele respective desco­pe­ră frumuseţea vieţii în păcat care, la început, pare o fru­museţe reală, pentru că după ce ai trăit realmente în lanţurile privării de libertate eşti şocat că poţi acţiona aşa cum îţi doreşti. Pentru tine contează mai puţin că ceea ce faci e rău, mai ales că nici n-ai conştiinţa faptului că e rău, ci contează bucuria de a trăi, pentru că libertatea e unul din darurile pe care Dumnezeu i le-a făcut omului.

Şi dacă omul nu gustă libertatea în Hristos şi gustă doar obligaţia de a face aşa-aşa-aşa pentru că părinţii doresc astfel, obligaţia asta nu duce niciunde. În filmul Barfuss e o situaţie ieşită din comun: o fată este închisă la psihiatrie pentru că şi-a ucis mama care încerca să o ţină departe de orice păcat, de orice patimă şi s-o crească foarte curat. Dar, la un moment dat fata, într-o criză de identitate, îşi omoară mama. Imaginea mi s‑a părut reprezentativă pentru toţi părinţii care construiesc astfel de iglu-uri, pentru că ei înşişi mărturisesc că Hristos a murit. Pentru că dacă Hristos n-a murit, atunci copilul poate să crească liber în biserică. Şi învaţă să guste libertatea de a-şi face canonul, libertatea de a posti. Dacă tu, ca părinte, doar îi impui norme creştine, îl convingi că nu se mai poate trăi într-o relaţie vie cu Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu care S-a făcut om pentru mântuirea noastră. Adică, nu obţii nimic. Unii profesori de religie cu care am vorbit mi-au spus că cele mai mari probleme – şi o să repet ideea aceasta ori de câte ori am ocazia, doar, doar vor ajunge la cât mai mulţi părinţi, prin intermediul copiilor de la care află ce spun – cele mai mari probleme nu le-au avut cu copii din familii atee, ci cu copii din familii ultra-creştine.

Pentru că, după ce în copilărie, de nevoie, copiii i-au ascultat pe părinţi, când au crescut au devenit extrem de răzvrătiţi şi porniţi împotriva religiei pe care au perceput-o pe pielea lor ca pe un duşman al vieţii, al vieţii pur şi simplu, nu al vieţii în Hristos, dar ca pe un duşman al vieţii. Au ajuns la concluzia că religia este ceva ce-ţi aduce doar plicti­sea­lă, nemulţumire, transpiraţie şi minciună. Pentru că viaţa, viaţa cea adevărată, care e Hristos, e şi adevăr. Or, ei negustând viaţa adevărată, care e adevăr, au cunoscut reversul, care e o viaţă falsificată, denaturată, şi care e atinsă de minciună, într-o oarecare măsură.

Unde e fisura de Dumnezeu în această ecuaţie? Adică mă refer la faptul că majoritatea părinţilor de genul acesta de care vorbim, foarte rigorişti, ţin rânduiala Bisericii, şi intenţia lor era sinceră …

Da, corect, tradusă în metanii, în paraclise, în acatiste făcute pentru copii era bună.

Intenţia lor era de a imprima şi copiilor acelaşi ritm duhovnicesc.

Vina nu este a lor, în primul rând, poate. Cred că problema, cauza, de fapt, nu e la ei – vina e la ei, dar cauza nu e la ei. Cauza e ruptura care a apărut în perioada comunistă între generaţia matură şi generaţia tânără. Pentru că atunci s-a pierdut continuitatea educaţiei creştine, care a funcţionat sute şi sute de ani şi a dat rezultate foarte bune. Dar în momentul în care partidul comunist a interzis misiunea creştină, a interzis catehezele ţinute la biserici cu tinerii, în momentul în care părinţii s-au temut să-şi mai educe copiii creştineşte, s-a pierdut exact această continuitate, această înţelepciune, această experienţă pe care oamenii din biserică au păstrat-o sute şi sute de ani.

În satul creştin, când aveai o problemă cu un copil, dacă nu te pricepeai tu ce să faci, vorbeai cu preotul, vorbeai cu mătuşa, vorbeai cu naşii, vorbeai cu cei din sat, care cunoşteau din experienţa părinţilor şi a bunicilor lor care era soluţionarea unei astfel de probleme. Chiar dacă erau şi atitudini care nouă ni se par astăzi deplasate, de exemplu: bunicul soţiei mele a auzit că unul din fiii săi e la cârciumă, l-a aşteptat, l-a aşteptat şi, când a ieşit din cârciumă, tatăl l-a bătut cu biciul pe tânăr în văzul tuturor şi nimeni din sat n-a protestat, şi-mi spunea soţia mea, mirată: „Ce-i mai de mirare e că nici fiul n-a protestat, deşi era în putere şi putea să sară la bătaie cu tatăl său”. Dacă, în ziua de astăzi, un tată i-ar da două palme fiului care iese dintr-un club ameţit de băutură, tânărul ar fi în stare să sară la bătaie şi să-l termine pe părinte, în văzul celorlalţi, ca şi cum ar face o mare faptă de eroism. Or, atunci exista mult mai mult respect faţă de cuvântul părinţilor şi mult mai multă încredere în sfatul părinţilor, pentru că ştiai că dacă părintele, din copilărie până a ajuns mare, a crescut cu Hristos, puteai avea încredere în experienţa lui de viaţă duhovnicească şi-l ascultai altfel. Nu zic, erau şi atunci exagerări, erau şi atunci situaţii limită, dar erau mult mai puţine.

Se întâmplă drame extreme în familia creştină? Mă refer acum la divorţ, să zicem.

E evident că se întâmplă! Divorţul nu e un duh din ăsta care zboară, aşa, prin lume şi intră numai la familiile necreştine. Intră la familiile creştine şi, dacă putem observa într-o ţară creştină, sau aşa-zis creştină, cum e România, una din cele mai mari rate ale divorţurilor la nivel european, tot aşa vedem că faţă de ţările europene, vârsta de începere a vieţii sexuale e mai mică decât în celelalte ţări – căderile se leagă între ele… N-ar fi de mirare, dacă s-ar face un sondaj la nivel de confesiune, să vedem că faţă de protestanţi şi faţă de catolici, ortodocşii noştri divorţează mult mai uşor. Şi pentru că în biserica catolică există faţă de divorţ o atitudine mai rigidă, şi mai firească, într-un fel. Însă la noi, cei mai mulţi oameni nu s-au unit pentru a trăi alături de Hristos în căsnicia lor, s-au căsătorit din motive sociale, şi până la urmă motivele astea se ofilesc. Şi atunci unul din cei doi soţi, sau chiar amândoi soţii ajung la concluzia că e mai bine să divorţeze. Şi Biserica, deşi nu acceptă divorţul, constată şi observă că din moment ce cuplul s-a separat, familia respectivă e dezbinată. Biserica e îngăduitoare şi atunci le dă posibilitatea de a se recununa, pentru a nu trăi până la sfârşitul vieţii în păcat.

Ce fel de creştinism e acesta, experiat la nivel de familie, în care ambii soţi ştiu că e păcat ceea ce fac – divorţul, în acest caz –, ştiu toate preceptele Bisericii cu privire la aceasta şi totuşi iau această decizie?

Creştinismul de acest tip e îngăduit uneori chiar de preotul care spovedeşte. Nu mă refer la faptul că preotul care spovedeşte e de acord ca soţii să se înşele reciproc. Dar şi pentru că preotul este de acord cu un creştinism din acesta, fără viaţă de rugăciune, fără posturi, încercând să nu-i piardă pe credincioşi şi… făcând pogorăminte care de care mai mari, cei doi ajung să se înşele unul pe altul. Căderea se datorează şi acestei vieţi pseudo-creştine în care au fost crescuţi. Pentru că ucenicii părinţilor duhovniceşti nu prea au cum să se gândească la divorţ altfel decât ca la o mare ispită venită de la vrăjmaş. Există totuşi ispite de divorţ şi la ei. Mulţi dintre creştinii pe care-i cunosc şi sunt căsătoriţi, chiar dacă duc o viaţă curată sau încearcă să ducă o viaţă curată, s‑au lovit de problema divorţului. Dar când s-au lovit, s-au luptat cu ea şi au biruit-o. Au mers mai departe – asta e diferenţa. Nu toţi, dar majoritatea au mers mai departe.

E adevărat că divorţul e ceva atât de urât, încât când te gândeşti la familia creştină, eşti tentat să zici că o familie creştină nu se va despărţi. Da, familia care a fost întemeiată cu adevărat creştineşte nu se va destrăma, dar câte familii sunt de genul ăsta? Şi drama o suportă în cea mai mare parte copiii, pentru că de mici copii văd tensiunile între părinţii lor pseudo-creştini şi atunci se gândesc: „Aşa e mama, aşa e tata. Mie nu-mi trebuie o viaţă din asta creştină!” Am fost foarte şocat când am fost într-un pelerinaj mai lung, în care un preot a produs foarte, foarte multă sminteală. A şi furat şi… a creat o stare de tensiune groaznică. Şi mă gândeam: „Uite, aşa e în toate pelerinajele!” Cineva din grup zis atunci: „A, eu am fost într-un pelerinaj cu un preot catolic şi cu membrii unei parohii catolice, dar n-a fost debandada asta! Când preotul zicea: «Facem asta!», toţi ziceam: «Facem asta!», când preotul spunea«Acum ne oprim!», ne opream! Când preotul spunea «Acum plecăm!», plecam. Nimeni nu cârtea, că eu vreau să văd şi muzeul ăla, eu vreau să văd şi asta. Nu! Era ordine, ordine!” Pe când la noi, nu! Noi zicem că suntem ortodocşi, că preţuim libertatea, şi o preţuim într-un mod greşit, pentru că ceea ce considerăm stil de armată la slujbele catolice, când toţi stau liniştiţi, pe când la noi, uite ce manifestare a libertăţii e, când toţi foşnesc, vorbesc, fac gălăgie… Ei, dacă ne ducem în Rusia, la ortodocşii noştri, vedem că ei ştiu să stea la fel de cuminţi cum stau catolicii în biserică, şi că debandada nu e o formă de manifestare a libertăţii ortodoxe, ci e o formă de batjocorire a lui Hristos şi a sfintelor slujbe. În ce priveşte paralela dintre pelerinaj şi familia creştină, ideea era că, dacă un om merge într-un pelerinaj organizat aşa cum trebuie de preotul catolic care însoţeşte grupul, şi merge într-un pelerinaj ortodox şi vede debandadă, zice: „A, adevărul e la catolici!” Tot aşa copilul, când vede că părinţii lui ortodocşi se ceartă, în timp ce părinţii colegilor lui, care sunt protestanţi, ştiu să se respecte unul pe altul şi e pace şi linişte în casă, se simte tentat să creadă că adevărul e la protestanţi, pentru că în fond, ce mai bună predică părintele o dă prin chiar faptele sale… Chiar dacă îl înnebuneşte pe copil că „noi ţinem adevărul, noi ţinem predania, noi ţinem tradiţia, sinoadele, canoanele, n-am schimbat nimic.”.. poate să zică chestii de genul ăsta până îl doare gura de la atâtea sfaturi duhovniceşti. E ineficace dacă nu reuşeşte să-l convingă pe copil că învăţătura respectivă l-a modificat pe el, pe părinte.

Părintele Porfirie spunea clar: „Degeaba părinţii vorbesc foarte mult copiilor despre Dumnezeu, în loc să-I vorbească lui Dumnezeu despre copiii lor”. Numai că nu e uşor să stai în rugăciune, nu e uşor să duci o viaţă de nevoinţă, e greu să te sfinţeşti ca să poţi să îţi ajuţi copiii să trăiască pentru Hristos. Poate că singura şansă ca să-ţi ajuţi copiii în zilele noastre, e ca tu, ca părinte, să duci o viaţă de sfinţenie. E mai bine decât să-ţi baţi copilul la cap cu reguli, până când acesta ajunge să facă alergie la viaţa creştină, aşa cum fac alergie majoritatea bărbaţilor care sunt bătuţi la cap de femeile lor. N-au nici o eficacitate tocănelile respective: „Fă aşa, fă aşa, fă aşa! Nu mai fi dezordonat, nu mai fi dezordonat, nu mai fi dezordonat, strânge gunoiul, îmbracă-te frumos, bla-bla-bla-bla.”.. Dacă femeia îl toacă la cap, bărbatul o să fugă exasperat, aşa cum fug copiii de mărturia creştină a părinţilor care se văd hiper-ortodocşi, dar nu sunt nici măcar ortodocşi.

Cum să se adapteze un tânăr creştin, într-o familie creştină, la această situaţie? Cum să fie relaţia lui cu părinţii ultra-religioşi?

Să înţeleagă că are în ei cel mai bun anti-model de vieţuire duhovnicească, pentru că graba, în urcuşul duhov­nicesc, nu are ce căuta. Una din trăsăturile fundamentale ale marilor duhovnici, ale marilor stareţi, a fost că au reuşit să-i tragă de picioare pe ucenicii care voiau să ajungă prea repede la cer. Un tată ultra-religios e dezechilibrat din punct de vedere duhovnicesc, nu are darul discernământului, chiar dacă se roagă mult, nici nu cunoaşte frumuseţea rugăciunii, pentru că rugăciunea aduce o anumită limpezire a minţii, un anumit discernământ. Până la urmă, neştiind să-ţi educi copiii, arăţi că nu ştii nici măcar să te rogi, chiar dacă spui paraclise şi acatiste cu orele. Le zici aproape degeaba, e ceva greşit în rugăciunea ta. Ca părinte, trebuie să cauţi unde ai greşit. Vorbind însă despre cum pot copiii să se ferească de astfel de modele lipsite de dreaptă socoteală, trebuie să spunem că părinţii lor îi îndrumă spre un fel de yoga creştină, spre un fel de practici paralele vieţii în biserică. Astfel de tineri au însă posibilitatea să se agaţe cu disperare de sfatul duhovnicului, chiar cu riscul de a-i supăra pe părinţii lor. Dacă duhovnicul îi spune tânărului: „Du-te în parc cu prietena ta!”, părinţii pot să sară: „Vai, ce duhovnic destrăbălat! Cum poate să dea astfel de ascultări copilului meu!” Dacă părintele spune „Du-te, uite, la cofetărie cu prietena ta!”, te duci. Mie aşa mi se-ntâmpla, aşa-mi spunea duhovnicul, îmi dădea chiar bani pentru asta: – fiind orfan de mamă, nu prea stăteam bine cu banii. Spunea: „Azi vă duceţi în parc, după Liturghie”. Mai ales la marile sărbători, duhovnicul ne trimitea în parc. Şi, dacă părinţii mei ar fi fost ultra-ortodocşi, ar fi zis: „Vai, ce părinte de doi bani!.”.. Ei, părintele meu a reuşit, cu foarte multă delicateţe, să vindece multe din rănile pe care le lăsase în sufletul meu practica yoga, care mă făcuse rece, lipsit de deschidere, de o comunicare reală. Or, parcul e o reţetă duhovnicească foarte eficace. Degeaba stăteam numai cu acatiste, paraclise, dacă nu învăţam să comunic, să-mi deschid sufletul. Dacă nu topeam sloiul de gheaţă din inima mea.

