„Daca noi vom tacea, pietrele vor striga…”

Răspuns la o scrisoare

„Vai celor care se întinează cu blasfemiatorii eretici! Vai celor care batjocoresc Dumnezeieştile Scripturi” [90; 20].

Sfântul Efrem Sirul

După ce într‑o conferinţă am combătut „Evanghelia lui Iuda”, am primit scrisoarea următoare: „La Simpozionul «Religion and Human Rights in Romania», organizat de SACRI[1], au vorbit mai mulţi preoţi de diferite confesiuni, membri în conducerea unor facultăţi de teologie. Drd. Bogdan Baghiu de la Facultatea de Filosofie, Universita­tea A.I. Cuza, Iaşi, a afirmat următoarele: «Pentru cultul majoritar ortodox, dar şi pentru cele minoritare, este re­pro­babil faptul că, la nivel explicit sau implicit, practică aşa‑numita sectologie. Eu consider că aşa‑zisa ştiinţă tre­buie să facă obiectul unor reglementări juridice laice. Fă­ră un demers şi fără o atitudine a laicatului asupra peri­co­lu­lui inoculării prin educaţia religioasă a unor compor­ta­men­te reciproce de respingere, va fi imposibil să apară un sis­tem de valori al toleranţei. Legea cultelor trebuie să aibă în vedere şi acest aspect, fără a afecta integritatea dog­matică a fiecărei religii. Atâta timp cât vor exista în vo­cabularul comunitar termeni ca: erezie, anatema, sectă, etc., nu vom putea vorbi de integrare europeană şi în sfera spi­rituală». Dacă mai marii lumii acesteia vor să impună re­nunţarea la studiile de sectologie, invocând toleranţa, cum se va mai putea apăra Biserica de erezii, sau în ce fel va putea contracara efectul scrierilor mincinoase, cum este Evanghelia lui Iuda? Doar Sfânta Scriptură spune: Chiar dacă noi sau un înger din cer v‑ar vesti altă Evan­ghe­lie decât aceea pe care v‑am vestit‑o – să fie ana­tema! (Gal. 1, 8)”.

Textul scrisorii m‑a ajutat să înţeleg nevoia omului con­temporan de a face faţă provocărilor la care societatea civilă îl supune. Cred că răspunsul meu va fi de folos şi altora…

***

Cel mai simplu răspuns ar fi citarea unui pasaj din Sfin­tele Scripturi: Unii farisei din mulţime au zis către El: „Învăţătorule, ceartă‑ţi ucenicii”. Şi El, răspunzând, a zis: „Zic vouă: Dacă vor tăcea aceştia, pietrele vor stri­ga” (Luca 19, 39‑40).

Au tăcut oare ucenicii lui Hristos de teama fariseilor? Nu. Vor tăcea oare ucenicii lui Hristos de astăzi de teama noi­lor farisei care vor face legi prin care apărarea drep­tei‑credinţe va fi considerată extremism? Nu, evident, nu.

Cât priveşte interdicţia de a folosi termeni precum ana­tema, ea nu va putea fi respectată de Biserică, întrucât face parte din strategia ei de apărare a adevărului.

Simplu spus: orice mirean, preot sau ierarh care măr­tu­ri­­seşte o învăţătură străină Ortodoxiei se află sub ana­te­ma. Întrebare: e sau nu Evanghelia lui Iuda o Evanghelie di­fe­rită de cea vestită de Sfântul Apostol Pavel şi de cei­lalţi Sfinţi Apostoli? Răspuns: Este. Atunci toţi cei care o ves­tesc se află sub osânda anatemei. Niciodată Biserica nu va avea o altă poziţie…

Completând cuvântul Sfântului Apostol din Epistola că­tre Galateni 1, 8, Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că „dacă, pe de o parte, dogma este răstălmăcită, şi înger de ar fi, să nu‑l credeţi”. „Dacă episcopul sau clericul este vi­clean în chestiunile credinţei, atunci fugi şi leapădă‑te de el, nu numai ca de un om, ci chiar şi înger din cer de‑ar fi. […] După mine, pacea nu este aceea care se ţine pe saluturile şi mesele comune fără rost, ci pacea întru Dum­nezeu este cea care vine de la unirea duhovnicească. Mulţi distrug astăzi tocmai această unire, când, dintr‑o râv­nă nechibzuită, neluând în seamă hotărârile noastre şi dând mai multă importanţă celor iudaice, socotesc pe iu­dei drept învăţători care merită o încredere mai mare de­cât Părinţii noştri” [90; 23‑24].