Să discutăm puţin despre vieţuirea într-o familie necreştină, în cazul în care tânărul e creştin. Să spunem că părinţii au o viaţă normală, morală, însă sunt indiferenţi la atitudinea religioasă a copilului. Pur şi simplu nu-l bagă în seamă. Care trebuie să fie reacţia tânărului? Ştiu eu, una prozelitistă? Una indiferentă reciproc, faţă de climatul din casă?

În momentul în care-L întâlneşti pe Hristos, înţelegi că Hristos nu S-a întrupat numai pentru mântuirea ta. S-a întrupat pentru mântuirea tuturor oamenilor şi înţelegi că şi părinţii tăi sunt chemaţi la mântuire. După căderea comunismului, mulţi părinţi au fost aduşi la biserică de către copiii lor care, la ora de religie, învăţaseră despre Dumnezeu şi care, mici fiind, au ştiut să le răspundă părinţilor la nişte întrebări la care aceştia nu ştiau răspunsul. Şi miraţi, surprinşi, bucuroşi, părinţii s-au apropiat de Biserică.

De cele mai multe ori, însă, părintele indiferent îl consideră fanatic pe fiul său credincios – şi stă departe de discuţiile pe teme duhovniceşti, le respinge. Ba chiar încearcă să-l convingă pe tânăr să renunţe la ele, să renunţe la această viaţă plicticoasă pe care ţi-o dă credinţa creştină. Pentru că din afară nu poţi înţelege cât de frumoasă e credinţa creştină. Ţi se pare o viaţă plicticoasă şi atunci e de înţeles efortul părinţilor care vor să-i convingă pe copii că e ceva plicticos.

În primul rând, însă, tinerii nu trebuie să se aştepte la o biruinţă rapidă. Nu trebuie să se gândească: „Eu, în trei luni, o să-i convertesc pe părinţii mei”. Sunt unii care cer reţete precise: „Părinte, daţi-mi un canon pe care să-l fac ca să mi se convertească părinţii”. „Fă patruzeci de paraclise la Maica Domnului!” – asta e una din reţetele standard, sau patruzeci de acatiste la sfântul la care ai mare evlavie – Sfântul Ioan Rusul, Sfântul Nectarie, Sfântul Ioan Maximovici. Tânărul face şi vede că după 40 de paraclise tatăl lui e la fel de indiferent faţă de cele sufleteşti, şi zice: „Uite, reţeta n-a funcţionat! Nu mai încerc să-l convertesc!” – pentru că Dumnezeu nu micşorează libertatea părintelui, Dumnezeu vrea ca părintele să vină la Hristos din tot sufletul şi atunci poate că Dumnezeu nu îi impune să vină la El după cele patruzeci de paraclise. Maica Domnului a ascultat cele patruzeci de paraclise, le-a primit, dar va mijloci convertirea părinţilor poate peste şase ani – distanţă în timp care pare enormă pentru tânăr, dar în fond nu de tânăr depinde mântuirea părinţilor lui. Nu el i-a făcut pe părinţii lui ca să ştie când e momentul optim ca ei să intre în biserică. Şi orice rugăciune va lucra, chiar şi un singur acatist, chiar şi o singură rugăciune spusă din suflet pentru întoarcerea părinţilor. Poate că părinţii se vor pocăi pe patul de moarte. Important e ca tânărul să nu deznădăjduiască. Şi dacă e hotărât să pornească un război de durată – „Eu mă rog pentru părinţii mei până la sfârşitul vieţii lor!” – n-ar fi de mirare ca părinţii lui să vină la biserică chiar în timpul celor patruzeci de paraclise. Sau imediat după. Pentru că Dumnezeu e grabnic ajutător şi vine în întâmpinarea noastră când nu ne aşteptăm. Dacă noi vrem să Îl forţăm pe Dumnezeu, dacă noi suntem învăţătoarea şi Dumnezeu este elevul care primeşte de la noi dictarea, dacă zicem: „Doamne, aşa trebuie să-i întorci pe părinţii mei!”, El ne arată că nu e copilul şi nu suntem noi învăţătoarea, ci raportul este exact invers. Şi atunci poate amâna întoarcerea părinţilor noştri tocmai pentru a nu cădea noi într-un fel de creştinism magic: „Am făcut patruzeci de acatiste, s-a întors mama la Hristos, ia să fac patruzeci de acatiste şi pentru tata. Ia hai să o conving şi pe prietena mea să se căsătorească cu mine!” – şi tot aşa. Astfel am transformat acatistul sau paraclisul într-o mantră, într-o formulă vrăjitorească care lucrează trecând peste libertatea celorlalţi. Pentru că vrăjile par mai eficace decât rugăciunile. Dacă luăm un exemplu practic, să zicem că se duce femeia la preot: „Părinte, bărbatul meu a plecat de acasă”. Dă un acatist. Bărbatul nu vine acasă. Se duce femeia la vrăjitoare, vrăjitoarea ţi-l aduce şi-n aceeaşi seară. De ce? Pentru că bărbatul care a fugit de acasă ca să trăiască în patimi e în puterea diavolului şi diavolul e mult mai meşter să-l aducă pe bărbat acasă, pentru că el nu respectă libertatea omului. Pe când Dumnezeu nu vrea să-l aducă cu forţa. Vrea să-l aducă astfel încât întoarcerea acasă să-i fie un început bun mântuirii. Or, bărbatul care s-a întors acasă adus de vrăjitoare nu porneşte o viaţă spre Hristos, dimpotrivă! Femeia e fericită că i l-a adus vrăjitoarea, dar femeia nu ştie că şi-a adus draci în casă împreună cu bărbatul.

Cred că e mai puţin probabil sau foarte rar întâlnim cazuri de părinţi indiferenţi, pentru că tânărul, având viaţă creştină, oricum viaţa creştină provoacă reacţii şi, în cazul acesta, ajungem la părinţii prigo­ni­tori… Cum stăm aici cu ascultarea faţă de părinţi şi ascultarea faţă de Biserică, de Dumnezeu?

E o întrebare pe care mi-au pus-o mulţi tineri, şi le-am răspuns aşa: „copilul trebuie să-şi asculte părinţii, tânărul trebuie să-şi asculte părinţii doar în măsura în care părintele îşi face datoria de părinte şi-l creşte în Biserică. E foarte important ca părinţii să-şi facă datoria de părinţi, crescându-şi copiii în credinţa creştină”. În slujba de primire a evreilor în Biserica Ortodoxă, la sfârşitul slujbei, înainte de botez, evreul trebuie să dea o mărturisire de credinţă scrisă, în care, printre altele, se spune: „…mărturisesc că îmi voi creşte copiii în credinţa creştină”. Iată că nu era de ajuns doar ca el să devină ortodox, ci trebuia să se şi angajeze că-şi va creşte copiii în credinţa creştină, fiind astfel un părinte creştin. Părinţii care îi cresc pe copii departe de Biserică, chiar împotriva Bisericii, nu trebuie ascultaţi. Cu riscul de a suporta o mucenicie de ani de zile, atunci când tata îşi trimite fata la discotecă sau îl trimite pe tânăr la bordel – şi sunt cazuri de genul acesta, în care părinţii îşi trimit copiii să se distreze, pornind pe calea desfrâului, mai ales băieţii sunt invitaţi la astfel de escapade, dar şi fetele de la 16-18 ani încolo, de către părinţi inconştienţi. Am auzit chiar, am citit mărturia unei mame care … nu mai ţin minte dacă de la 12 ani sau de la 14 ani urma să-şi ducă fata la un bărbat, ca să ştie ea, ca mamă, cu cine o să-şi înceapă fata viaţa sexuală, să fie ea liniştită că n-o să înceapă cu vreun nepriceput. Unor astfel de părinţi handicapaţi n-ai nici un motiv să le răspunzi creştineşte: „Da, mamă, fac ca tine!” sau „Da, tată, fac ca tine!” „Da, mamă, fac ca tine când ceea ce-mi spui tu e după voia lui Dumnezeu”. „Da, tată, fac ca tine când ceea ce-mi spui tu e după voia lui Dumnezeu”. Dacă ceea ce spui tu nu e după voia lui Dumnezeu, tu nu eşti mamă bună, tu nu eşti tată bun, şi eu atunci Îl ascult pe Dumnezeu.

E foarte delicat însă, e foarte uşor de dat sfaturi – în general e uşor de dat sfaturi – dar aici şi mai uşor, dar e foarte greu să trăieşti mucenicia asta continuă de ani de zile din partea părinţilor tăi. Tânărul vrea să postească, părintele nu-l lasă să postească. Ce face tânărul? Face ce-i spune duhovnicul. Sunt unii duhovnici care înţeleg că, decât să fie o stare de ceartă permanentă în timpul posturilor, mai bine să îi dea dezlegare copilului să nu mănânce de post, dar să fie linişte în casă şi copilul să se roage mai mult; şi numai înainte de împărtăşanie îl pune părintele să postească câteva zile… Alt părinte poate să zică: „Frate, posteşti orice s-ar întâmpla!” şi făcând ascultare, copilul are parte de zece scandaluri de la părinţii lui, se tulbură puţin, dar în inima lui rămâne liniştea ascultării de duhovnic, a ascultării de Dumnezeu care vorbeşte prin duhovnic.

Fuga de acasă e o soluţie pentru tânărul creştin, într-o asemenea conjunctură, în care părinţii îl prigonesc?

Trebuie abordată problema fugii de acasă a tânărului creştin, fugă care îl aruncă în braţele patimilor de tot felul… Unde să fugă tânărul creştin? Mi-au scris unii care au fugit la mănăstire, iar apoi, neavând chemare spre mănăstire, s-au întors acasă. Fuga asta la mănăstire e eficace doar atunci când tânărul are într-adevăr chemare spre viaţa duhovnicească. M-am dus odată la Mănăstirea Frăsinei şi m-am întâlnit cu un tată şi cu un prieten al acestuia, care căutau un tânăr care fugise de acasă. Mai fugise şi cu câteva luni înainte de acasă pe la mănăstiri. Îl căutaseră prin munţi, prin locurile astea pustniceşti, m-a impresionat câtă râvnă a avut părintele să-şi caute copilul, dar mi se părea o râvnă care nu duce niciunde, câtă vreme copilul fugise de acasă să se călugărească şi era decis să se călugărească; fuga asta era binecuvântată de Dumnezeu, pentru că fusese binecuvântată mai întâi de duhovnic. Pentru că sunt tineri care fug la mănăstire, stau pe acolo, se aciuiesc câteva săptămâni, apoi îşi dau seama că n-au chemare şi apoi sunt tentaţi să păcătuiască, dacă nu cumva încep să păcătuiască când stau ca fraţi la mănăstire. Mi-a scris o fată care fusese violată de tatăl ei cum şi la mănăstire trăia în păcat cu un tânăr. Nu îmbrăcase haina monahală, dar mergea la slujbe, trăia lumeşte în mănăstire. Şi fuga la mănăstire – repet – e justificată doar atunci când tânărul are o reală nevoie, are o reală chemare spre mănăstire şi are binecuvântarea duhovnicului.

Sunt tineri care fug de acasă la prietenii lor pentru că nu mai suportă tensiunile din partea părinţilor, însă fugitul la prieteni nu se poate prelungi la nesfârşit. Elev fiind, chiar şi eu am fugit de acasă după ce mi-a murit mama. Am fugit din cauza neînţelegerilor cu tatăl meu; am fost primit cu mare dragoste de o prietenă a mamei mele care avea un băiat de vârsta mea, dar mi-am dat seama că nu puteam sta acolo la nesfârşit, tot a trebuit să mă întorc acasă.

Aşa că plecările astea temporare nu rezolvă prea mare lucru, nu rezolvă nimic, dimpotrivă, îl pun pe tânăr într-o situaţie de nelinişte foarte puternică şi neliniştea e una din stările care-l apropie pe tânăr de păcat. Tânărul care stând acasă suporta scandalurile părinţilor lui, era liniştit 10%, fugind de acasă va fi mai neliniştit, nu va fi mai liniştit.

Suntem dependenţi, ca tineri, o lungă perioadă, şi pe plan financiar, de părinţi. Tânărul e creştin, familia e necreştină, nu se poate ignora totuşi această situaţie, a banilor venind de la părinţi. Cum să gestioneze tânărul situaţia?

Eu am făcut şi liceul şi facultatea fără să primesc bani de la tatăl meu. Mai primeam de la rude, de ziua mea… Se poate şi fără să primeşti bani de la părinţi, câtă vreme ai unde sta şi ai ce mânca. Când n-ai ce mânca sau n-ai unde sta, lucrurile sunt mai dramatice. Părinţii îi condiţionează: „Îţi dau bani dacă faci aşa!” şi e foarte greu să refuzi banii de la părinţi pentru a rămâne cu Hristos şi a nu face pasul greşit pe care-l cer părinţii tăi.

Există, în acelaşi timp, tineri care au fost învăţaţi să cheltuiască mult, se apropie de biserică şi au rămas cu obiceiul ăsta de a risipi bani cu prietenii, fără să înţeleagă că viaţa creştină are anumite norme – şi cumpătarea e una din normele vieţii creştine.