E adevărat că astăzi unii, considerându‑se iubitori de pace, acordă mai multă încredere mai marilor lumii aces­teia decât Sfinţilor Părinţi, dar, după cum ne arată Sfântul Ioan Gură de Aur, aceasta se întâmplă în detrimentul pă­cii celei adevărate a lui Hristos.

Toţi cei care sunt creştini trebuie să cunoască faptul că nu există nici o evanghelie adevărată care să contrazică Evangheliile Bisericii. Ce înseamnă asta? Cum adică un înger din cer să vestească o altă evanghelie? Doar un dia­vol ar putea vesti altceva… Şi atunci, de ce Apostolul nea­murilor nu i‑a spus pe nume? Pentru că, luminat de Dum­nezeu, ştia că diavolii vor lua chip de îngeri de lu­mină şi vor răspândi scrieri mincinoase (cum sunt cele dictate prin spiritism şi alte forme de creştinism sectant – gen Pu­cioasa sau Vladimireşti). Pentru că ştia că vor veni vre­muri în care creştinii vor fi ispitiţi să primească drept ade­vă­rate scrieri mincinoase (cum sunt cele pe care dife­riţi spe­cialişti în istoria religiilor sau în istoria Bisericii le pro­movează pentru a contrazice Sfânta Tradiţie). Şi ştia că ispita va fi mare – ca şi cum învăţăturile respective ar fi fost propovăduite chiar de îngerii „din cer”.

Sfântul Apostol Pavel însuşi ştia că mărturiseşte Ade­vă­rul şi că, dacă vreodată ar fi dat o mărturie care să con­tra­zică acest Adevăr, ar fi făcut voia diavolului… Apos­to­lul a rămas însă până la sfârşitul vieţii sale în Adevăr, a ră­mas al lui Hristos şi în Hristos.

Eu îndrăznesc să completez cuvintele sale: aşa cum ori­cine vesteşte (sau primeşte ca adevărată) o altă evan­ghe­lie decât cea a Bisericii se află sub osânda anate­mei, tot aşa cei care resping falsele evanghelii şi rămân cre­din­cioşi Evangheliei celei adevărate pe care o păs­trează Bi­se­rica se află sub binecuvântarea dumnezeiască. Pe cât de mare e deci osânda celor care primesc evangheliile min­ci­noa­se sau celelalte scrieri eretice, pe atât de mare va fi bu­curia celor care, trăind în Biserică şi împărtăşindu‑se în chip tainic de Hristos prin Sfânta Evanghelie, cunosc Ade­vărul şi pregustă harul Împărăţiei Cerurilor…

Opunându‑se parcă înţelepţilor acestei lumi care vor să ştear­gă din vocabular cuvântul anatema, Sfântul Teofan Ză­vorâtul explica ce reprezintă acesta pentru Biserică: „Sub aspectul ei de socie­tate, Sfânta Bi­se­­rică a fost alcă­tui­tă şi dăinuie ca orice altă societate. Aşa s‑o şi priviţi, ca pe orice societate, şi n‑o lipsiţi de drepturile care sunt da­te oricărei socie­tăţi. Să luăm, de pildă, societa­tea de luptă îm­potriva alcoolismului. Aceasta are reguli pro­prii, pe care orice membru se obligă să le îndeplinească, şi orice mem­­bru este membru tocmai fiindcă acceptă şi în­de­pli­neş­te aceste reguli. Dacă vreun membru nu numai că re­fu­ză înde­pli­nirea regulilor, ci are multe puncte de ve­dere di­ferite de ale societăţii, dacă se revoltă chiar împo­triva sco­pu­lui societăţii şi nu numai că bea, ci îi în­deamnă şi pe alţii să facă asta, de­făimând abstinenţa şi răspândind con­cep­ţii min­cinoase împo­triva ei, ce face de obicei soci­e­ta­tea cu unul ca acesta? La în­ceput îl avertizează, apoi îl ex­clu­de. Pof­tim anatema! Şi to­tuşi nimeni nu se revoltă, ni­meni nu mustră societatea pen­tru neomenie; dimpo­trivă, toţi recu­nosc că a acţio­nat absolut le­gal şi că, dacă ar fi pro­cedat alt­fel, n‑ar fi putut să‑şi con­ti­nue existenţa. Şi atunci, de ce să fie mustrată Sfânta Biserică pen­tru că ac­ţio­nează în mod asemănător? Doar anatema nu este al­t­ceva decât ex­cludere din Biserică, altfel spus exclu­de­rea din mediul ei a celor ce nu îndeplinesc condiţiile unirii cu ea, care încep să gân­deas­că altfel decât ea, altfel decât au fă­­gă­duit singuri când au intrat în ea” [87; 122].

Totuşi să nu înţelegem că Biserica trebuie să tacă numai pentru că hotărârile şi canoanele Sfintelor Si­noade din vechime sunt suficiente pentru a face faţă rătă­cirilor con­temporane. Iată, de exemplu, două atitudini di­ferite fa­ţă de învăţătura potrivit căreia toate confesiunile fac parte din Trupul lui Hristos, aşa‑numita teorie a rami­fi­ca­ţi­ilor: „Sfântul Sinod al Bisericii Georgiei hotărăşte: […] 5. Că neortodoxa şi eretica învăţătură, plămădită în sânul teo­logiei moderniste, privitoare la existenţa Harului de via­ţă dătător dincolo de hotarele canonice ale Bisericii, ca şi expresia ei extremă, aşa‑zisa «teorie a ramurilor», care socoteşte toate tendinţele felurite din creştinismul actual drept felurite ramuri unificate sau uniforme ale adevăratei Biserici a lui Hristos, având Dumnezeiescul Har în egală măsură[2], nu poate fi primită. 6. Că rugăciu­nile comune şi să­vârşirea Tainelor laolaltă cu neortodoc­şii nu pot fi pri­mi­te”[3] [94; 12‑13].

(Această poziţie arată că duhul Sfinţilor Părinţi este viu în Biserica Ortodoxă astăzi. Chiar dacă Sinodul Gre­ci­ei nu a avut până acum o declaraţie atât de fermă, iată ce a declarat întâi‑stătătorul acestui sinod, Arhiepiscopul Hris­todul al Atenei: „Într‑adevăr, ecumenismul, aşa cum se obişnuieşte să fie numit, cu siguranţă este erezie, pen­tru că el neagă principiile de bază ale Credinţei Ortodoxe. Un exemplu în acest sens este acceptarea teoriei ramuri­lor, care susţine că fiecare Biserică deţine o parte de ade­văr şi de aceea trebuie să se unească toate şi să pună pe ma­să aceste părţi pentru ca acesta să se poată întregi. Dar noi credem că Ortodoxia este Biserica cea Una, Sfântă, So­bornicească şi Apostolească. Iar despre aceasta nu mai în­cape discuţie. Aşadar, oricine are păreri contrare se poa­te numi ecumenist şi prin urmare eretic” [84; 41]. Numai o Ortodoxie care continuă mărturia patristică are putere, iar cea care o contestă nu poate fi numită Ortodo­xie…)

Aşa cum arăta Sfântul Ioan Maximovici în articolul „Cu­vântul «anatema» şi sensul său”: „În vreme ce în ca­zu­rile «despărţirii de comuniunea cu Biserica» şi ale altor epi­timii sau penitenţe puse asupra unei persoane, aceasta a ră­mas membră a Bisericii, chiar dacă participarea ei la har a fost limitată, în schimb, cei ce au fost daţi anatemei au fost cu totul tăiaţi de la ea până în clipa pocăinţei. Con­şti­en­tizând că îi este cu neputinţă să facă ceva pentru mân­tui­rea lor, dată fiind încăpăţânarea şi învârtoşarea ini­mii lor, Bi­serica primară îi lasă la judecata lui Dumne­zeu” [92; 18].