E foarte dificil să încerci s-o scoţi la capăt. Îmi aduc aminte că odată eram foarte, foarte trist pentru că-mi trebuiau bani pentru petrecerea de la sfârşitul facultăţii. Toţi colegii de an ne-am dus cu părinţii profesori la un hotel şi am mâncat împreună, am stat împreună o noapte. Eram foarte, foarte trist că n-am bani şi nici nu vedeam de unde aş putea primi bani, pentru că tot împrumutasem, tot împrumutasem, tot împrumutasem de la cunoscuţi… Eram amărât tare, tare de tot că nu mai aveam de unde să iau bani… Şi, când nu mai vedeam nici o portiţă şi eram aproape deznădăjduit, mi-a trimis o rudă de-a mea exact suma de care aveam nevoie. Şi lucruri de genul ăsta s-au întâmplat de multe ori. E foarte greu să te laşi în mâna lui Dumnezeu, însă dacă eşti creştin crezi că Dumnezeu, care a avut grijă de alţii, va purta grijă şi de tine şi de nevoile tale, va vedea şi că eşti în criză şi la un moment dat te va ajuta. O femeie care a avut probleme sufleteşti foarte mari s-a dus pentru câteva zile la o mănăstire, la o mănăstire de călugări. Duhovnicul ei avea o chilie aşa, mai retrasă, şi a plecat în altă chilie ca s-o lase pe ucenică să stea în chilia lui câteva zile, până se liniştea duhovniceşte. Vorbesc despre un părinte în vârstă, sporit în viaţa duhovnicească. Şi femeii urma să îi vină ciclul şi era frământată: într-o mănăstire de călugări cum să facă rost de vată? Dar Dumnezeu i-a pus în gând duhovnicului că femeii îi trebuie vată şi a venit părintele, i-a dat un pachet de vată şi a plecat. Dacă Dumnezeu a purtat grijă până şi de lucruri din acestea, neharismatice defel, cât se poate de lumeşti, ne arată că Dumnezeu într-adevăr vede nevoile, necazurile noastre. Aşa cum Sfântul stareţ Ambrozie de la Optina, de exemplu, şi-a pierdut timpul explicând unei femei cum să-şi crească gâştele – era o femeie disperată pentru că îi muriseră mare parte din gâşte – şi ucenicii s-au smintit: „Cum, avva, tu în loc să spui numai cuvinte duhovniceşti, vorbeşti de tehnica de salvare a vieţii gâştelor?” Ce, erau la National Geographic? Dar Sfântul Ambrozie le-a explicat: „Dacă aţi şti voi cât înseamnă pentru sufletul femeii aceleia gâştele respective, n-aţi mai vorbi aşa”. Şi asta a arătat încă o dată că sfinţii şi Dumnezeu ştiu să poarte de grijă de problemele noastre.

Ce face tânărul când îi prisosesc banii?

Asta nu e o problemă, că sunt atâţia tineri creştini care cumpără cărţi şi le dau prietenilor lor, ori dau pomelnice pe la mănăstiri, ori merg ei înşişi în pelerinaje, sunt atâtea moduri frumoase de a cheltui banii. Banul nu e ochiul dracului. Sau e ochiul dracului în măsura în care e şi ochiul lui Dumnezeu. Depinde cum îl foloseşti. Nu e dracul fabrica de bani a omenirii. Şi tot aşa cum e păcat să fii bogat şi să risipeşti banii, tot aşa e să fii şi leneş şi să nu munceşti pentru a avea ceea ce-ţi trebuie. Sau a fi sărac şi a te mândri cu sărăcia ta.

Cum să se comporte tânărul ortodox în cazul în care unul din părinţi sau ambii părinţi trec la vreo sectă?

Lucrurile sunt delicate, sensibile, pentru că tânărul nu va avea voie să-şi pună icoane în casă, problema icoanelor va fi foarte, foarte dură. Am auzit de cazuri de copii care s-au certat multă vreme cu părinţii lor, părinţi care au acuzat că aruncă icoanele la gunoi, că le pun pe foc etc., şi copiilor le-a fost foarte greu să rabde, dar au răbdat, n-au avut ce face. Tânărul trebuie să înţeleagă că părintele lui sectant merge pe calea iadului. Orice cale în afară de calea Bisericii lui Hristos, care e una, sfântă, sobornicească şi apostolească, este calea pierzaniei. Asta nu înseamnă că toţi sectanţii se vor duce în iad. Nu, Dumnezeu, după mare mila Lui, poate va avea îngăduinţă de unii. Să zicem că s-a născut unul într-o familie neoprotestantă în Germania; de mic copil până pe patul de moarte el n-a auzit de ortodocşi decât că sunt nişte idolatri care cinstesc icoanele. Credinţa vine prin auzire, ne învaţă Scriptura. Era puţin probabil ca acest om să se convertească la Ortodoxie fără să fi venit cineva să-i dea mărturia cea bună despre Ortodoxie. Atunci cum să fie osândit că n-a fost ortodox? Asta ce ar însemna, că toţi cei care trăiesc în ţări musulmane sau hinduse în care aproape nimeni nu le aduce mărturie ortodoxă sunt predestinaţi la iad? Milioane şi milioane de copii africani sunt predestinaţi la iad? Nu, noi nu credem în predestinare! Credem că ei merg pe o cale a întunericului, dar credem că poate Dumnezeu, văzând anumite fapte bune pe care le fac, Se va îndura de unii din ei. Noi ştim cu siguranţă că ei merg pe calea morţii, şi tânărul îşi va da seama că părinţii lui merg pe calea sectei respective, care e o cale a pierzării, şi va trebui să ducă o luptă de durată pentru a-i convinge pe părinţii săi să renunţe la înşelare. E adevărat că, spre deosebire de prietenii săi ortodocşi care au părinţi în Biserică şi care nu cunosc foarte bine Sfânta Scriptură, nu cunosc foarte bine învăţăturile Sfinţilor Părinţi, tânărul respectiv va trebui să se pună la punct cu învăţăturile Sfintei Scripturi, pentru a înţelege că adevărul e în Biserică şi nu în afara ei, pentru că altfel apare riscul ca încet-încet să fie chiar el atras de părinţii săi, care par mai buni cunoscători ai Scripturii. Dar de fapt sectanţii cunosc pe dinafară 60 de versete şi numai prin ele se plimbă. Dacă tânărul va cere sfat duhovnicului său legat de fiecare nelămurire a sa, de problemele teologice pe care le ridică părinţii lui, în cele din urmă va putea să-i vadă pe părinţi întorcându-se la Biserica lui Hristos.

Am vorbit mai mult de anomalii ale familiei creştine şi necreştine. Cum trebuie să arate, de fapt, o familie creştină normală?

Să fie ca într-o poveste de dragoste. Am vorbit la o conferinţă despre iubirea din familie şi am spus că sunt topit de dragostea pe care o port soţiei mele şi de dragostea pe care o port copiilor mei şi mi-a scrie cineva pe un bileţel: „Ia să vin eu în familia dumneavoastră, să stau câteva zile şi să văd dacă e aşa sau nu e aşa”. Şi eu chiar mă gândeam la un moment dat, tot era moda cu filmările astea gen Big Brother, să vină cineva să filmeze viaţa familiei mele. Şi nu voiam asta din triumfalism, ci să vadă că poveştile de dragoste din familia creştină sunt mult mai interesante decât surogatele din telenovele sau din celelalte filme de dragoste care prezintă situaţii reale. Să vadă că firescul vieţii de familie creştină e de nota zece, e cuceritor. Însă mi-am dat seama că nu asta e soluţia, să vină să ne filmeze la noi în casă sau să ne credem noi super echilibraţi şi super duhovniceşti şi să-i putem folosi pe alţii prin pârţurile pe care le tragem. Că până la urmă genul ăsta de emisiuni Big Brother nu fac altceva decât să stârnească un interes nu faţă de ce e frumos în viaţa concurenţilor, ci faţă de detaliile picante, de păcatele pe care le fac, astfel încât s-a ajuns să se filmeze un Big Brother şi la o crescătorie de porci. Am auzit de emisiunea asta şi am rămas siderat: cât de handicapaţi pot fi telespectatorii care urmăresc emisiunea respectivă, să vadă cum mănâncă porcii, cum se împreunează porcii, şi asta nu o singură dată, ci periodic. Emisiunea respectivă reflectă gradul de îndobitocire a telespectatorului prin televizor. Nici dacă era o emisiune care să-ţi arate animale mai frumoase, câini, cai, nu merita să-ţi pierzi timpul. Dar să vezi porci… Calul e prieten al omului, câinele e prieten al omului, dar să vezi porcul, care e prieten al animalului şi atâta tot, chiar nu văd cum te putea mişca o emisiune de genul ăsta. Acum pot sări cei de la protecţia animalelor, sau ecologiştii, să spună că, „vai, ce crimă”, eu dispreţuiesc porcul şi preţuiesc doar calul. Ei, n-au decât să spună! Cui îi place noroiul nu are decât să stea în el, ceilalţi să rămână în locuri curate…

Cât timp ocupă, în viaţa creştinului, televizorul?

 

Oamenii care sunt sporiţi în viaţa duhovni­cească n-au nevoie de televizor. Dacă spunem că omul care este creştin n-are televizor în casă, ar însemna că într‑o ţară în care optzeci şi ceva la sută din oameni sunt botezaţi ortodox, nici măcar unu la sută nu sunt creştini. Până şi cel mai sărac om se îngrijeşte să aibă un televizor şi am rămas şocat, mergând între două conferinţe, să ajung prin sate mai sărăcăcioase, dar oricât de dramatic arătau ca­sele, aveau deasupra antena de televiziune care receptează prin satelit. M-a şocat imaginea, chiar aş fi vrut s-o foto­grafiez… Cred că una dintre cele mai pre­cise oglinzi ale sufletului omenesc este oferită de ceea ce se ve­de pe ecranul televizorului tău. Pentru că „Spune-mi cu cine eşti pri­e­ten, ca să-ţi spun cine eşti” se traduce şi „Spune-mi ce vezi la tele­vi­zor şi cât stai la televizor, ca să-ţi spun cât de creştin eşti”.

 

De ce-i necesar televizorul în viaţa unui creştin?

 

Nu-i necesar.

 

Atunci de unde dependenţa asta de televizor în casele creştinilor? Biserica efectiv tolerează toate acestea sau pur şi simplu o ia ca pe un element inofensiv pentru sănătatea duhovnicească?

 

Biserica tolerează multe. Iar părinţii care nu tole­rează televizorul au probleme chiar de la fraţii lor de altar. La o conferinţă preoţească, un preot a început să vorbească contra televizorului – făcea referire la cartea lui Virgiliu Gheorghe „Despre efectele televiziunii asupra minţii umane” – şi confraţii preoţi din sală au sărit la el cu cuvinte cât se poate de dure.

Asta ce arată? Că atâta vreme cât preotul n-o să aibă o raportare firească la televizor, nici credincioşii nu o vor avea. În acelaşi timp, există duhovnici care, din rigorism duhovnicesc, le impun ucenicilor lor să nu privească deloc la televizor, iar aceştia nu se pricep cum să ducă această ascul­tare; adică renunţă la televizor, dar ajung la nişte crispări sufleteşti foarte ciudate.

I-am spus lui Virgiliu Gheorghe, înainte să tipă­rească volumele împotriva televizorului, că mai important decât a tipări o carte despre de ce e rău să te uiţi la televizor ar fi să lămurim oamenii cum să scape de dependenţa de televizor… Reţeta asta, să renunţe total, nu funcţionează decât la foarte puţini. Tot aşa cum vine duhovnicul şi zice la o sută de fumători: „Renunţaţi la fumat de azi”. Ei, de azi vor renunţa poate doi dintr-o sută. Dar dacă zice duhovnicul: „Încercaţi să înjumătăţiţi numărul de ţigări, încercaţi să le reduceţi la zece, încercaţi să le reduceţi la cinci, apoi la trei, apoi la una”… Efectele acestei metode s‑au dovedit mai eficace, în cazul dependenţei de fumat.

 

De ce televizorul ne e duşman? Nu e o formă de socializare aceasta? De culturalizare?

 

E, oare? E, oare, o formă de culturalizare? Că s-a constatat că elevii care stau mult în faţa televizorului sunt mult sub nivelul colegilor lor care nu pierd timpul în faţa televizorului. Din punctul de vedere al informaţiilor, deşi cei care stau la televizor se mai uită şi la emisiuni pe National Geographic sau pe Discovery, află tot felul de lucruri interesante, din care nu rămân cu nimic.

Eu nu vreau să neg rostul unei emisiuni pe teme ştiinţifice foarte bine realizate, că, uneori, decât să vorbeşti o oră despre animalele sălbatice, mai bine vezi o emisiune cu animalele respective şi te lămureşti şi cum e cu girafa şi cu hipopotamul.

Cred că faptul că unii creştini, printre care şi eu – deci folosesc ne-ul –, ne uităm la televizor arată că nu ne-am maturizat în viaţa duhovnicească. Eu am vrut să renunţ la televizor şi am stat o vreme fără televizor, dar duhovnicul mi-a spus că trebuie să mă uit, ca să înţeleg problemele celor pe care vreau să îi catehizez, şi am luat-o ca pe o ascultare. Şi, luând-o ca pe o ascultare – că duhovnicul nu mi-a zis să mă uit la toate prostiile şi nici să pierd mult timp în faţa televizorului – totuşi m-am lăsat păcălit uneori de televizor.

Din câţi creştini cunosc, foarte puţini se uită la televizor atât cât consideră că merită să se uite. Marea majoritate au mândria că ştiu să discearnă – ei ştiu ce să aleagă, ei pot alege să se uite numai la emisiunile de calitate – dar dacă-i întrebi: „Practic, asta faci?” „A, nu, practic, eu mă uit şi la emisiunile de doi bani, şi la telenovele de doi bani, şi la comedii de doi bani, şi la filme sexy, şi la…, şi la…, şi la..”. „De ce?” „Pentru că sunt obosit, pentru că sunt necăjit, pentru că…, pentru că..”. – dar sunt chestii paralele.