Aceasta e, de fapt, cea mai adâncă înţelegere a rostului ana­temei: Biserica nu numai că nu face un lucru rău când pro­nunţă o anatemă, ci de fapt îl înştiinţează pe cel ana­te­mi­zat de gravitatea stării în care se află. Dacă Biserica i‑ar fi spus: „Stai în pace, fiule, oricât de mare ar fi rătăci­rea ta, tu rămâi mădular al meu şi te vei mântui”, atunci ea ar fi greşit, s‑ar fi abătut de la adevăr. Dar, dacă ea a pro­nunţat anatema, a făcut‑o pentru a‑i arăta păcătosului că singura lui şansă de mântuire este pocăinţa pentru rătă­ci­rea sa şi reintrarea în trupul lui Hristos. Acesta e ade­vă­rul, şi nimic nu va putea împiedica să se folosească de ar­me­le sale.

Tot Sfântul Ioan Maximovici scria că „anatema nu e con­damnare definitivă: până la moarte, pocăinţa este po­si­bilă” [92; 18].

(Merită menţionată diferenţa dintre anatema pronun­ţată de Biserică şi cea pronunţată de sinagogă. Iată ca exem­plu un fragment dintr‑o anatemă evreiască – cea pro­nunţată în 1656 împotriva filosofului Baruch d’Es­pi­no­za, care fusese acuzat de „erezii înspăimântătoare”: „Ne rugăm bunului Dum­nezeu să nimicească un aseme­nea om şi să grăbească ziua căderii şi pieirii sale. Doamne Dum­nezeule, Dum­ne­zeu al duhurilor, coboară‑l mai jos de­cât pe orice păcătos[4], fă‑l să dispară, nimiceşte‑l, dă‑l mor­ţii, fă‑l să piară. [...] Pro­nunţăm excomunicarea, ex­pul­­­zarea, anatema şi bles­te­mul asupra lui Baruch d’Es­pi­noza… Fie ca Dumnezeu să nu‑l ierte niciodată”[5] [17; 188].)

Cât priveşte pe cei care se vor lupta, prin mijloace lu­meşti, să convingă Biserica să renunţe la linia sa apolo­ge­ti­că, să facă pace cu ereticii şi să renunţe la folosirea ana­te­melor, Sfântul Teofan Zăvorâtul le spune un cuvânt de mare folos: „Unora, anate­mele bisericeşti li se par inuma­ne, altora – jenante. […] Cui i‑e teamă de lucrarea ana­te­mei n‑are decât să fugă de învăţăturile care îl supun ei; cine se teme de ea din pri­cina altora n‑are decât să‑i adu­că la învăţătura cea sănă­toa­să. Dacă tu, care nutreşti rea‑vo­in­ţă faţă de această lu­crare, eşti ortodox, baţi cuie în propria tal­pă; dacă ai pierdut deja învăţătura sănătoasă, ce treabă ai tu cu ceea ce fac în Bise­ri­că oamenii care o ţin? Doar te‑ai despărţit de Biserică, ai pro­priile convin­geri, pro­priul fel de a vedea lucrurile: n‑ai de­cât să trăieşti cu ele. Fie că îna­in­te de anatemă sunt rostite numele tău şi învăţătura ta, fie că nu, pentru tine este totuna: eşti deja sub anatemă dacă gân­deşti în chip potrivnic Bise­ri­cii şi te în­dărătniceşti a cu­ge­ta în acest fel. Însă va trebui să‑ţi amin­teşti de ea când vei zăcea în sicriu, rece şi fără su­fla­re, şi‑ţi va face tre­bu­in­ţă rugăciunea de dezlegare” [107; 121– 124].

[1] SACRI este Societatea Academică de Cercetare a Religiilor şi Ideo­lo­­giilor. Mai multe informaţii pe http://sacri.ro/files/aboutus.htm.

[2] Se numeşte teoria ramurilor, sau a ramificaţiilor, tocmai pentru că Bi­­serica este înţeleasă ca un mare copac, din al cărui trunchi ies toate confesiunile creştine.

[3] Hotărârea a fost aprobată de Sinodul Georgian pe data de 8 octom­brie 1998.

[4] Niciodată Biserica lui Hristos nu a rostit vreo rugăciune similară.

[5] Colerus, primul biograf al lui Spinoza, a afirmat că în acest caz si­na­­goga folosise anatema „Schammatha”, cea mai dură dintre cele trei for­me de excomunicare pe care le putea folosi.