În loc să recunoască: „Nu sunt în măsură să fiu stă­pân al butonului de la telecomandă” – chiar există o boală, zapping se cheamă, pe care o studiază psihologii şi psi­hi­a­trii din străinătate, din Occident, pentru că au ajuns oa­me­nii în spitalele de psihiatrie de la privitul prea mult la televizor.

Şi e un film foarte interesant pe tema aceasta, Requiem pentru un vis, care arată că dependenţa provocată de droguri e aproape egală cu dependenţa provocată de televizor. Şi chiar îmi pare rău că filmul are câteva imagini explicit sexuale, pentru că altfel merita recomandat creştinilor.

Un prieten de-al meu, sporit în viaţa duhovnicească, dar care totuşi se foloseşte şi de filme pentru a face misiune, încercând să-i convingă pe prietenii lui să vadă filme de calitate pentru a contrabalansa mizeria pe care o văd de obicei la televizor, mi-a spus: „Cred că o să iau filmul ăsta, Requiem pentru un vis, o să cenzurez 20 de secunde sexy şi o să-l dau să-l vadă creştinii en gros şi en detail”.

 

În contrapondere, cum stăm cu mass-media religioasă?

 

Penibil. Pentru că ori avem oameni care fac filme creştine, dar nu sunt bine pregătiţi, ori avem oameni care fac filme creştine, fără să înţeleagă că mesajul respectiv nu percutează. Există puţine excepţii – de exemplu, filmul Quo vadis?, în varianta poloneză, se termină cu o secvenţă în care, după Roma din vechime, ni se arată Roma de astăzi. După ce vedem Roma care i-a prigonit, care i-a mucenicit pe Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, vedem Roma de astăzi şi imaginea e pur şi simplu şocantă, pentru că mesajul, de fapt, ăsta e: „Fraţilor, noi trăim în Roma extinsă care i-a mucenicit pe Sfinţii Apostoli şi pe mulţi alţi sfinţi, alături de ei, în Colosseum”. Or, rar găseşti scenarişti, regizori care să aibă astfel de sclipiri. Se produc filme religioase mediocre, din păcate, care nu conving pe nimeni.

 

Cum sunt mare parte din emisiunile pretins religioase pe posturile laice de televiziune şi radio?

 

Mi-aduc aminte cum, cu ani în urmă, am fost invitat la Credo, la televiziunea naţională, şi înaintea emisiunii Titi Dincă spunea că în nu ştiu ce ţări din nordul Europei sunt emisiuni săptă­mâ­nale religioase doar de câteva minute. Şi-am întrebat: „Dar ce se face în emisiunea aia? Dă genericul de început, vorbeşti puţin şi dă genericul de sfârşit?” Nu mai ştiu, era vorba de Suedia, sau Olanda, nu mai ştiu la ce ţară făcea referire.

Din păcate, emisiunile religioase de pe unele posturi de televiziune sunt cam siropoase şi diluate.

La o conferinţă, m-a întrebat un om din sală, pe bile­ţel mai întâi: „Sunt realizator de emisiuni, vreau să por­nesc un ciclu de emisiuni religioase ortodoxe, dar CNA-ul (sau nu mai ţin minte cine) îmi impune să aduc în emisiune şi un catolic şi un protestant, să nu fie o emisiune pur orto­do­xă”. Şi i-am zis: „Decât să faci o emisiune prin care să creezi confuzie, mai bine nu mai faci nimic”. Pentru că nu tre­buie mărturisit adevărul oricum, trebuie mărturisit adevă­rul aşa cum este.

I-am mai spus: „Degeaba faci o emisiune interesantă despre rugăciune, una interesantă despre post, dacă în a treia faci o emisiune în care îi convingi pe oameni că toate confesiunile sunt bune, ai ratat primele două mărturii. Şi Dumnezeu te va osândi”.

E foarte dificil să faci o emisiune ortodoxă şi o să fie din ce în ce mai dificil, mai ales că, o dată cu integrarea în Europa, ne vom integra şi în acest multi-confesionalism şi‑n acest multi-culturalism, care va sufoca mărturia ortodoxă.

 

Să spunem că realizatorul respectiv îşi poate face emisiunea cum îl taie capul şi că o să fie chiar real ortodoxă. Cum vezi însă aşezarea mozaicată a unei emisiuni religioase, fie ea şi de bună calitate, într-o mulţime de alte emisiuni de-a dreptul penibile sub aspect etic, moral, într-o grilă de programe care e foarte variată şi cu totul „neortodoxă”?

 

Era nu ştiu ce emisiune religioasă şi în pauze erau tot felul de reclame, până şi femei cu sânii goi şi chestii de genul ăsta. Nu-mi aduc aminte exact despre ce-i vorba. Şi totuşi, se punea întrebarea: „Ce i-a impresionat mai mult pe telespectatori? Mesajul din timpul emisiunii sau reclamele din pauză? Adică, după ce au văzut emisiunea au rămas în câştig sau în pierdere?” Şi nu cred că se poate da un răspuns standard, generalizat. Eu fac alergie la răspunsuri generale. Pentru că oa­menii sunt atât de sensibili, încât poate că un sfert din cei care au văzut emisiunea, sătui de reclamele pe care, ori­cum, le-au văzut pe alte canale, nu s-au smintit; se vorbeşte chiar de un fel de un fel de imunizare în faţa violenţei din mass-media, că tot vedem şi vedem şi violenţă nu ne mai mişcă. Vedem filmul Cei 300 şi e foarte multă vărsare de sânge, dar, practic, nu te impresionează deloc; dacă vedem pe viu cum calcă o maşină o găină, ne doare mai tare sufletul, şi aşa e, pe de o parte. Însă nu cred că putem vorbi despre o imunizare în faţa păcatului şi, de fapt, a mesajelor subliminale.

 

Ce ne facem cu creştinul nostru, care nu se uită decât la informaţia propriu-zisă, la emisiunea aia reli­gi­oasă, cel care şi-a luat televizorul şi-l gestionează într-adevăr realist, se uită numai la Actualităţi...

 

Se uită numai la Actualităţi? Nu înţeleg, asta în­seamnă că-şi gestionează bine timpul, dacă se uită zilnic la ştiri?

 

Nu, nu!… la actualităţi, la câteva emisiuni de cali­tate…

 

Rubrica de ştiri poate fi una dintre rubricile cele mai vă­tămătoare, pentru că, alături de lucruri interesante, vezi, de pildă, la rubrica de sport, ce mai fac amantele sportivilor, mai înainte, ce viol zdrobitor a avut loc nu ştiu unde, ţi se arată cum, pe plaja de nu ştiu unde, toate fetele fac topless, deci ţi se arată şi imagini smintitoare en-gros. Cred că, dacă s-ar număra secvenţele smintitoare de la emisiunile de ştiri, s-ar vedea că depăşesc cu mult rata normalului.

 

Totuşi, tânărul creştin trebuie să fie şi unul in­format. Să ştie şi el ce e în jurul lui. Să nu meargă şi el, la rân­dul lui, la mare şi să se trezească pe plajă între fete care fac topless, de pildă…

 

Problema e că, dimpotrivă, se duce tocmai pentru că a văzut la televizor care-i situaţia şi zice: „Aici e de mine!”

 

Ai făcut trimitere puţin mai înainte, chiar referitor la ceea ce discutam, la amprenta imaginii. Acele imagini flash care apar şi care rămân…

 

Câţi tineri n-au vise erotice de la filmele pe care le-au văzut – şi filme nevinovate, încă, nu filme porcoase! Vezi un film de dragoste foarte, foarte frumos, iar noaptea visezi prietena, pe care tocmai ai sărutat-o şi tu mergi mai departe în vis, continui visul şi ajungi ca noapte de noapte să-ţi spurci mintea cu tot felul de vise. Iar apoi ziua încerci să repeţi live ce ai făcut în vis… Unele vise vin de la fire, altele vin de la îmbuibare, altele vin de la diavol. Cred că sunt foarte multe vise care vin numai de la faptul că noi nu ne-am păzit mintea aşa cum trebuie. Şi dacă am ştiut să închidem televizorul când vedeam o secvenţă mai vulgară într-un film, a fost poate mai bine… Dar e puţin penibil să închizi televizorul în toiul filmului. Însă e necesar.

 

Am văzut că puţini creştini reuşesc să renunţe total la televizor. Acceptăm până la urmă ideea să avem televizor în casă?

 

Problema e că majoritatea nici nu-şi pun problema de a renunţa la televizor. Nu-şi dau seama cât îi vatămă televizorul. Ei în televizor au prietenul care-i convinge că nu sunt atât de păcătoşi pe cât li se pare că sunt. Pentru că privesc în televizor, văd imagini, văd oameni mai păcătoşi, şi atunci conştiinţa lor e liniştită: „eu mă aflu pe linia de plutire!” Se raportează totdeauna la ceea ce văd la televizor. „Ia uite-o pe duda aia ce-a făcut, ia uite-l pe criminalul ăla ce-a făcut, şi faţă de ei eu sunt întotdeauna mai curat la sufşet”. Eu niciodată nu dau 70 de milioane pe o pereche de bikini, cum a dat de curând nu ştiu care actriţă româncă… I-am văzut azi într-o poză din ziar, în metrou, citea cineva lângă mine… Să dai 70 de milioane de lei vechi pe o pereche de bikini e penibil. Înseamnă că, dacă eu dau numai 200.000 sau 500.000 pe o pereche de chiloţei, sunt mai smerită şi mai duhovnicească decât tipa aia.

 

Poate ăsta e modul prin care se poate valoriza, într‑a­devăr, persoana respectivă.

 

Adică?

 

Aşa valorează şi ea şaptezeci de milioane…

 

Să nu fim răutăcioşi.

 

Poate fi şi o altă variantă: creştinul să conştienti­zeze într-adevăr că e păcat televizorul…

 

Televizorul e un obiect, nu e păcat, poate privitul la televizor. Diferenţierea e importantă…

 

… dar să nu se poată lăsa de el. E ca şi fumatul. Toţi spun şi recunosc că tutunul dăunează grav sănătăţii – se afirmă chiar ostentativ acest lucru, inclusiv pe pachetele de ţigări – şi, cu toate acestea, nu scade nicidecum rata fumătorilor…

 

Dar, dacă doctorul zice că dacă mai fumezi mori în trei luni sau şase luni, sunt destui care renunţă, când află de moarte, brusc. Ce n-a rezolvat Biserica într-un an de zile, rezolvă doctorul, când eşti aproape să dai colţul.

Există şi oameni puternici. Mi-a povestit soţia o întâmplare. O profesoară de-a ei s-a dus la patul mamei ei bolnave (mama ei era creştină). Mama i-a zis: „Of, dacă ai şti ce dorinţă am..”. „Ce dorinţă, mamă?” „Să te laşi de fumat”. Şi atunci, profesoara, care fuma foarte mult, a pus pachetul de ţigări pe masă şi s-a lăsat de fumat. De atunci nu a mai fumat nici o ţigară. Ei, tot aşa ar fi bine să existe şi părinţi care să vrea nu numai ca fiii lor să se lase de fumat şi de droguri, să se lase şi de dependenţa pe care o dă televizorul. Ce facem? Zicem că suntem liberi să nu păcătuim, dar ne lăsăm manipulaţi de televizor? Dacă suntem liberi, hai să fim liberi.

 

Cum e păcat televizorul, din moment ce ne aduce în casă Sfânta Liturghie?…

 

Asta n-o aduce! Nu aduce în casă Sfânta Liturghie, nu mă pot împărtăşi, nu pot pune gura pe boxe, să-mi dea părintele ceva prin televizor. Din păcate, s-a observat că există şi un efect secundar negativ al faptului că liturghiile se dau la radio şi la televizor, pentru că mulţi oameni, din lene, preferă să stea acasă, să vadă slujba de Paşti. E mai bine, e mai frumos decât în aglomeraţia din biserică, o vezi acasă, liniştit. Deşi bolnavii care nu pot ajunge sub nici o formă la biserică se pot folosi de faptul că se dă slujba la televizor, foarte mulţi din cei care pot ajunge la biserică şi nu se duc preferând să o vadă la televizor; pierd, pentru că nu e aceeaşi stare duhovnicească. Şi nu transmisia radiofonică nu transformă apartamentul într-o biserică.

 

Pe de altă parte, avem şi situaţia aceasta în care oamenii efectiv nu sunt interesaţi de biserică. Doar pentru că au televizor în casă, duminică îl deschid şi găsesc şi o slujbă religioasă, pe care altfel n-ar vedea-o deloc.

 

Această credinţă căldicică este cea despre care Mântuitorul zice că nu duce lipsă: „Vai vouă, celor căldicei, vă voi scuipa din gura Mea”. Cuvinte foarte dure, pe care le spune Scriptura, dar de care noi fugim, nu ne plac. Noi facem aşa, o selecţie, cum fac sectanţii, şi ne alegem ce nu ne place şi ţinem deoparte. Un om din fotbalul românesc a emanat o perlă, spunea că a subliniat într-o carte cu o culoare ce a citit şi i-a plăcut, iar cu altă culoare ce n-a citit şi nu i-a plăcut. Ar fi interesant să putem să ne dăm şi noi seama de ce e interesant şi ce nu e interesant, să putem vedea ce nu ne zideşte.

 

Avem televizorul în casă. N-am reuşit să renunţăm la el, dar, în acelaşi timp, suntem conştienţi că ne poate vătăma. Cum alegem grila proprie de vizionare? Ce să vedem şi ce să nu vedem la televizor?

 

Cred că, dacă nu am avut puterea de a renunţa definitiv la televizor, revistele cu programul TV ne pot ajuta să aflăm răspunsul la întrebare. Acuma depinde şi care reviste, că sunt multe. Marea majoritate a programelor TV sunt tipărite în reviste care alături de emisiunile posturilor respective conţin tot felul de articole seducătoare şi smintitoare: despre horoscoape, sexualitate – eu nu zic că sexualitatea e ceva rău, spun doar că sexualitatea pe care o promovează genul ăsta de reviste e nefirească; promovează sexualitatea păcătoasă şi nu pe cea lăsată de Dumnezeu. Că dacă ne-ar oferi numai învăţături despre cum trebuie creştinul să se orienteze în asemenea labirint, poate n-ar fi la fel de rău. Numai că reperele pe care le dau revistele respective nu sunt creştine.

Eu am crezut o vreme că soluţia e programul de televiziune, mi-l cumpăram săptămânal şi-mi însemnam ce merita să văd, până când a început copilul să mă întrebe: „De ce tanti aia n-are sutien?” De ce una, de ce alta, văzând şi el programul, şi mi-am dat seama că e dificil să ai un program de televiziune pe care să-l ascunzi de copil, pentru că nu faci altceva decât să-i creezi copilului interesul faţă de articolele hot ale programului respectiv.

Acum, dacă eu combat programul TV, aceeaşi atitudine ar trebui să o aibă un părinte creştin faţă de celelalte reviste. Sunt copii care, văzând la părinţii lor Husler sau Playboy, au început viaţa sexuală foarte devreme. Cred că un părinte trebuie să aibă foarte, foarte mare discernământ atunci când cumpără o revistă, tocmai de aceea eu cu soţia mea nu cumpărăm reviste, tocmai de aceea nu cumpărăm ziare. Dacă ar avea aceeaşi atitudine toţi creştinii, ar falimenta mass-media. 87% din clienţii mass-mediei neopăgâne sunt ortodocşi. Paradoxal, nu? Şi de aceea am ales să văd programul de televiziune de pe internet.

 

S-ar schimba cu ceva situaţia dacă filmele noastre, să zicem, emisiunile noastre, ar fi religioase până-n măduva peliculei? …

 

Toate?

 

Ar prezenta, să zicem, aspecte ale sexualităţii din viaţa de familie, să spunem. Ar schimba cu ceva situaţia?

 

Depinde şi cum ar prezenta, pentru că o prezentare prea necenzurată riscă să ne transforme în obsedaţi sexual şi-n maniaci şi să ne dea tot felul de fantezii. Nu ştiu dacă soluţia e să creştinăm articolele pe teme sexuale din programele TV. Poate ar fi mai bine să fie scoase cu totul, pentru că există riscul ca ce foloseşte pe unul să îi smintească pe doi… Şi, ce-am rezolvat?

 

Problema unor astfel de filme ar fi cam tot la nivel de imagine e miza, nu?

 

Da! Şi dacă un tânăr creştin vede cum doi soţi fac dragoste, chiar dacă sunt creştini, mintea lui tot vede nişte imagini erotice care-i rămân în suflet şi vrea şi el să le repete cu colegele de clasă. Mă gândeam că dacă o să fiu preot vreodată, o să recomand creştinilor sau o să pun pe net, undeva, la fiecare săptămână, ce aş recomanda din programul TV. Nu le voi putea impune: „Vedeţi doar asta!” Dar cred că preotul trebuie să ţină seama de starea duhovnicească a turmei sale. Dacă ai nişte ucenici mai sporiţi, care nu se uită deloc la televizor, nu le ceri să se uite la televizor; sau dacă ai nişte ucenici care se uită foarte puţin la televizor, nu le ceri să se uite mai mult, dar pentru marea majoritate dai anumite repere, iar pentru cei mai sporiţi dai cea mai interesantă emisiune, dar poate nici nu există o astfel de emisiune, că poate să fie o săptămână în care să nu merite să vezi nimic interesant la televizor.

Oricum, la televizor sunt unele canale care transmit numai emisiuni de doi bani – bârfe, violuri, scandaluri, şi alea nu merită să le ai în televizor. Televizoarele acestea mai noi, şi nu numai cele de ultimă generaţie, ci şi penultima, au o opţiune prin care poţi să selectezi anumite canale şi să le ştergi, să nu le recepteze televizorul, pur şi simplu. Şi cred că e bine creştinul să aibă tăria să scoată de la bun început programele care nu îi aduc nici un folos. Nu doar programele cu desene animate violente pentru copii, nu doar să aibă grijă de copii, să aibă grijă şi de el însuşi şi să le scoată şi pe cele care-l vatămă.

 

Nu ţi se pare că toată această critică a televizorului ascunde de fapt o comoditate a noastră, a ortodocşilor, eschivând o combatere pozitivă? Condamnăm aceste programe, emisiunile, dar de ce nu facem noi altele bune? De ce nu creăm o alternativă? Să facem, să le arătăm celorlalţi: „aşa ar trebui să faceţi voi, în televiziune, din punct de vedere creştin”. Cunoşti vreo iniţiativă de genul acesta, în spaţiul ortodox?

 

În televiziune, nu prea. Televiziunea macină de altfel cultura contemporană, care e o cultură ariană, după cum potrivit a numit-o Cuviosul Iustin Popovici…

 

Tu încerci să propui alternative la această cultură ariană?

 

Puterile mele sunt slabe, dar… Eu tocmai asta am încercat să fac prin scrisul meu. Am încercat să propun un teatru creştin, o poezie creştină, ba chiar poveşti cu morală creştină… Nu-i de ajuns să combatem „Evangheliştii” doamnei Pippidi şi tot felul de chestii de doi bani, trebuie să încercăm să propunem o alternativă foarte serioasă. M-a sunat o fată care a cântat într-o formaţie, în Angels parcă, dacă ţin bine minte, şi mi-a zis: „M-am rupt de lumea aceasta a muzicii comerciale şi totuşi simt că dacă Dumnezeu mi-a dat voce, trebuie s-o folosesc într-un fel. E rău să cânt acompaniată de un flaut?” Eu am încurajat-o să cânte. Dacă ea crede că poate… dacă ea crede că muzica respectivă oferă o anumită trăire bună, dacă muzica respectivă nu trezeşte patimile, atunci n-are decât să cânte. Eu sunt obsedat de ideea de a produce literatură creştină, muzică creştină, filme creştine. Am o idee de scenariu de film pe care de câţiva ani mă gândesc cum l-aş putea face să ajungă la Mel Gibson. E o utopie să crezi că poţi colabora cu Mel Gibson, pentru că mă gândesc că toţi pă­călicii care au scris câte ceva în viaţa lor se gândesc că vor colabora cu oameni mari – şi trebuie să-ţi vezi lungul nasului, de asta nici nu m-am prea grăbit să rog pe cineva să mijlocească pentru a-mi înlesni o astfel de colaborare.

Dar ce-a făcut Mel Gibson cu Patimile? A dat palme tu­tu­ror fariseilor şi cărturarilor contemporani, că au venit să vadă Patimile nu numai oameni inte­re­saţi de punerea în imagine a Evangheliilor, ci şi oameni care pur şi simplu au vrut să vadă un film de calitate făcut de Mel Gibson. Făcând filme foarte bune, el a reuşit să pătrundă la sufletele spectatorilor. E adevărat că, spre deo­se­bire de Patimile, care e explicit creştin, a făcut imediat Apocalypto, în care mai greu e să înţelegi mărturia creştină, pentru că are foarte multă violenţă. Ca şi Patimile, de altfel, unde însă filmul nu prezintă decât o umbră faţă de tonele de suferinţă de care a avut parte Hristos în vremea patimilor Sale.

Cred că trebuie foarte multă rugăciune ca să răsară oameni care să poată lucra într-o mass-media creştină. De obicei, creştinii care se ocupă de media se raportează la trăirea creştină superficial, ei în primul rând sunt oameni de media şi apoi sunt creştini. Şi ei încearcă din afară să vorbească din biserici, mănăstiri, pelerinaje, dar n-au o trăire creştină. Pe ei, dacă-i întrebi de viaţa duhovnicească, o să-ţi spună: „Ştii, eu sunt creştin, dar fumez, dar beau, dar curvesc, dar..”. sau, despre curvie, poate nu recunosc ei, afli bârfele, că circulă… imediat se împrăştie vorba: „Auzi, cu cine trăieşte ăla!” Deşi mare parte din bârfe sunt şi exagerări sau n-au chiar nici o bază reală.

Cred că trebuie să provocăm o alternativă, însă trebuie luptat pe ambele planuri, pentru că alternativa creştină pe care ar trebui să o propune mass-media creştină ar avea ca ţel renunţarea la media. Adică n-are nevoie creştinul să trăiască modelat de televizor, chiar dacă sunt cele mai tari emisiuni.

Eu nu neg impactul pe care-l poate avea o emisiune creştină. Mie mi s-a întâmplat – eu nu-s prea plângăcios din fire, am plâns de puţine ori în viaţa mea, aşa, plâns în hohote – dar o dată am plâns când am văzut o emisiune, o înregistrare cu părintele Sofian de la Antim, care vorbea despre copilăria lui prin Basarabia… N-avea aproape nimic explicit duhovnicesc în ea emisiunea respectivă. Dar faptul că părintele ducea o viaţă de rugăciune făcea ca fiecare cuvânt al lui să poarte o anumită putere, pe care n-am auzit-o la unii preoţi nici când vorbeau despre Învierea lui Hristos sau despre cele mai duhovniceşti subiecte. Pe când părintele Sofian, vorbind despre copilărie şi nu ştiu ce, transmitea atâta iubire pentru Hristos, atâta dorinţă de mântuire, atâta luptă cu patimile, încât m-a pus faţă-n faţă cu mine însumi… Nu ştiu câte spovedanii au reuşit să-mi dea aceeaşi trăire religioasă.

Problema care e? Că mass-media ce face? Face o emisiune cu părintele Sofian, una cu părintele Cleopa, şi zece cu tot felul de părinţi care sunt ei înşişi dezorientaţi în viaţa duhovnicească, în ceea ce priveşte trăirea duhovnicească. Părinţi care au luat trei diplome, cinci diplome teologice şi pe astea le pun în faţă. Părintele Sofronie ne-a prevenit că nu fac doi bani diplomele astea teologice, că poţi să-L pierzi pe Hristos: ai luat diplomele şi ţi-ai pierdut mântuirea. Însă canalul de televiziune vine la ei: „gata, ai diplomă, eşti o personalitate în lumea creştină”. Nu e deloc aşa.

 

Vorbeşte-ne puţin despre programele, despre genurile preferate şi despre genurile dubioase de programe TV.

 

Creştinii se uită foarte mult la emisiuni de diver­tis­ment, pentru că simt nevoia unei relaxări de greutatea psihică a zilei. Sunt unele emisiuni, făcute ori de Mondeni, ori de Cârcotaşi, care au în ele secvenţe de umor de foarte bună calitate. Problema e că secvenţele alea sunt amestecate cu tot felul de prostii sau cu … Bebeluşele care dansează la Cârcotaşi, de exemplu… Cred că un duhovnic n-ar trebui să le recomande ucenicilor lui să se uite la Cârcotaşi, nu pentru excesul de judecată şi de bârfă de care dau dovadă Cârcotaşii, ci chiar numai pentru cele două domnişoare care îşi mişcă fundurile pe scenă.

Dar cine nu se uită la Cârcotaşi, gândindu-se că-l vatămă cele două Bebeluşe? Sau cine se uită negândindu-se că sunt atâtea şi atâtea lucruri care nu-l fac mai bun, ci îl fac mai grabnic la a judeca, a bârfi? Există unii oameni care au o anumită plăcere în a se uita la emisiunile cu animale de pe National Geographic sau de alte canale; şi tot văd şi tot văd lumea animalelor, şi ce frumos e, şi nu-şi dau seama că, tot uitându-se, le sporeşte dependenţa de televizor şi, după ce obosesc tot privind balene şi rechini, pe la 11-12 noaptea, mai dau şi pe la alte emisiuni şi filme.

Ceea ce e şocant e pur şi simplu invazia de violenţă şi de sex în media. Eu nu pot să-mi explic cum, pe canalele de sport, au un atât de mare impact emisiunile cu lupte K1, wrestling, de parcă acolo ar fi cea mai mare bucurie din lume, să vezi cum un forţos îi zdrobeşte unuia capul cu genunchiul… Mi se pare că ni se infuzează această sete de violenţă pe care nu o regăsesc la oamenii lângă care trăiesc. Cred că cei care privesc K1 încep să fie modelaţi de K1, deşi în sufletul lor nu simt nevoia de violenţă. Iar emisiunile pe teme sexuale sunt şocante.

Am văzut o parte dintr-o emisiune în care o expertă în sex învăţa trei cupluri să practice o anumită perversiune, iar unul dintre cei şase invitaţi regreta că până acum n-a avut atâta iubire încât să-i ofere iubitei lui perversiunea respectivă! De parcă a face per­ver­siuni e un act de smerenie, de iubire autentică, de lepădare de sine şi … Eram, efectiv, uimit de vulgaritatea emisiunii res­pective, mai ales că la începutul ei mai mulţi tineri se lăudau cât de puternic au simţit avantajele perver­siunii respective. Şi am închis televizorul după zece minute pentru că mi-era teamă că o să-i şi arate pe cei din primul cuplu cum renunţă încet-încet la toate inhibiţiile şi devin experţi în perversiunea respectivă, mai ales că sex-experta emisiunii i-a prevenit chiar de la început pe telespectatori că „degeaba cunoaşteţi toate tehnicile sexuale, până nu deveniţi experţi şi în chestia asta, n-o să vă pot da diploma de maeştri ai sexului”. Ceea ce m-a şocat şi m-a dezgustat era că emisiunea aia avea cerculeţ cu recomandarea „interzis minorilor sub 15 ani”. Asta însemna că tinerii de la 15 ani şi o zi pot să o vadă, şi m-am întristat foarte tare, pentru că o vor vedea colegii copiilor mei, sper să nu o vadă copiii mei când vor fi la această vârstă, dar văzând-o colegii lor, automat vor încerca să-i viruseze şi pe copiii mei, mai ales că păcatul era prezentat cu atâta nonşalanţă şi dezinvoltură de parcă ar fi vorbit de mâncatul de îngheţată.

 

Ce programe merită văzute?

 

În primul rând, emisiunile religioase, care sunt însă din ce în ce mai puţine şi sunt difuzate la ore foarte nepotrivite. De asta eu nu urmăresc săptămânal nici o emisiune religioasă. Am auzit că există una, făcută de părintele Gavrilă de la Biserica Rusă, dar n-am cum să o văd pentru că… noi ne culcăm devreme, ne culcăm la ora zece, zece jumate, avem trei copii şi, ca să-i putem convinge pe ei să se culce, trebuie să dăm stingerea devreme în toată casa. E un sacrificiu pe care-l face părintele. Dacă cel mic ştie: „Ia uite, tata stă la televizor!”, el, în camera cealaltă, nu doarme, stă şi se frământă: „Oare tata ce vede? Oare eu de ce n-am voie să văd?” Şi chiar dacă depăşim uneori ora zece jumătate, încercăm să ne culcăm devreme, pentru copii. Nici emisiunea Părintelui Vasile n-o văd, pentru că e difuzată târziu. Ar fi bine să fie emisiunile astea la 6, la 8 sau la 9, să le pot vedea şi eu. S-a desfiinţat canalul PAX. Erau unele emisiuni interesante pe canalul PAX – doar unele emisiuni interesante, nu tot canalul. E şocant că s-a desfiinţat canalul PAX. Adică, nu se desfiinţează Pro TV-ul, nu se desfiinţează Antena 1, nu se desfiinţează canalele astea mari şi puternice, care nu dau emisiuni de folos creştinilor, şi se desfiinţează exact singurul canal care avea emisiuni creştine, PAX.

 

A ieşit o vorbă: o dovadă că Biserica Ortodoxă e chiar Biserica lui Hristos e că dacă de 2000 de ani ortodocşii n-au reuşit s-o dărâme, numai Hristos o ţine. Şi, în cazul PAX-ului, gura aceasta slobodă a târgului povesteşte că ar fi fost tot o neînţelere internă, în care ortodoxiştii noştri s-au cam ofticat de existenţa lui şi că, de fapt, tot din interior a pornit şi dizolvarea acestui post.

 

Ar fi trist să fie aşa.

 

Nu te ispiteşte gândul să-ţi mobilezi casa cu mai multe televizoare, pentru că tot e la modă acum?

 

Eu vreau să renunţ şi la ăsta pe care-l am! De fapt nu să îl arunc, ci să îl folosesc doar ca monitor pentru calculator… Dacă soţia mea va ajunge la concluzia că e bine pentru ea şi pentru copii să renunţăm definitiv la televizor, eu aş renunţa oricând. Mai ales că acuma sunt atâtea filme pe care le poţi vedea şi pe calculator. Ar fi de ajuns să le vedem pe calculator.

Dar ea, ca mamă, se gândeşte că decât să stea copiii noştri să se uite pe furiş la cine ştie ce emisiuni, la cine ştie ce colegi de-ai lor, mai bine să aibă posibilitatea de a vedea acasă anumite emisiuni. Copiii mei ştiu că sâmbăta şi duminica au voie să vadă desene animate, sau unele filme, băiatul – fetele sunt mici. Şi atunci, cred că e prea de ajuns un televizor în casă. Ar fi ideal să avem aşa, doar o jumătate de televizor.

 

Să migrăm puţin către filme. Te uiţi la filme?

 

Da. Eu zic însă că-i mai bine când nu vezi nici un film, că mintea e mult mai liniştită, şi la rugăciune… Dar dacă tot văd, măcar să încerc să descopăr cum ar putea creştinul care tot se uită să se folosească într-o anumită măsură de ce vede. Măcar să nu vadă ca prostul. Ispita e mare.

Dar cred că, dacă se poate vorbi de contemplarea lui Dumnezeu în creaţie, aşa cum a lăsat-o Dumnezeu, şi dacă Sfânta Iuliana din Lazarevo nu ştia să citească Scriptura, dar pentru ea, viaţa însăşi îi oferea un fel de icoană a trăirii creştine, cred că noi, autorii creştini, ar trebui să încercăm să înţelegem exact care e modul în care putem lua ce e bun din televizor. Aşa cum, de altfel, Sfântul Vasile cel Mare, în celebrul său „Cuvânt către tineri”, îi îndemna pe aceştia să citească marile opere ale autorilor păgâni şi să culeagă, ca albina, polenul din flori.

Or, dacă Sfântul Vasile le recomanda să citească opere care au destule elemente smintitoare – dacă ne uităm cu atenţie la lista Sfântului Vasile cel Mare, vedem că nu numai despre marile virtuţi îi îndemna să citească pe tineri, tot aşa şi cu televizorul, dacă tot ne uităm, măcar să rămânem cu ceva.

Există două moduri de raportare la orice produs al culturii: ori îl iei aşa cum e şi te laşi modelat de ce-a fost bun sau ce-a fost rău în sufletul autorului atunci când a compus ceva, ori încerci să scoţi tu propria tâlcuire, să adaptezi tu filmul, clipul, la modul în care vrei tu să-l înţelegi.

Eu am spus şi-n „Cartea Nunţii” şi-n unele conferinţe pe care le-am ţinut că pentru mine filmul „Titanic” e biruinţa ortodoxiei asupra catolicismului. Şi unii au spus că sunt bătut în cap, că am luat-o razna şi că bat apa-n piuă, că sunt un obsedat care vede numai ortodoxie sau erezie. Dar pentru mine, asta arată filmul: biruinţa vieţii fireşti, a iubirii curate, împotriva făţărniciei occidentale, apusene. Asta nu înseamnă că văd biruinţa ortodoxiei când Jack şi Rose fac dragoste, că nici nu fac dragoste, ei se culcă acolo. Dar eu am încercat să nu rămân din film cu secvenţa celor doi care fac dragoste – deşi secvenţa aia m-a bântuit multă vreme, ca un duh necurat, şi mi-a rămas în minte, într-o anumită măsură.

Cred că era bine ca această secvenţă, artistic realizată de altfel, să le rămână în minte soţilor care din scârbă, dar invocând iubirea de asceză, neglijează viaţa trupească… Părintele Argatu zicea că femeia face cancer genital dacă a făcut avorturi şi cancer la sân dacă-şi refuză soţul la pat, sub pretextul ascezei… Ei, o astfel de femeie care, săraca, e în primejdie de a face cancer la sân că-şi tot refuză soţul, cred că trebuie să vadă „Titanicul” şi secvenţele respective poate o mai îmblânzesc puţin, o mai aduc cu picioarele pe pământ. Dar marea majoritate a oamenilor care nu au astfel de probleme se pot vătăma pur şi simplu de la secvenţa în care Jack şi Rose se străduiesc să facă dragoste.

 

Ce fel de filme vezi?

 

Ce fel de filme nu văd? Nu văd filme porno, filme de groază, nu ştiu dacă am văzut în viaţa mea un singur film de groază, nu-mi aduc aminte. Bine, dacă „Păsările” lui Hitchcock e considerat de groază, am văzut unul, în copilărie, cu părinţii, la cinematograf. Cel mai tare îmi plac filmele istorice, chiar dacă ştiu că sunt făcături unele secvenţe din ele. Totuşi, în mare respectă adevărul istoric şi îmi plac foarte mult, pentru că într-o lume din ce în ce mai anti-eroică, filmele istorice îţi pun în suflet dorinţa de a te jertfi pentru celălalt. De mic copil îmi doream să fac ceva pentru ceilalţi, văzându-i pe haiduci cum se luptă, văzându-l pe Robin Hood cum se luptă, văzându-l pe D’Artagnan cum se luptă. Ce frumoasă era copilăria mea, când visam să fiu ca Robin Hood şi ca D’Artagnan! Copiii de astăzi văd filme de doi bani şi vor să fie ca Superman şi ca Batman, să zboare şi să… Deşi era Superman şi pe vremea noastră, şi ca Superman îmi doream să fiu, ajutându-i pe ceilalţi. Problema e că mi se par mult mai murdare filmele cu Batman decât filmele cu haiduci – ca imagine, ca violenţă… Îmi plac filmele de dragoste. Într-o carte, într-o dis­cu­ţie pe care a avut-o părintele Necula cu maica Ecaterina Fermo pe tema Ostrovului, părintele spunea că Love Story reprezintă ceva de genul sfârşitul filmelor de dragoste. Depinde cum îl vezi. Mie îmi place la nebunie Love Story, chiar dacă e dragostea personajelor e aparent fără Dumnezeu, totuşi e dragostea mai puternică decât firea, că fata moare… şi el o iubeşte în continuare, ani după aceea. Or, sunt atâţia creştini care n-au nici un sfert din iubirea celor din Love Story. Şi melodia din film e între melodiile mele de suflet. Apare în film o iubire foarte profundă. Chiar dacă ei păcătuiesc, încerc să nu rămân la secvenţele astea de păcat, încerc să nu le bag în seamă, ci să rămân cu ce e frumos din film.

Recunosc, prefer filme de dragoste mai curată, în top acuma fiind Barfuss, un film nemţesc, care circulă piratat pe huburi; e efectiv zdrobitor, decât să predici despre dragoste creştină, mai bine te uiţi la „Barfuss” şi înţelegi multe, chiar dacă noi n-avem de-a face nici aici cu un film explicit creştin. Eu fac puţină alergie la oamenii care vor să înduhovnicească, îmbisericească, boteze tot în mod forţat. Cred că trebuie să vezi şi viaţa pur şi simplu ca dar al lui Dumnezeu, să te bucuri de ea, nu să trăieşti în patimi, dar să te bucuri că te-a făcut Dumnezeu, să te bucuri că eşti, că poţi iubi, să te bucuri, pur şi simplu! Şi în momentul în care doi chinezi se iubesc frumos, nu trebuie neapărat să-i vezi că se duc la preot să se logodească şi apoi să se căsătorească. Dacă se iubesc, nu fac păcate mari, filmul ăla e extraordinar, îţi arată cât de mult poate să se sacrifice un om pentru persoana pe care o iubeşte, fără să o bage prin tufişuri şi boscheţi pentru a-şi arăta sentimentele.

 

Avem şi filme religioase în adevăratul sens al cuvântului?

 

Depinde de ce înţelegem prin adevăratul sens al cuvântului, dacă înţelegem strict filmele gen Cămaşa lui Hristos, Quo vadis, avem puţine. Dar eu aş încerca să consider religios în adevăratul înţeles al cuvântului şi Avocatul diavolului. Aş include aici şi Misiunea, cu Robert de Niro, care e un film extraordinar.

Până unde şi de unde considerăm un film că este religios? The Ghost, Fantoma, mi se pare că are un impact spiritual mai tare decât al multor cateheze. E adevărat că pe mulţi îi convinge să se apuce de spiritism sau să creadă în spiritism. Problema care e? Că nu poţi recomanda, de exemplu, după predică: „credincioşilor, diseară e Fantoma, uitaţi-vă!” Că unii vor rămâne cu o percepţie a filmului care îi vatămă. Dacă omul e întărit în credinţă – nu atât de întărit încât să renunţe la televizor, dar atât de întărit încât să ştie că spiritismul este lucrarea diavolului – poate înţelege din film o anumită raportare la moarte.

E un film cu Banderas – unul din actorii mei preferaţi, chiar dacă alţii îl dispreţuiesc – Imagining Argentina, în care e prezentată perioada comunistă din Argentina, cu bărbaţi care au dispărut fiind arestaţi de comunişti. Sau chiar ucişi. Şi chiar dacă Banderas joacă rolul unui medium – orice ortodox ar trebui să îşi dea seama că mediumul nu comunică cu spiritele, ci doar cu diavolul – totuşi poţi înţelege lucruri care ţin de dragostea curată dintre un bărbat şi o femeie sau despre rezistenţa în prigoană.

Mi-e foarte greu să vorbesc pe şleau despre filme. Au fost câteva filme pe care mi le-am luat dinainte să îmi cumpăr video. La vita e bella mi se pare un film de dragoste extraordinar, mi se pare un film creştin şi cred că dacă ar fi fost toţi evreii cum a fost tatăl din film, istoria lumii ar fi fost alta. Dacă oamenii erau în stare să ajungă la o aşa de mare măsură a iubirii… Tatăl, în închisoare, nu face altceva decât să încerce să-l ţină pe copil departe de iadul închisorii în care trăia. E o dragoste nebună şi mă bucur că există astfel de reuşite în lumea cinematografică.

Alt film care m-a marcat a fost Brave Heart. Pe mine mă impre­sionează că William Wallace e un personaj real, e eroul naţional al Scoţiei şi lupta din film apare chiar în volumul cu cele mai mari bătălii ale istoriei. Au rezistat scoţienii cu adevărat eroic, din dragostea de neam. Iubesc foarte mult Gladiatorul, deşi îmi pare rău că în cinematografe şi pe video e doar varianta cenzurată, din care lipseşte secvenţa cu creştinii duşi la lei. Îmi place, totuşi, că ei… ce-au reuşit să facă? Să scoată o secvenţă explicit creştină, dar n-au putut să scoată mesajul până la urmă creştin al filmului, şi anume că dacă în sufletul tău e frumuseţe, Dumnezeu te ajută să o scoţi la capăt. Eu acum nu vorbesc de faptul că Maximus nu era creştin, nu încerc acum să vorbesc despre virtuţile păgânilor. Dar cred că sunt foarte mulţi creştini care nici măcar la nivelul de virtute pe care-l avea Maximus în Gladiatorul nu se află. Asta nu înseamnă să luăm lecţii de la păgâni, ci să încercăm ca, dacă tot ne uităm la televizor, măcar să ne folosim la maxim de astfel de filme. Pentru mine, Gladiatorul e lupta mea de creştin, pentru Hristos, în care sunt făcut praf masiv de patimile mele şi, cu toate astea, cred lui Hristos că n-o să mă lase, că mă va scoate la capăt, că mă va ajuta să fiu al Lui. Şi încerc să mă lupt ca să devin propriul erou, propriul gladiator, în războiul meu.

 

Înţeleg ce spui, dar, în acelaşi timp, mi se pare că e şi un subterfugiu de a-ţi converti o anumită pasiune pentru acest fenomen. Adică mă îndoiesc că intenţia regizorală a unui regizor oarecare, a unui film de genul acesta, a fost sau a avut şi un germene creştin…

 

Nici nu afirm că ar fi avut! Nici Gladiatorul, nici Ultimul Samurai. Dar pot încerca să am o privire creştină, în care să iau tot ce se poate lega de viaţa mea personală şi să încerc ca orice conflict să-l adaptez la situaţia în care mă aflu…

 

Când vorbeam despre filme efectiv religioase, mă refeream la filme pornite chiar din intenţia aceasta a regizorului, dintr-o nevoie de a-L mărturisi pe Hristos prin cinematografie.

 

Gen Zefirelli, cu Iisus din Nazaret, Cămaşa lui Hristos, sau Ostrovul – mai recent. Deşi Ostrovul nu mi se pare un film pentru mase, mi se pare un film elitist, pe care, dacă-l dai maselor, rişti să-l înţeleagă greşit. Pentru că oamenii nu înţeleg nici măcar ce înseamnă sfinţenia, dar ce înseamnă nebunia în Hristos? Şi am auzit de oameni care au văzut Ostrovul şi au rămas total zăpăciţi, că nu înţelegeau defel comportamentul personajului respectiv. De altfel, viaţa unui nebun pentru Hristos nici nu poţi s-o înţelegi din afară. Iar când întreabă cineva: „Ce să fac ca să mă mântuiesc?” şi Anatolie îi răspunde: „Păcătuieşte cât mai puţin!”, asta nu-i reţetă de mântuire, „păcătuieşte cât mai puţin!” Spune-le oamenilor: „Păcătuieşte mai puţin!” şi, în loc să bea cinci căni de ţuică, o să bea trei căni de ţuică, dar tot o să cadă sub masă. În loc să-şi înşele nevasta cu câte trei femei, şi-o vor înşela cu câte una. Nu-i de ajuns cuvântul acela stăreţesc „Păcătuieşte mai puţin!”, poate să dea un impuls bun pentru Hristos unei persoane şi atâta tot, dar nu se poate extinde asupra oamenilor dintr-o parohie, de exemplu. Şi dacă dai o reţetă, dacă iei un cuvânt stăreţesc pe care un sfânt, mai ales un nebun întru Hristos, l-a spus unei anumite persoane, şi încerci să-l extinzi asupra parohiei, parohia îl va recepta în mod greşit.

O problemă destul de „spinoasă” a tinerilor: muzica. În afară de muzică religioasă, mai asculţi şi altfel de muzică?

 

Da, ascult. După ani de zile în care am ascultat aproape exclusiv muzică religioasă, în care puneam casetele de psaltică una după alta, una după alta, una după alta! Pentru că simţeam că trăiesc şi că îmi dă viaţă muzica respectivă. O simţeam ca pe un tonic, ca pe un întăritor, fizic. Aşa cum acum, când mi-e rău, mă duc şi mănânc ceva dulce sau beau un suc dacă sunt pe stradă, aşa simţeam cum mă hrăneşte în mod special muzica psaltică, şi psaltica sârbească şi psaltica grecească, mai ales cea athonită. Cea de la Simonos Petra mi-a rămas în suflet la loc de cinste. Însă au trecut anii, şi a venit întâlnirea cu Grecia, când am plecat la doctorat, şi cu muzica Greciei, şi cu muzica pe care o ascultau prietenii mei, fie că sunt diaconi, fie că sunt preoţi – muzică foarte variată, aproape toate genurile muzicale. De altfel, în căminele teologice se ascultă muzică foarte, foarte variată.

Chiar zilele trecute ascultam întâmplător Nirvana, după ani de zile în care n-am mai avut ocazia să ascult, nu s-a întâmplat să aud, n-a pus nimeni, nici în autobuz, şi nu văzusem nici întâmplător la televizor, că nu stau să mă uit pe canalele de muzică, ascultam The Man Who Sold the World – melodie cântată de Kurt Cobain, care s-a sinucis. Ascultam melodia asta, The Man Who Sold the World, şi încercam să găsesc ceva rău în ea, ceva murdar în ea, şi nu reuşeam… Mă depăşeşte sensibilitatea melodiei!

N-am reuşit să găsesc ceva care să mă convingă că muzica respectivă mă face mai depresiv. Nu mă face nici mai violent, nu simt că mă face în nici un fel mai rău. Sau mă uitam la clip-ul Frozen, al Madonnei, şi soţia mea s-a supărat şi a zis: „Uite, Madonna are pe mână, pe palmă, semnul AUM, deci melodia are un anumit substrat ezoteric ocult şi vatămă şi..”. Eu nu-mi dau seama ce efect are Frozen asupra sufletului. Am ascultat-o şi mi-a plăcut, n-a trezit în mine nici o patimă, nimic rău. Însă e discutabil ce simţim că ne face rău, că aşa rockerii ascultă rock şi nu se simt cu nimic mai agresivi, maneliştii nu simt că manelele îi tâmpesc, nimeni nu e conştient de răul pe care îl face muzica pe care o ascultă… Am observat însă unii tineri creştini care nu ascultă decât muzică psaltică şi au nişte probleme de comunicare foarte, foarte serioase. Nu doar că sunt cu nasul pe sus. Se simt foarte inhibaţi, se simt foarte nesiguri şi s-au refugiat în muzica psaltică şi din cauză că n-au nici un fel de deschidere socială. Ori că fetele sunt prea urâte, ori că băieţii sunt prea urâţi, ori că nu sunt în stare să poarte o discuţie, preferă să se refugieze în muzica religioasă pentru că nu sunt capabili să ducă o viaţă nu lumească, ci să ducă o viaţă în care să asculte şi puţină muzică fără să fie determinaţi să cadă în cine ştie ce păcate.

Avem o paletă destul de variată şi în muzica religioasă. Care genuri de muzică religioasă sunt mai abordabile pentru tinerii de astăzi?

Cred că problema se pune greşit. Ce înseamnă abordabile? Dacă vorbim despre muzică religioasă, trebuie să ne gândim cine sunt autorii care au compus melodiile şi textele respective. Sunt oameni cu viaţă sfântă, dacă ascultăm, de exemplu, muzica psaltică. Şi melodiile, cele opt glasuri, sunt compuse de sfinţi, textele sunt compuse de sfinţi.

Pe când, dacă ascultăm compoziţii recente, în care nu ştim decât numele autorului, dar nu ştim ce viaţă a dus, nu ne putem da seama cum ne modelează, sau ne putem da seama numai după ce am ajuns la o anumită trăire duhovnicească.

Să dau un exemplu: un prieten de-al meu s-a dus de curând la părintele Arsenie Papacioc şi l-a văzut pentru prima dată în viaţa lui – e actor, prietenul de care vorbesc. Părintele Arsenie l-a prins de mână şi s-a uitat în ochii lui cu atâta dragoste, încât acela a început să plângă. După care a intrat în biserică şi, acolo, la mănăstirea părintelui Arsenie, venise să slujească şi cineva care mai confundă dreapta credinţă cu învăţături heterodoxe. Şi actorul a întrebat: „Ăsta e ortodox? Că nu seamănă deloc modul în care spune rugăciunile cu slujba ortodoxă”. Adică, deşi era actor, venind dintr-un univers foarte viciat, tânărul respectiv a simţit că privirea care-l făcuse să plângă nu era din acelaşi spaţiu cu vocea aceea care citea rugăciunile bisericeşti într-un duh neortodox. Cred că aşa e şi cu muzica religioasă. Dacă nu suntem atenţi care e muzica pe care o ascultăm, vom fi modelaţi până şi în viaţa duhovnicească într-un mod greşit.

Ce muzică să nu ascultăm?

Eu am scris şi am vorbit despre Enya, că a luat un mare premiu New Age şi e între cântăreţele de factură new-age-istă, adaptând melodii pre-creştine, celtice, şi am fost foarte mirat să văd că la posturile de radio religioase Enya e la mare cinste. Şi mi s-a părut că sunt puţin ridicol. E adevărat că Enya are şi melodii depresive, dar are şi melodii frumoase, cum sunt cele puse în valoare de posturile de radio religioase. Nu putem să spunem nici: „Ascultaţi Enya!”, nefiind muzică care te modelează creştineşte, nu pot spune nici: „Renunţaţi complet la Enya!”, câtă vreme sunt unele melodii foarte sensibile.

În primul rând, încearcă să nu asculţi muzica care-ţi schimbă mintea astfel încât să te îndepărteze de Hristos, să te îndepărteze de mântuire. Îmi povestea un grec cum un străin a mers la o biserică în Grecia, a ascultat slujba, i-a plăcut, după care a ascultat muzică grecească tradiţională şi a zis: „Cum, ăştia şi la horă tot muzică religioasă pun?” Este o legătură strânsă între muzica psaltică şi muzica tradiţională grecească, folclorul grecesc. Eu nu zic să asculţi muzică grecească. Dar se poate ca muzica grecească să te bucure mult.

Într-o seară am fost să mă închin la moaştele Sfântului Dimitrie Izvorâtorul de Mir – era chiar praznicul său – şi apoi m-am dus la un concert al unuia dintre cei mai cunoscuţi muzicieni din Grecia, Stamatis Spanoudakis, un fel de Vangelis care a făcut şi adaptări ale melodiilor bisericeşti, din Prohod, din diverse slujbe… Şi să auzi o sală întreagă de spectacole cum cântă Prohodul, nişte adaptări foarte frumoase, e impresionant. Eu nu zic acum că trebuie să adaptăm muzica bisericească şi să se apuce toţi s-o cânte prin concerte. Depinde însă şi cum reuşeşti s‑o adaptezi. Am fost într-un magazin ortodox, în Grecia, la raftul muzică era numai psaltică, psaltică, psaltică, psaltică, plus acest Spanoudakis – adică e o muzică cu adevărat ieşită din comun. Avea una din melodii pe care, ascultând-o cu ochii închişi, aveam senzaţia că sunt călare pe un cal care aleargă… Am călărit puţin la viaţa mea, dar melodia respectivă mi-a dat o senzaţie de libertate. Simţeam o senzaţie de libertate extraordinară şi mă simţeam, fizic, călare pe un cal. Am deschis ochii şi am văzut pe ecran imagini cu oameni călărind – muzica era Alexandros, cu Alexandru cel Mare – or, o melodie care reuşeşte să-ţi transmită atât de precis anumite trăiri e o muzică reuşită. Nu ştiu în ce sens, pozitivă sau negativă, pentru că pe unii – nu-i vorba de respectivul Alexandros – îi poate vătăma, trezindu-le dorinţe de mândrie, de înălţare, depinde ce-ţi trezeşte aceeaşi melodie. Văd o mie de oameni un film şi unii îl înţeleg creştin, alţii îl înţeleg necreştin. Pe mine, Cidul m‑a marcat foarte tare. Pe alţii nu i-a marcat deloc. Aşa şi cu Alexandros. Pe unii poate să-i bucure melodia asta cu adevărat, pe alţii poate să-i vatăme.

Muzica clasică e o alternativă completă?

Cred că e o neputinţă în a te refugia exclusiv în muzică clasică. E mult mai nobilă muzica clasică decât genurile muzicale pe care le promovează mass-media actuală. E clar o muzică mai fină, mai aleasă, mai greu de digerat.

Cea mai mare parte a muzicii clasice e făcută de catolici.

Şi asta se şi simte foarte puternic. Pecetea aceasta a unei anumite înălţări a minţii şi a unei anumite mândrii şi a unei anumite răceli. Iar pe de altă parte, tot în muzica clasică găseşti anumite anumite concerte foarte sensibile care nu-ţi tulbură mintea. De exemplu, părintele Sofronie, fiind bătrân, a cântat la pian când s-a dus la rudele sale din Rusia. Stareţii de la Optina iubeau muzica de pian. Asta pentru că, datorită curăţiei lor, mintea lor nu era vătămată de muzica respectivă de pian, tot aşa cum faptul că le plăceau anumite icoane necanonice nu-i vătăma în evlavia pe care o aveau faţă de Mântuitorul reprezentat în ele. Dar asta nu înseamnă că e bună icoana necanonică, nici că e bună neapărat muzica clasică. Faţă de surogatele contemporane, da, e de preferat. Eu nu zic că am ajuns la o măsură la care să pot spune: „Muzica asta e bună, muzica asta nu e bună!” La măsura la care mă aflu, spun că omul trebuie să încerce să aibă foarte mare grijă ce gen de muzică ascultă.

Mi-aduc aminte o întâmplare cu un părinte pe care-l invitasem să ţină o conferinţă la Liceul de Informatică din Bucureşti şi părintele a zis la un moment dat: „Toată muzica rock e satanică!”, dar rockerii din sală au zis: „Daţi-ne un argument că toată muzica rock e satanică!”, şi părintele n-a fost în stare să le dea un singur exemplu, deşi în broşurile astea cu satanismul în muzica rock există zeci de exemple de melodii şi formaţii explicit satanice. Faptul că părintele n-a fost în stare să dea un exemplu a produs, aşa, o nemulţumire, în sală, şi un rocker a zis: „Părinte, hai să vă cânt eu ceva…” , Fată verde, nu mai ştiu ce a cântat, s-a suit la un pian şi a început să cânte şi pian şi solo şi am cântat şi eu pe lângă el.

Şi l-am întrebat: „Părinte, ce e satanic în Fată verde?” „Sunt ritmuri care trezesc patimile..”. Părintele s-a supărat puţin că eu am ţinut hangul rocker-ului, cântând alături de el. Eu de ce am cântat alături de el? Pentru că la biserica la care mergeam duminica erau doi preoţi. Uneori, unul dintre ei, duminica, după Liturghie, începea să cânte, un cântăreţ de la strană lua chitara, şi cântau Phoenix şi altele asemenea. Cântau, când aveau timp şi stare. Or, mi s-a părut puţin exagerat să spui că Fată verde e satanic… Nu sunt la măsura la care să nu ascult Fată verde cu plăcere. Nu-mi dau seama cum mă vatămă. N-o ascult decât accidental, am puţine casete în maşină şi, când plec la drum, uneori, mai pun casetofonul şi ascult muzică. Nu spun că am fineţea aceea duhovnicească să spun că îmi dau seama că mă vatămă. E clar că pe un om sporit în viaţa duhovnicească îl vatămă şi Phoenix, îl vatămă chiar şi muzica clasică, îl vatămă orice fel de film, că el e doar cu Hristos.

În perioadele în care ziceam de dimineaţa până seara Doamne, Iisuse, nu ascultam nici Phoenix, nu mă uitam nici la televizor decât foarte, foarte rar, pentru că mă vătăma, mă rupea de unirea aceea pe care o aveam cu Hristos. Acum, ca tată, mi-e mult mai greu să zic Doamne, Iisuse, de dimineaţa până seara. Trebuie să mă joc cu copiii, să fac multe lucruri care mă risipesc. E adevărat că uneori zic Doamne, Iisuse şi când mă joc cu ei, dar alteori nu zic. Acuma mă aflu în perioada de acomodare duhovnicească cu viaţa de familie, după nouă ani de căsnicie, simt că încă n-am priceput cum trebuie să se acomodeze asprimea luptei pentru dobândirea rugăciunii inimii cu viaţa de familie. Fac un slalom: ba mai mult cu Doamne, Iisuse, ba mai mult cu joaca cu copiii. Nu ştiu unde voi ajunge, dar nu vreau nici să-L pierd pe Hristos, nu vreau nici să pierd dragostea de copiii mei.

Ce gusturi muzicale ai? Ce fel de muzică preferi, cu predilecţie?

Muzica pe care o ascult are foarte mare legătură cu ceea ce fac. Când scriu cărţi pentru tineri, încerc să ascult o muzică care să mă ţină într-o stare psihică cât mai relaxată. De exemplu: lucrez acum la o carte despre unirea trupească în viaţa de familie, iar rugăciunea, canonul pe care îl fac, mă face să am o atitudine foarte sobră. Atitudinea foarte sobră se vede şi în ceea ce scriu şi nu are impact la oamenii care vor citi cartea respectivă. E nevoie de un limbaj mai diluat duhovniceşte. Şi atunci, încerc să mă „virusez” cu muzică grecească, de exemplu, şi fac un efort real de a avea o atitudine cât se poate de degajată. Pe când, dacă aş asculta muzică psaltică – am încercat să ascult muzică psaltică lucrând la cartea asta, şi scriam numai despre lupta cu patimile şi despre dobândirea lui Hristos. Or, eu trebuia să tratez în cartea aceasta unirea trupească a soţilor. Că sunt capitole duhovniceşti, sunt. Dar oamenii vor fi nemulţumiţi, pentru că n-au aflat răspuns la întrebările lor.

Ce muzică ai ascultat şi nu mai asculţi?

În copilărie am fost fan Michael Jackson. Atât de fan, încât tremuram când ascultam muzica lui. Era un fana­tism dus la maxim. Când aveam camera plină de postere cu Michael Jackson, abţibilduri… Nu mai ascult, pentru că mi-am dat seama că muzica lui Michael Jackson e o muzică foarte rece, plină de mândrie. Eu am ajuns foarte mândru şi datorită modului în care m-a modelat Michael Jackson şi muzica lui şi dansul lui, pentru că foarte puţini ştiau să danseze ca el. Ascultam muzică de dans foarte multă, pentru că-mi plăcea să dansez. Eram între cei mai buni la dans în discotecile în care mă duceam, dar acum muzica de discotecă mi se pare efectiv gargară. Totuşi, nu pot spune ce muzică nu mai ascult. De exemplu, îmi plăcea să ascult o melodie de rock mai dură a formaţiei Scorpions. Acum n‑aş mai asculta-o, dar Holiday da… Sau îmi plăcea Alice Cooper, House of Fire, sau Poison: „I want to love you but I better not touch, I want to hold you but my senses tell me to stop, I want to kiss you but I want it too much, I want to taste you but your lips are venomous poison” – „Buzele tale sunt de otravă…”. O muzică foarte agresivă. Şi nu-mi dau seama de ce mi-a plăcut atunci, dar mi-a plăcut.

Manele asculţi?

Dacă prin manele înţelegem ce se cântă la noi, ce cântă fraţii mai bronzaţi puţin, cu refrene de doi bani, obscene de-a dreptul, nu ascult! Dacă manele numim muzica pe care o cântă Ana Vissi sau Despina Vandi, un fel de Loredana Groza grecoiacă, da, ascult! Numai că nu seamănă cu manelele de la noi. Muzica grecească îmi place, mai ales de când stau mult prin Grecia. A fost o secvenţă colosală la televizor, legată de furatul muzicii de la greci. Un compozitor român cunoscut pentru plagierile sale tocmai prezenta ultima lui creaţie. La emisiunea respectivă era invitat şi un cipriot, care nu înţelegea ce se discută în română şi nu înţelegea că românul afirma că a compus o nouă melodie. Şi credea doar că românul a adaptat melodia. Şi spune cipriotul: „A, ce frumoasă e melodia! Ştiţi cum sună în greacă?” Şi a început să o cânte în greacă. S-a cam făcut de râs compozitorul nostru, care tocmai îşi lansa ultima melodie, că s-a văzut că nu era deloc compoziţie proprie, ci era adaptare ieftină, piraterie 90%. Şi a încercat compozitorul s-o scalde, că: „Ia uite, până şi alţii se folosesc de compoziţiile mele!”, dar n-a ţinut, a fost penibil plagiatul.

Cred că manelele vatămă foarte mult, pentru că pro­mo­vează o iubire de doi bani, promovează o iubire tru­peas­că foarte pătimaşă şi mi-e milă sincer de cei care as­cultă manele fiind decepţionaţi sentimental. Alături de câ­teva melodii care au versurile sensibile – şi dacă ai adap­ta pe alte ritmuri versurile respective te-ar mişca – sunt tone de gunoi. Deci, căutând ce e frumos în maneaua respectivă, primesc de fapt reversul: un ritm de doi bani. Mi se pare muzică de repetenţi, până la urmă, maneaua, aşa cum e cântată la noi.

În acelaşi timp, e o muzică plină de lacrimi, de durere, de lamentaţii…

Mie uneori mi se par de zece ori mai sensibili maneliştii decât fanii Sepultura, care nu văd în iubitele lor decât animale cu care fac sex. Faţă de violenţa unor melodii dead-metal, poate că sensibilitatea aceasta pe care o găseşti în manele e mai bună, însă şi unii şi alţii tot o mentalitate necreştină au, aşa că nu fac o ierarhie între ei… E adevărat, muzica rock e totuşi o muzică mai serioasă, mai provocatoare, mai profundă decât manelele… Rockerii zic că maneliştii sunt de doi bani, maneliştii zic că rockerii sunt de doi bani… Trebuie să avem foarte mare grijă şi să încercăm să fim de mai mulţi bani.

Există genuri de muzică pe care nu le-ai abordat şi nu le vei asculta niciodată?

Nu-mi imaginam că o să ascult hip-hop creştin, cum cântă trupa „Pocăiţii”, de fapt hip-hop sectant, dar au unele texte zdrobitoare. Eu nu cunosc preot ortodox care să ştie să ajungă la tineri cum ajung „Pocăiţii” cu textele lor. Eu m-am simţit depăşit când am auzit „Pocăiţii”. Am zis: „Iată că sunt corigent la misiunea făcută între tineri!” Aş fi ipocrit să zic: „Ei sunt sectanţi, deci textele lor nu sunt bune şi nu merg pe calea cea bună nici ei şi nici cei care-i ascultă..”. Nu pot să spun asta, pot doar să spun că mi-aş fi dorit să am iscusinţa lor de a ajunge la tineri. În trupă cântă tineri care s-au convertit de la proxenetism şi dependenţă de droguri la o formă de creştinism care i-a schimbat.

Pe de altă parte, protestanţii şi neoprotestanţii au şi o experienţă mare în ceea ce priveşte misiunea prin canale, cu păcătoşi de toate sortimentele, pe când noi suntem Biserica cea adevărată, dar nu facem nici misiune în afară şi nici pastoraţie înăuntru şi credem că ne mântuim doar pentru că suntem ortodocşi. O să batem la uşa Raiului, poate, şi o să zicem: „Doamne, deschide-ne, suntem ortodocşi!” şi răspunsul va fi: „Şi ce dacă?” Pentru că degeaba am fost ortodox, dacă prin fapte n-am arătat asta.

Noi nu avem nevoie de misiune, suntem o ţară majoritar ortodoxă, pe când ei sunt în expansiune, în minoritate, şi trebuie să-şi facă …

Eu cred că suntem majoritar ortodocşi doar pe hârtie şi aşa, ca să ne păcălim noi cu statisticile, dar dacă vedem câţi oameni intră duminica în bisericile ortodoxe, vedem că suntem minoritari, mult minoritari, faţă de masa heterodocşilor care merg la aşa-zisele lor biserici…

La finalul acestui capitol, dacă ar fi să-ţi pui o dorinţă în privinţa muzicii…

Le-am scris celor din trupa Pocăiţii, le-am scris deja: „Vreau să mă întâlnesc cu voi!” Aş vrea să le explic că sună spectaculos ce fac ei, dar hai să facă şi în adevăr. Şi dacă asta fac cel mai bine – să cânte hip-hop -, măcar să încerce să nu ducă oamenii spre sectarism. Spuneau într-un refren ceva gen: „Preoţii se iau de noi că facem misiune greşit pe străzi, dar ei de ce nu fac deloc?” Întrebarea e foarte serioasă!

Dacă ar fi să îţi propui să renunţi la un anumit gen de muzică, care ar fi acesta? Ai simţit vreodată nevoia?

Nu, pentru că eu îmi propun ca, în funcţie de ce fac în fiecare din cărţile mele, să ascult muzica cea mai potrivită. Când am scris cărţi duhovniceşti, am încercat să ascult cât mai multă psaltică pentru că din psaltică mă hrăneam. Acuma sunt pe terminate cu cărţile adresate tinerilor şi o să se împuţineze „Voltajul” şi formaţiile similare pe care le ascult uneori. Eu sunt aşa, puţin mirat, că sunt unii care vor să se adreseze tinerilor fără să aibă habar de ce fel de muzică ascultă tinerii, ce fel de filme văd tinerii…

Dar nu e riscant să intri în lumea lor?

E riscul foarte mare ca nu cumva, păcălindu-te că îi ajuţi pe tineri, nu cumva să te vatămi tu de muzica respectivă şi să-ţi furi singur căciula. Dar eu încerc să fiu sincer cu Hristos şi să mă gândesc: „Doamne, e bine sau nu-i bine? Ajută-mă! Arată‑mi unde greşesc!” Se poate să nu mai ascult muzică deloc, dacă voi spori duhovniceşte şi o să scriu numai tâlcuiri la paterice, să nu mai ascult decât muzică psaltică. Atâta doar că mi-aş dori ca, dacă vreodată n‑am să mai ascult muzică deloc, să nu fiu ipocrit şi să le spun tinerilor creştini: „Fraţilor, ascultaţi numai muzică psaltică, pentru că toată muzica cealaltă vă duce în iad!” Nu cred chestia asta acum şi sper să n-o cred nici atunci.

Ce fel de muzică crezi că se va asculta în rai?

A, e greu de spus. Ştim doar că n-o să se asculte deloc muzica asta pe care o avem pe CD-uri. E clar că n-o să asculţi nici disco, nici manele, nici hip-hop. Cred că cea mai apropiată muzică de muzica din rai e muzica bisericească. Dar mă gândesc că în rai e altfel, nu ştiu, nu mă gândesc la lucruri de genul ăsta, cum e în rai, ştiu doar că merită să rabzi orice pentru a ajunge acolo.

Sunt unii atât de preocupaţi de amănunte despre cum e în rai, încât uită să se mai lupte ca să ajungă acolo. Un grec era obsedat de o idee stupidă, lipsită de orice logică, şi anume că în rai se vorbeşte greaca şi în iad româna. Grecul i-a spus unui părinte român treaba asta şi atunci părintele român i-a spus: „Atunci trebuie să iei lecţii de limba română!” – adică să înveţe româna că, cine ştie, poate ajunge prin iad şi nu ştie să se descurce. Astfel de atitudini, în care forţezi naţionalismul şi-l bagi până şi-n viaţa bisericească, nu ţin. În rai n-o să se vorbească nici greacă, nici română, nici ebraică, nici…

Până la urmă, e o atitudine justificată. Trăim într-o societate a economiei de piaţă, dacă ai de ales între rai şi iad, trebuie să ai oferta completă, nu? Să ştii exact la ce să te aştepţi.

Da, e greu să faci faţă marii oferte pe care ţi-o pune dinainte societatea contemporană. Eu cred că, până la urmă, cheia şi cu televizorul, şi cu muzica, şi cu filmele e cât de tare eşti al lui Hristos. Sunt unii care văd un film de doi bani, dar se folosesc de el – când eram în facultate mi s-a întâmplat să văd câteva episoade dintr-un serial de arte marţiale, Kung-Fu se numea parcă, şi încercam să trec în plan duhovnicesc anumite întâmplări din filmul respectiv. Şi m-a impresionat puternic… Totuşi, am observat şi chestia asta, că sunt chiar preoţi care prezintă întâmplări, pilde din diferite cărţi budiste sau musulmane, le adaptează pentru spaţiul creştin şi le prezintă ca şi cum ar fi creştine.

Cred că e foarte dificil un astfel de transfer. Găsim atâtea pilde, dacă ne apucăm să citim toate cărţile noastre creştine, încât nu ne mai trebuie nici o pildă din afară. Până la urmă, cu muzica şi cu filmele, cum e? Dacă nu-L cunoşti pe Hristos, poţi să vezi cel mai tare film, degeaba! Nu rămâi cu nimic! Dar pe măsură ce creşti în Hristos şi-ţi cureţi ochiul lăuntric şi înveţi să deosebeşti încet, încet, binele de rău, exact aia e măsura în care nu mai ai nevoie nici de muzică, nici de filme, pentru că eşti al lui Hristos. Pentru mine ar fi şocant să ştiu că şi la bătrâneţe o să mă mai uit la televizor. Cred că ar fi un mare eşec…